Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso, o carte de Slavenka Drakulic, traducere Octavia Nedelcu, Picasso un sadic pentru lumea femeilor

Primit pentru publicare: 27 Oct. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul     
Publicat: 30 Oct.  2020
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso, o carte de Slavenka Drakulic, traducere Octavia Nedelcu, Picasso un sadic pentru lumea femeilor

                Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso, născut la 25 octombrie 1881, decedat la 8 aprilie1973 – avea 92 de ani – a fost în viață de toate, pictor, sculptor, grafician, gravor, coregraf, ceramist, afișist, ilustrator, fotograf, creator de costume, designer, chiar  designer de bijuterii în profesie-, iar în viața particulară jurnalul său ca și opera celor care s-au ocupat de dânsul este prezentat ca unul care a fost un mare și nestabil iubitor de femei pe care le-a și glorificat, cu unele din ele a fost și căsătorit – Olga Khokhlova 1918-1955, Jacueline Roque, 1961-1973, Francoise Gilot -, peste toate o personalitate artistică a secolului al XX-lea – pe care Wikipedia ne-o prezintă – care a fost mare prin pictura, sculptura, poezia, desenul, grafica și ceramica care-l înveșnicește, ca un multilateral, care trăiește pentru artă și prin arta care ne-a lăsat-o!

             Multe din intimele lui, chiar cele care l-au adorat și l-au ajutat să creeze opera au fost abandonate, părăsite, ochii lui au fost ațintiți mereu către tot mai tinere, deși toate i-au fost ca vârstă precum fiicele sale. In 1915, ajuns la Roma, se cunoaște, se îndrăgostește de balerina Olga Khokhlova, se casatoresc in 1918, in 1921 li se naște primul copil, Paul, dar cum erau in Italia, unde si aerul cere noul, Picasso începe o relatíe amoroasa cu  Marie Therse Walter, de Olga se va despărți in 1935 când o cunoaște pe  Dora Maar, pictoriță și fotografă, poetă,  care avea mulți prieteni în cercul suprarealiștilor. În noua lui dragoste pictorul găsește o corespondență intelectuală care până atunci îi lipsise. Nu o va părăsi totuși pe Marie-Thérèse și își împarte viața între cele două amante.

         Substituindu-i-se, scriitoarea Slavenka Drakulic, prozatoare și eseistă croată, despre care lumea literară spune că „e una dintre cele mai influente scriitoare europene ale vremurilor  noastre” realizează romanul „Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso”,  în traducerea Octaviei Nedelcu, Editura Pandora M, în care, din documente și fapte de viață reușește și redă traiul celor doi, 1935-1943, dar și după, autoarea intrând  cu succes în pielea personajului principal Dora Maar, prezentat la persoana întâi. Dora , pe numele adevărat Henrietta Theodora Markovitch, născută 22 noiembrie 1907 la Tours, Franța,  decedată la 16 iulie 1997,în Paris, este fiica unui arhitect croat, mama franțuzoaică, și-a trăit copilăria în Argentina, locul unde tatăl ei spera că se va îmbogăți, dar mama neadaptându-se se întoarce în țara sa, la Paris. Nu singură. Cu  fata. Cunoscătoare  a limbii părinților ei – croată și franceză-  dar și a limbii spaniole, mediul care a format-o – copilăria -, Dora cu identitatea ei multiplă, se simte aici o dezrădăcinată. Doar  aparatul de fotografiat, poezia și pictura  o umanizează. Ajutată de colegul ei Man Ray este introdusă în lumea intelectuală a momentului la Paris, face cunoștință în 1936 cu Picasso,  – apariția ei in local i-a  atras instantaneu atenția, era vorba de  silueta unei dansatoare de tango, ochi verzi scânteietori, taior negru,  vorbea spaniola – ceea ce o făcea si mai atractivă pentru Picasso, aflat la pândă ca un vânător exersat – pe care tânăra, ca și cei din jur, îl vedeau, nici mai mult nici mai puțin, drept o divinitate. Și-l adoră!. Nu numai atât. Nu numai că i se dă, îi devine model de operă pentru ce vor fi tablourile lui ajunse astăzi celebre. Lui îi este model pentru penel, ea îl fotografiază pe parcursul fazelor de creație la Guernica, ca să viețuiască și în viitor, îi acceptă totul, și relațiile complicate cu fostele lui soții și amante, cu toate că era mai tânără ca el cu 26 de ani. Se lasă umilită până și în public, simte că nu mai are personalitate, ea este el.

            În cartea croatei, Slavenka Drakulic,   Pablo Picasso, ca și în viață, este un dominator, un sadic, un cinic, căruia nu-i pasă de suferința  produsă altora, în special  femeilor  cu care a trăit, așa se și explică cum, în 1943, după cum spune interpusa, la 62 de ani, cum am arătat și eu, își găsește o nouă iubită, tot tânără, și o părăsește  pe Dora, care, fire sensibilă, sufletistă, suferă o cădere nervoasă cu consecințe  grave. Retrasă din lumea artistică, din preocupările ei diurne, pentru ea Picasso, dominatorul, continuă să fie în centrul atenției ei, deși, fizic, cu ea nu erau decât amintirile, devenite religia ei, cu care trăia.

            Interpretând-o pe Dora, Slavenka Drakulic, croata, punctează, Picasso, cinicul, dar flămând de și pentru a avea operă,  a murit în 1973, avea 92 de ani,  Dora  i-a supraviețuit până în 1997, fără a-l uita, sensibilitate de femeia veacului trăit.

          Romanul  este exemplul cel mai cunoscut de sadism, control și aservire a unei femei în viața unui bărbat. Este zona în care geniul malefic se impune cu forță maximă. Picasso era cinic și amoral. Făcea prăpăd pe unde trecea. Marie There Walter s-a spânzurat in 1977. Ultima lui soție, Jacqueline Roque, s-a sinucis prin împușcare în 1986. Dora Maar a supraviețuit și prin cartea de față. Caracterul ei puternic, uitat o vreme, (1937/1943) a învins totuși. Nu s-a sinucis, a trăit până în 1995. Experiența incandescentă cu Piccaso a marcat-o definitiv. A murit singură și uitată în apartamentul ei, înconjurată de obiectele care îi rămăseseră de la el – experimentele cu fotograme și fotografii ale spațiilor în care poezia și picturile i s-au descoperit mai încoace, doar postum …și în cartea la care m-am referit.

          Ion N. Oprea, Iași, 27 octombrie 2020.