Vasile Popovici

În liniştea lanului 

Eram flămând de dor, de soare, flori, cuvinte,
de-aceea poate-am nimerit în lan.
Mi se-ntindea obraznic infinitul înainte
iar eu, în liniştea nemărginirii eternă şi divină,
priveam spre infinitu-acela care-mi trimitea
lumina, în ochi orbit
de prea multă lumină
şi binecuvântarea din sufletul lui Pan

Şi cum stăteam încremenit,
cu pleoape-ncremenite ca de zei,
când zeii-ajung statui,
înconjurat de infinituri pline
de gânduri şi plăceri păgâne,
în arşiţa caniculară,
mi se părea că vine,
că am în faţa mea, fata de trac, Euridice,
venită parcă din grinduri, rătăcind prin lan,
purtând alese, în cosiţe prinse,
din câmp sălbatic, flori de măghiran.

Flămând şi însetat,
simţeam că mi s-a făcut poftă de ceva
cu gust de pâine scoasă din cuptor,
fierbinte, proaspătă şi moale,
şi cu miros de spic din lan
şi-a flori de măghiran.

În liniştea aceea de infinit şi cimitir,
îmi mai venea să sorb
– ca nimeni să mă vadă –
hâlpav şi zgomotos,
să sorb dintr-un potir
răcoarea apelor ţâşnind din dedesubturi,
prelinsă-n plângeri de naiadă,
în liniştea aceea de infinit şi cimitir.