Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Două monografii ale unui sat moldav intrate în fluxul istoriei

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 6 (138), Iunie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Două monografii ale unui sat moldav intrate în fluxul istoriei

Primit pentru publicare: 11 iun. 2020
Autor: Eugenia VASILE, București, membră a Uniunii Ziariștilor  Profesioniști din România
Publicat: 12 Iun.  2020

© Eugenia Vasile, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


                

     Două monografii ale unui sat moldav intrate în fluxul istoriei

Dacă este adevărat că locurile nașterii și copilăriei  rămân în noi ca niște repere sacre, la care ne raportăm  și pe care suntem datori să le evocăm  ori de câte ori avem ocazia, atunci autorii celor doua monografii  la care ne vom referi în cele ce urmează tocmai asta au făcut: au  închinat două cărți satului  natal. Facem  o paranteză pentru a spune că n-ar fi rău ca fiecare sat din România să aibă un etnograf  al  lui, sau un monograf,  specializat  și  cu vocație în transmiterea pe mai departe a istoriei și modului  de viață al comunității în care trăiește, cu  obiceiurile  moștenite din moși strămoși. De ce? Pentru că satul nostru românesc, paradoxal, iată, se află în punctul lui de cumpănă dintre tradiție și modernitate în contextul acestei Europe de azi ce ne împinge din spate să  „accedem”  la standardele de viață ale Occidentului de secol  XXI. Desigur, cu toții dorim să trăim mai bine, dar păstrându-ne marca identitară.

Așadar, doi  intelectuali  din Vorniceni( jud.Botoșani), animați de metafora poetică a lui Blaga “veșnicia s-a născut la sat”, și-au dedicat o buna parte din viață cercetării si punerii în lumină a trecutului  istoric, social și cultural  al  localității lor. Primul este  reputatul jurist Octavian Ionescu(25 iunie 1901-15 noiembrie 1990), de la a cărui naștere  se împlinesc în acest an, pe 25 iunie,  119 ani. A fost fiul preotului ortodox  Ion Ionescu  din  Vorniceni. După terminarea  școlii primare în satul natal,  O. Ionescu urmează cursurile liceale la Liceul “Augustus Trebonius Laurian” din Botoșani,  iar  apoi cele superioare  la Universitatea A. I.Cuza din Iași, unde obține două licențe,  în Drept și în Filozofie, și al cărui profesor universitar de Drept  Civil va fi. Pentru a-și aprofunda  științele juridice,  tânărul jurist  va merge în Franța ,unde, la Facultatea de Drept din cadrul  Universitații din Paris, urmează cursuri de specialitate și își susține în 1931 doctoratul  cu teza ,,La notion de droit subjectif dans le droit privè”. Continuă să-și consolideze formația științifică în câteva universități din Germania. Din seria  de  lucrări științifice  publicate amintim câteva :“L’égalité, la liberté et le droit (ed.  Gray Dorsey, Paris, 1975), “La notion de droit subjectif dans le droit privé” (ed. Bruylant, Bruxelles ,1978), “Codul civil si contractul de munca”( Bucuresti, tipografia  Curirul Judiciar, 1938). În 1934 este numit membru  în Consiliul Legislativ (ale cărui atribuții fuseseră fixate prin Constituția din anul 1923).În această calitate,  împreună cu alti specialiști  în Drept, redactează Noul Cod Civil  al țării.

Iată ce spune  prof.univ.dr. Octavian Ionescu  în deschiderea monografiei sale”Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi”(Editura AXA, Botoșani, 1999, 222 p.): “Încercând să desprind din umbra trecutului istoria Vornicenenilor mei, am sentimentul că dau glas legăturii sufletești pe care am simțit-o  întotdeauna pentru satul în care m-am născut și am copilărit. Spre acest trecut îmi îndrept  gândul, voind să-l readuc la viață, pentru ca generațiile viitoare de pe aceste locuri să-l evoce și ele cu venerație”. Într-adevăr, cartea  are acum  impactul unui testament afectiv și totodată  științific. Un adevărat  fiu al satului face cunoscute lumii pentru prima oară genealogia familiei sale, a locuitorilor din Vorniceni, atestându-le prin documente  existența, vechimea și continuitatea de-a  lungul a cel puțin șase veacuri:  ,,Actul domnesc  din 13 aprilie 1415 al lui Alexandru cel Bun amintește pentru prima oară numele  panului Ivan Dvornic, ctitorul mânăstirii Humor și vornic de Suceava.,, Noi, Alexandru Voevod, Domn al Țării Moldovei(…),am dat acestei mânăstiri  care este a panului Ivan Dvornic  seliștea Dieniș…,, (pagina 37). În Uricul din 28 decembrie 1428 Alexandru cel Bun spune: “. …adevăratelor slugi ale noastr , fiii lui Ivan Dvornicul, pan Lazor și Staciul și Coste, care au slujit nouă cu dreaptă și credincioasă slujbă cătră noi( … ),i-am miluit  cu osebita noastră milă și am întărit occina lor  și le-am dat în Țara noastră  seliștea lui Dobre, la Homor, unde este mănăștirea lor, și încă le-am adăogat cătră această mănăstire trei sate sub Dumbrava Înaltă…”.(pagina 38). Cele trei sate de sub Dumbrava Înaltă  erau “Dvorniceni, Stăuceani și Glodeani”. Bazându-se pe aceste  informații, monograful este de părere că  asupra acestui personaj ar trebui să ne  îndreptăm atenția , vornicul Oană , vornic de Suceava ,  ”boier de frunte în Divanului domnesc și sfătuitor al lui Alexandru cel Bun”, deoarece  pare a fi  cel de la care se trage numele satului.  Numele satului este legat și de figura marelui domnitor al Moldovei Ștefan cel Mare. Trei  documente domnești gasite de autor, un uric din 25 aprilie 1475 și  două din 26 noiembrie 1490,  atestă faptul că  domnitorul  “întărește” mânăstirii Humor cele  trei sate” Dvorniceni de sub Dumbrava  Înaltă,  Stăuceanii și Glodeanii” ,  aflate ,,pe locurile de odinioară cu  codri nesfârșiți, ce se legau  cu  codrul Herței, cu pădurile seculare din Bucovina și cu cele din Polonia”(pagina 39).

        Octavian Ionescu a sondat, a luat pulsul documentelor, a făcut operă de detectiv  al izvoarelor și surselor românești, sârbești sau rusești, susținându-și cauza sistematic,argumentându-și demonstrațiile prin  elanuri de patriotism local. Aduce în prim plan anonimi sau figuri marcante care au statornicit în acele locuri timp de câteva secole blazonul civilizației românești, în ciuda vitregiilor, năvălirilor  asiatice sau războaielor. Este redată cea mai veche  listă  cu locuitorii din Vorniceni,  cea din 1774, când   satul  era deja bine închegat, numărând  73 de case. Numele  “birnicilor”  de atunci  sunt foarte  românești: Vasili Vornic, Irimie Vătăman, Ștefan Bostan, Ion Iepuri, Pascal Văcar, Ștefan Morar etc. Lista  mai cuprinde  doi preoți  și  doi dascăli:  “preotul Irimie,  preotul Vasili, Teodosii dascăl și Moisii Jid (ovrei)”(pagina 72).

Prin anexarea Bucovinei de către Austria  în 1775, mânăstirea Humor , de care Vorniceni și cele două sate mici din apropiere , Stăuceni și Glodeni, aparțineau(cele două  vor dispărea  după 1806 prin includerea/mutarea  lor în satul mai mare), devine biserică parohială obișnuită, aflata pe teritoriu străin, pierzându-și astfel  puterea absolută  asupra domeniilor sale. Nemafiind parte a averilor mănăstirești,  cele trei sate vor trece succesiv  în proprietatea  unor familii de moșieri: Rosset-Roznovanu,  familie aproape dinastică, care a  stăpânit pământurile din  zonă  de-a lungul a  65 de ani(din 1805 până în 1870 ),  urmată de moșierii din ramura  Haret și Anghel,  la rândul lor proprietari  timp de  20 de ani(din 1870 până în 1890). Reforma  agrară  din 1864 adoptată de guvernul din  timpul  domnitorului  A.I. Cuza , în ciuda celor exprimate de Cuza: „Claca este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre!”, nu a  reușit să pună capăt condiției de “sclavi pe plantații” a țăranilor, ceea ce va duce la răscoalele țărănești de mai târziu(expresiasclavi pe plantații”aparține autoarei acestui articol). În acest context,  moștenitorii familiilor Haret  și Anghel  vor vinde  satul cu moșia aferentă lui Dimitrie Anghel (tatăl lui Dumitru Anghel, viitorul poet și prozator), iar acesta  în scurt timp va bate palma cu Ion Marghiloman, tatăl primului ministru- conservator  de mai târziu, Alexandru Marghiloman. Iată  ce spune  O. Ionescu: ,, Ion Marghiloman, om în vârstă, bucureștean, a invitat  la curtea din Vorniceni pe preot, care era tatăl meu, pe primarul comunei, pe diferiți slujbași din sat , precum și pe sătenii din Vorniceni și le-a vorbit așa: Eu am multe moșii în Muntenia. Am dorit însă să cumpăr această moșie Vornicenii din nordul îndepărtat al țării, pentru  ca și în acest chip să întărim Unirea dintre Muntenia și Moldova”. Autorul confirmă :“…au fost aduși aici mai mulți slujbași munteni.(…). O parte din personalul de conducere al moșiei  era formată din munteni…”.(pagina 160).

Istoria Vornicenilor, a vieții economice, religioase, a mentalităților , începând cu anii de modernizare a  României de către  A.I.Cuza , este partea cea mai rezistentă a studiului monografic prefațat și girat  de reputatul istoric ieșean , academicianul Alexandru Zub. Găsim detalii despre figurile de prim plan ale celor care au stăpânit pământurile din Vorniceni, fără să fi locuit aici vreodată, moșia fiind pe mai departe arendată, ”deci exploatată pentru un câștig cât mai mare și mai grabnic pentru diverși ”posesori”,  arendași(pagina 128).  “(…)Câteodată, uneori la câțiva ani, boierii(moșierii, n.n.) veneau de la conacul lor din Vlădeni, la curtea de la Vorniceni, într-o cupea trasă de șase cai albi. Poporul , îmbrăcat în costume naționale albe, aștepta cu nerăbdare și, aș putea spune, cu emoție în fața curții. Lumea îi iubea și îi respecta mult( … )”. ,,Familia Pherichide, mai exact spus arendașii care cultivau moșia, n-au angajat decât slujbași originari din Vorniceni, doar contabilul sau mecanicii au fost aduși din alte părți, fiind vorba de specialiști ce nu puteau fi găsiți pe loc(…)”(pagina.160).”Cuconița “era o foarte pioasă creștină: împreună cu soțul și părinții au făcut importante danii pentru construirea Bisericii noi din Vorniceni, în anii 1897-1899”. ” (…)De asemeni, trebuie amintită donația făcută în 1911 de doamna Elena , 2,5 fălci de teren de cea mai bună calitate pe care s-a construit noua școală de zid din Vorniceni, terminată în 1913”(pagina 161).

Găsim de asemenea documente de economie agricolă,  juridice, inventare de locuitori, date despre Biserica  de lemn  cu hramul Sf. Dumitru, ce are o vechime seculară,  lista preoților începând cu sfârșitul  sec.XIX, între care roluri de protagonist au bunicul autorului, hirotonisit la Vorniceni la 1850, și tatăl autorului, preotul econom stavrofor Ioan Ionescu, care a slujit la Vorniceni până în 1935.  Toate acestea  atestă grija monografului de a crea un tablou cât mai convingător despre echilibrul moral și puterea tradiției în viața oamenilor de aici. Redând din amintirile copilăriei, autorul povestește cum se pregăteau  familiile pentru hramul satului(ce are loc în fiecare an pe  26 octombrie , de Sf.Dumitru), serbat  cu petrecerile de după  slujba din biserică, totul în acordul muzicii  lăutărești ,  al horelor încinse de tineri,  al spectacolului mâncărurilor, al meselor  încărcate cu plăcinte , cu sarmale  gătite în oale de lut . Familii  aflate mereu deasupra vremurilor grație și autorității spirituale reprezentate de școală, dar mai ales de biserică, de pilonul local al acesteia, preotul Ioan Ionescu.

Vorniceniul va păși în veacul  XX ca un însemnat  centru rural din nordul  țării, ”cu o viață  proprie, plină de vechi tradiții , și cu o stare economică bună” . Un sat ce și-a dat tributul de sânge în Războiul  din 1877, în prima  dar și în a doua  conflagrație mondială(lista lungă cu eroii căzuți  este reprodusă în întregime). Un sat ce la recensământul din 1872 avea 1.480 locuitori, iar în 1900 peste 2.000 de suflete.

Autorul se oprește în cercetarea sa la faza postbelică a satului. Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi” este o microistorie în fluxul istoriei naționale ajunse la  apogeu: România Mare. Ca  personalitate de seamă a satului, Octavian Ionescu a intrat , așa cum se cuvine, în  conștiința generațiilor succesive de vorniceneni. Dovadă  Școala gimnazială nr.1, pe frontispiciul căreia stă scris: Școala gimnazială prof.Octavian Ionescu.

Dacă predecesorul său, prof.univ. dr. Octavian Ionescu  se oprea în demersu-i ştiinţific la faza postbelică a localităţii, cu monografia “Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, iată că Gheorghe Gherman este  continuatorul acestuia, completând cu noi date şi exemple “fişa biografică” a vornicenenilor. Este autorul monografiei “Vorniceni, însemnată vatră strămoșească” (Editura Agata, Botoșani, 177 p., 2007). Profesorul  Gh.Gherman s-a născut la 4 aprilie 1949 în Vorniceni,   într-o familie de țărani cu  rădăcini în secolul XIX. A făcut  școala primară în satul natal (1955-1962), după care liceul  la Iași, Liceul de cultură generală “Garabet Ibrăileanu”(1963-1967).  A urmat studiile superioare la Institutului pedagogic din Suceava(1967-1970) și la Facultatea  de Istorie-Geografie  din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași.  Și-a început cariera  didactică în 1970  ca profesor de istorie-geografie  la Liceul de cultură generală din Vorniceni. Nu și-a părăsit vatra natală, ale cărei  frumuseți  le promovează   printr-un fel de  public relations  continuu . Este patriot înflăcărat, un patriot ce ține  în mână tricolorul românesc și se îmbracă  în straiele noastre naționale  ori de câte ori participă la manifestări culturale cu caracter   istoric,  serbări folclorice  etc. Sub impulsul entuziasmului  creat de  Podul de Flori de peste Prut în 1990, a reușit  să unească printr-un act simbolic de înfrățire satul Vorniceni de peste Prut cu satul Vorniceni  în care s-a născut.  Preocupat și pasionat  de  conservarea tradițiilor și obiceiurilor locale, prof.Gh.Gherman a pus bazele unei colecții muzeale sătești, încropind  Muzeul Etnografic din Vorniceni, în care a  adunat și adună  tot ce reprezintă patrimoniul întregii comune, în dorința de a-l  introduce  în  circuitul turistic. Ca istoric, este atras pe linie științifică de misterele culturii Cucuteni, asistând împreună cu elevii săi la săpăturile făcute la situl arheologic Pod Ibăneasa,de pe raza comunei. Participă la congresele și conferințele naționale de geografie și istorie.

De-a lungul celor peste 30 de ani de carieră didactică, în paralel cu activitatea la catedră,  prof.Gh. Gherman a desfăşurat o intensă  muncă de cercetare a trecutului localităţii în care s-a născut, culegând de prin arhive  documente cu caracter geografic, istoric şi economic,  informaţii  necesare alcătuirii  unei cărți care să -i încununeze  visul  de o viață:  un studiu monografic  amplu al satului moldav, realizat cu rigoarea specifică  acestui gen de scriere.  Într-adevăr,  “Vorniceni, însemnată vatră strămoșească” (prefațată de prof.univ.dr.Mihai Maxim, regretatul turcolog , născut și el în Vorniceni) este o carte reușită:  ne  sunt prezentate științific, pe capitole, evoluția paleogeografic, geologică și petrografică, relieful, clima, hidrografia, vegetația, fauna, tipurile de soluri . Foarte sugestive  în acest sens  sunt hărţile desenate color după materiale cartografice originale. Despre  economia agricolă  a comunei (Vorniceni  include din punct de vedere administrativ  cele două sate din apropiere, Dealul Crucii și Davidoaia) aflăm că “Până aproape de anul  1960, pământul s-a aflat în proprietate particulară, țăranii fiind obligați să dea cote de cereale, carne de porc, carne de vită și lână , prin care statul plătea datorii către Uniunea Sovietică, ca reparații de război.Starea sătenilor era precară.Obligațiile apăsătoare către stat , secetele, lipsa uneltelor agricole și a animalelor de muncă la mai mult de jumătate din familii, aduceau pe mulți oameni să nu poată asigura hrana necesară familiilor lor”(pagina 89).

Sunt date la iveală informații amănunțite despre CAP-ul din sat, care în anii 1984-1985 avea 4.230 ha de teren arabil pe care  lucrau 1.700  țărani  din care 600 pensionari “apți de muncă”. Căminul cultural este prezentat ca principal reper de cultură într-o vreme când se punea  accent pe promovarea culturii populare. Sunt reproduse și comentate profesionist diplome şi medalii câştigate de formaţiile artistice din sat în întrecerile din cadrul Festivalului Cântarea României.  Activitatea şcolară şi preşcolară, existenţa Liceului de cultură generală – toate acestea confirmând încă o dată grija monografului de a “radiografia” cât mai exact întreaga viaţă şi istorie a locului. Despre populaţie aflăm, printre altele, că în 1975 aceasta număra 6813 persoane, spre a ajunge în 2002 la doar 4.626. Descreşterea se explică prin faptul că mulţi săteni, tineri în special, s-au îndreptat spre oraşele-şantier în perioada industrializării forţate, iar în anii ce au urmat evenimentelor din decembrie ‘89 au plecat masiv  la muncă în străinătate. Deosebit de preţioase pentru istorici sunt detaliile de arhivă despre mişcarea migratorie înregistrată de-a lungul timpului pe aceste meleaguri: mulţi ungureni, corduneni şi bucovineni, care au plecat din Transilvania şi Bucovina austriacă spre Câmpia Moldovei să muncească pe moşiile boiereşti, au rămas în Vorniceni.  Prof.Gheorghe Gherman povesteşte, descrie şi reînvie ocupaţii vechi, obiceiuri şi tradiţii, face portrete, insuflând textului o anume căldură, cum numai un fiu al satului o poate face. Oamenii de aici au creat veşnicul tezaur popular: colindele, horele, strigăturile, nunta(ritualul nunții,  descris  fermecător,  ocupă  șase pagini: p.121-128) , scosul la joc al fetelor de măritat, ţesutul scoarţelor…, toate de o frumuseţe unică (pozele sunt elocvente), exprimând vitalitatea şi puterea de creaţie a ţăranilor moldoveni, care-şi ştiu rostul şi menirea pe acest pământ.  ,,Țesutul este o ocupație veche, tradițională. Înainte de  al doilea război mondial se țeseau ,”în stative”  pânzeturi de cânepă și in sau în combinație cu bumbacul(…). ”Tot  “ în stative” se țeseau ,”țoale”  din cordele pentru așezat pe “laițe”,  pe paturi și cuptor, țesături vopsite  din cânepă pentru saci, pentru cuverturi și păretare…”(pagina 100). Reţine atenţia şi lista de toponime locale: Hulburica, Iazul Racilor, Movilă Arsă etc.

       ,,Însemnări istorice  despre  satul Vorniceni din ținutul Dorohoi,,  și  “Vorniceni, însemnată vatră strămoșească” sunt două  probe de pasiune științifică,  două testamente  morale  și totodată  două  cărți de identitate istorică ale celor născuți  în vatra vornicului Oana de sub Dumbrava Înaltă.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.618 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5