ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Paula ROMANESCU
Splendoarea si temeritatea fragilitatii – un ghiocel.
Si cata lumina in acest  Martie / Martisor dupa gerul si zapezile de ieri!

Doamna Ecaterina Conachi şi veneticul din Fanar

    La conacul din Ţigăneşti, nu departe de Tecuci, în familia  logofătului Costache Conachi, soţia sa Smaranda aducea pe lume în vara anului 1829 un boţ cu ochi care a primit numele de Ecaterina, sora vitregă a lui Costache Negri, militant unionist, ministru, ales în 1857 în Divanurile Ad-hoc, poet, scriitor. Ecaterina a fost singurul lor copil. Dintr-o altă căsătorie Smaranda mai avea alţi doi – Costache şi Elena Negri.

     Ecaterina (Cocuţa) a primit o educaţie aleasă în familie şi o instrucţie nu mai puţin  lăudabilă de la profesori aduşi, după moda vremii, de prin cele străinătăţi, cu precădere de la Parisul unde mergeau din adloscenţă şi ai noştri tineri să mai înveţe şi altceva decât “la gât cravatei cum se leagă nodul” .

     Când a împlinit 17 ani, părinţii săi, cei mai bogaţi boieri moloveni din acea vreme, au socotit că nici un pretendent la mâna ei (dota y compris!) n-ar fi mai potrivit decât  dregătorul (stricător) ministru de finanţe Nicolae Vogoride, care ambiţiona să devină (şi-a devenit!) caimacan (1857-1858) – locţiitor de domn, cu mari şanse de a se cocoţa pe tronul ţării dacă ar fi avut destul talent ca să se gudure pe lângă eunucii de la Înalta Poartă ca să-i dea liber să ajungă să pupe cu evlavie (şi cu binecuvântarea Austriei!) papucul sultanului Abdul Medjid, fiul lui Mahmud al II-lea, care nu era deloc insensibil la cocoşei (de aur, cum altfel!) – un coate goale venit de prin Fanar să se chivernisească (şi nu oricum!) prin Moldova noastră cea frumoasă, plină de miraculoase poveşti.

      Şi s-a făcut tranzacţia matrimonială: fata a venit cu bogăţia tinereţii ei neprihănite, părinţii ei cu vise de mărire au adăugat la lujerul de fecioară şi greul pungilor cu galbeni, başca moşii, păduri, case. Tânărul Niculăieş Vogoridis, cu nouă ani mai copt decât mireasa, a adus splendida lui inutilitate şi dezmăţul princiar în care excela, plus visele de mărire până hăt, în susul scrării, spre tronul domnesc!

      Numai că în Moldova sufla amarnic vânt de schimbare. Fusese Revoluţia de la ’48 cu rezultatul de care se ştie. Dar visul de Unire ameninţa să devină coşmar pentru Vogoridul caimacan. Şi-a fost deschis el porţi evropeneşti dispuse să-i promită marea cu sarea (dacă plătea cum se cuvine, la greu !), a alergat şi la Poarta Mare (care l-a uşurat de parale şi l-a umplut de ciori de pe gard în schimbul vrăbiuţei de aur ajunsă ditamai dropie!), a încheiat înţelegeri secrete, dar nu trecuse se pare prin şcoala latinească şi nu aflase cum că scripta manent. Iar Cocuţa doamna ştia să citească ! Şi să scrie.

      La alegerile (libere, tot ca astăzi !) pentru Divanurile Ad-hoc din 1857, antiunioniştii au ieşit din urne gata de sărbătoare. Şampania era la rece. Ei clocoteau de bucurie. Festinul putea să înceapă. Tronul Moldovei nu mai aştepta decât fundul fanariotului. Ecaterina lui îl părăsise de facto şi locuia cu cei trei copii ai lor la conacul din Ţigăneşti. Dar casa de la Iaşi tot a ei era şi putea intra în ea oricând dorea. Ceea ce a şi făcut. Într-o zi, căutând oarece … dantele de Olanda în scrinul cu multe zăvoare, a dat peste un vraf de scrisorele primite de pretendentul la tron Vogoride de la suspuşii săi protectori turcaleţi ori … vienoazi. Şi ce scria în ele? Păi ce să scrie! Erau sfaturi de taină mare de la Poartă şi de la Ambasada londoneză a Turciei de cum să facă el să măsluiască alegerile, dar s-o facă în aşa fel ca să nu ştie nici vântul nici pământul că ideea vine de departe, tocmai de la ei… Şi că, abia când se va vedea cu sacii-n caleaşcă (saci pe care să-i deşerte repejor la ei în ogradă !) abia atunci înscăunare pe cai mari, neneacă!

     Atât i-a trebuit Cocuţei noastre !

      A şi expediat scrisorile buclucaşe (14 la număr!) la revista Étoile d’Orient  (Steaua Dunării) care-şi mutase sediul de la Iaşi la Bruxelles, unde acestea au fost publicate degrabă sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise către deosebite feţe politice”.     “Deosebitele feţe” au prins să facă feţe-feţe (ruşinică, ruşinică!), Europa şi-a zis că “aiasta nu se poate”, Napoleon al III-lea, împăratul care-l primea pe bardul de la Mirceşti la un suc de struguri a invitat-o pe regina Victoria la un ceai englezesc tocmai la Osborne şi astfel s-a dispus printr-un fel de ordonanţă de urgenţă din vremi ştiute nouă, repetarea alegerilor din Moldova, cu supraveghere internaţională. Se asociau acestui demers şi Prusia, şi Rusia, şi Sardinia. Asta da corectitudine politică! Păi nu?!

     Cam ce sfaturi primise Nicuşor Vogoridis, judecaţi şi voi după fragmenţelul următor: “ Poarta doreşte ca luminăţia ta (Vogoridul luminatul!!! n.n.) să lucreze cu energie împotriva unirii, dar să lucreze fără vuet şi mai ales să nu arate că primeşte aceste instrucţiuni de la Poartă”. Şi “vuet” european se făcu! Alegerile au fost repetate şi, de data aceasta unioniştii au ieşit învingători.

     Ca să nu-l dea pe uşă afară din casa ei cu un picior bine plasat în fundul lui dolofan pe caimacanul ei soţ prins cu ocaua mică (Cuza avea să demonstreze nu peste multă vreme ce era cu ocaua ceea), Cocuţa l-a obligat pe acesta să-l demită urgent din funcţia dregătorească pe antiunionistul Catargiu. Poruncă îndeplinită! Teama de sărăcie lucie trebuie să-l fi furnicat pe şira spinării pe “veneticul din Fanar”, cum îl “alinta” soţia lui pentru care ţara însemna cu mult mai mult decât un tron care i-ar fi asigurat  ei statutul de primă doamnă a Moldovei.

       Vogoride a înapoiat Franţei “trădătoare”, cu papuc cu tot, şi curtezana pe care şi-o adusese la Iaşi să-i facă masaj şi manichiură… În 1858 îşi ia şi el tălpăşiţa din Iaşi. A murit în 1863 şi a fost înmormântat la Brăila în cimitirul “Sf. Constantin”. O fi sperat că apele Dunării îi vor spăla trecutul de licheluţă. Ba!

        Şi-a fost anul 1859.

        La 5 ianuarie li s-a propus lui Alecsandri, Kogălniceanu şi Negri să-şi depună candidatura pentru tronul Moldovei. Erau cei mai vizibili unionişti. S-au gândit ei ce s-au gândit până i-a prins noaptea şi atunci au trimis solie colonelului Alexandru Ioan Cuza să vină să-i scoată din dilemă. Prea erau buni toţi, prea erau bogaţi, prea erau egali în măreţie şi nu se făcea ca unul dintre ei să fie alesul şi ceilalţi doi să trebuiască să-i zică « Măria Ta ». Cuza a fost deci soluţia genială. Şi s-a dovedit că a fost cea mai bună alegere.

        Şi Unirea s-a făcut. Minunată şi sfântă zi: 24 Ianuarie 1859!

        Abia de şi-au mai amintit fericiţii care au încins hora frăţiei pe pământul României de doamna Ecaterina Conachi Vogoride, fără de care Unirea poate ar fi fost mult întârziată de n-ar fi fost gestul ei de adânc patriotism prin care a arătat Europei cine suntem noi românii şi ce vrem.

        La Centenarul Marii Uniri din 1 Decembrie 1918 de la Alba, figura luminoasă a Cocuţei Conachi a ieşit din noaptea uitării în toată splendoarea ideii de patriotism întrupat într-un chip de femeie.

         Renumitul sculptor tecucean Dan Mateescu (n.1943), autor al unor lucrări de excepţie între care Eminescu, Ştefan Cel Mare, Barac Obama (ei, da, n-o fi el de-al nostru, dar lumea va fi aflat şi de el!), a realizat un bust al celebrei unioniste spre a fi donat oraşului Tecuci şi plasat în Parcul “Alexandru Ioan Cuza”.

          Forurile decidente nu au găsit încă locul pentru această lucrare de for public.

         Grăbiţi-vă, decidenţilor, anul Centenarului ţine doar un an! Doar faptele de ispravă ale înaintaşilor sunt însemnate cu ne-moarte. Faceţi şi voi o ispravă!