Drumul sfântului în poezia blagiană

Autor: Pavel Nicolaie

În aceste vremuri de la cele mai înalte tribune se încearcă să ni se inoculeze falsa ideea că nu mai avem nevoie de credință, când noi ca popor ne-am perpetuat existența pe aceste meleaguri în pofida tuturor asperităților și vitregiilor sorții, tocmai prin credința nestrămutată în niște valori, care sunt dincolo de orice promisiuni care nu clădesc în spirit și care sunt la fel de fertile cum sunt dunele de nisip din deșert. Să renunțăm la credință este similar cu a renunța la marii înaintași ai culturii noastre, care au slăvit în opera lor spiritul acestui popor.  Înseamnă să ne sărăcim de tot ceea ce ne definește  și care ne ancorează în spirit, prin rădăcini înfipte în pământ și cer. Și ce ni se oferă în schimb: o falsă iluzie a unei vieți fără puncte de reper, fără trecut, și în acest mod trăirea într-un prezent ambiguu, fără substanță, care nu ne poate crea decât un viitor fără speranță.

Gândiți-vă numai;  cât de săraci am fi fără opera lui Lucian Blaga în care se simte întreaga sevă a acestui popor atât de încercat de vremuri și vreme.

Din aceste motive, acum, mai mult ca oricând este momentul ca și cu mai puternică fervoare să ne cinstim înaintașii, ca prin ei și cu ei să găsim calea adevărată și să renunțăm la un drum al pierzaniei despre care, în mod fals, sub influențele unor neaveniți străini de valorile moralei creștine, credem că este drumul adevărat.

Cum am putea-o face? Ne-am putea inspira din Drumul Sfântului.

”Pe cal turnat în oțele/Sfântul Gheorghe caută semne/de drum-și în vânt/se oglindește pe rând/în ape sfinte și rele.(Drumul Sfântului).

Pe lungul drum al celor care sunt mai mult decât noi, ceilalți,  care nu putem fi decât o palidă replică a lor, nu vom putea decât să privim cu iubire și teamă cerească drumul sfinților ce lasă urme adânci în cele de aici și de dincolo.

                Fără dar și poate în misiunea sa nepământească tot ceea ce se află în arealul aureolei sfântului este construit din material durabil, de nepătruns(cal turnat în oțele); pentru că dincolo de materialitatea vizibilă pentru noi muritorii de rând,  aceasta însumează și un spirit ce transcende materia, făcând-o să devină când materie când spirit. Astfel, mai mult spirit decât materie, Sfântul Gheorghe caută semne. Semnele sunt atât pământești-drumul, pe care fiecare om ar trebui să-l parcurgă, și pe parcursul căruia ar trebui să-și dea toată stăruința și să trăiască cu speranța unei mântuiri de pe urmă, cât și în vânt; din trecut-în prezent-către viitor, cât și în sens invers.

Îmbrăcat cu tăria credinței, ca o mantie protectoare, sfântul, din dorința, cum ar putea fi altfel, de a moșteni cerul, parcurge lungul și anevoiosul drum al mântuirii. Inerente sunt și  ispitele cărora trebuie să le facă față și nu de puține ori îndoiala pune la grea încercare credința. În acest sens avem nenumărate exemple: Sfântul Apostol Toma  fiind unul dintre cele mai elocvente. Dar, fără ispite, fără tentații indiferent de natura lor nu se poate întări în credință, pentru că victoria supremă nu poate fi obținută decât în urma rezistenței la toate acestea, chiar dacă acest lucru presupune să se ridice împotriva curentului, iar pentru a se ridica împotriva curentului, fără să fie pulverizat în toate zările, are nevoie de o credință care să zidească în el munți ai răbdării.

Dincolo de poezie, Drumul Sfântului este o pildă. O pildă transpusă prin poezie de exponentul unui popor  creștin, popor care secole întregi a creat în matca sa o cultură care îndeamnă la bun simț, la echilibru și la un sentiment profund nedisimulat de empatie față de semenul său aflat la ananghie și la un echilibru perfect între el și natură.

Când numai umbră/când numai om/ binecuvântă pâinea pe câmpuri/binecuvântă vinul pe dealuri/lovește pinteni de pom.

De remarcat este simbioza între materie și spirit, între lumesc și divin. Prin mila lui Dumnezeu, grânele de pe câmpuri sunt binecuvântate înainte de a se transforma, ca urmare a picăturile de ploaie ce cad din înaltul cerului,  sub razele soarelui într-o recoltă bogată. Și de aici într-un alt proces, de această dată atribut al omului, în pâinea noastră cea de toate zilele. În același fel și via-vinul-pe dealuri. Ce semnifică pâinea și vinul?

SfântaTaină a împărtăşaniei a fost aşezată de Mântuitorul la Cina cea de Taina, când a luat pâinea, S-a rugat şi a binecuvântat-o zicând: „Luati, mâncaţi, acesta este trupul Meu”. Apoi a luat paharul, a mulţumit, l-a binecuvântat zicând: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea Păcatelor„ (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 35; I Cor. 11, 23-25). Apoi a adăugat: „Aceasta s-o faceţi întru Pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24 şi 25).

Astfel, pâinea și vinul sunt trupul și sângele Mântuitorului.

Lucian Blaga, ca toți marii creatori de cultură români, a cuprins în opera sa și sentimentele sufletului românesc, legăturile pe care acesta le are cu pământul care l-a hrănit cu atâta dragoste și bunăvoință secole întregi, care i-au dat pâinea și vinul.

                Drumul sfântului este și drumul tuturor celor care în trecerea prin această lume încearcă într-un fel sau altul să încastreze în timp această trecere și în acest fel să atingă mantia lui.

Duh vechi îi cântă/molcom sub tâmplă/ și-i schimbă-n legendă/tot ce se întâmplă.

Cum ar putea o existență trecută pe tărâmurile unei vieți netrudite să devină legendă, nemuritoare și purtătoare de pildă, dacă nu printr-o luptă continuă și neabătută cu cele trecătoare, care ar trebui să nu fie scopul, ci mijlocul prin intermediul cărora poate găsi calea spre mântuire. Un fel de apocalipsă a fost și va fi. Este o apocalipsă în orice prezent în care se găsește o Sodoma și Gomora. Însă el, sfântul, trece cu fapte văzute și nevăzute prin timp către un țel de la care nu se abate decât pentru a căuta semne de drum-și în vânt.

Pentru ceilalți, mai puțin hăruiți, provocările sunt la tot pasul, ispitele văzute sau nevăzute îmbracă diverse chipuri și forme care sunt greu de cernut în noile realități bombardate de atâtea lucruri fără de folos. Toate, dar toate, și bune și rele au fost date spre a omului îndreptare sau mai precis spre a lui mântuire. Dificil și greu de înțeles este interpretarea acestor semne în noianul informațional și avântul tehnologic ce, în zilele noastre,  pare fără precedent. Dar, oare, pe de altă parte, nu-s toate acestea încercări date omului pentru a-l testa,  pentru a vedea de-i demn să fie primit în Raiul din care a fost izgonit.

În acest fel se poate crea o paralelă cu  opera de artă a lui Michelangelo de pe tavanul  Capelei Sixtine a Palatului  Apostolic din Vatican. În lucrare, degetul lui Dumnezeu este extins la maxim, în timp ce degetul lui Adam este de o inerție nefirească, încă nu-i hotărât să prindă degetul salvator ce ar putea să-l urce către cer. El crede că poate ieși prin propriile forțe din păcatul în care a fost aruncat.  Asemenea, și omul privește cu neîncredere drumul sfântului, încercând, însă, să ajungă la aceeași destinație nu pe drumul parcurs de acesta, ci pe poteci lăturalnice.

                Lângă Fântâna secată de fulger/o fată îi iese în drum/Sfîntule cum să ți-o spun? Sfântule mai departe nu te duce.

Să fie oare fântâna secată de fulgerul unei cunoașteri fără Dumnezeu, unei cunoașteri care valorifică omul prin propriul sine și nu prin creatorul său? Știm prea bine ce se poate întâmpla atunci când omul se crede mai mult decât poate fi. Încercând să fie la rândul său creator, creatorul propriului său viitor, fără Dumnezeu, el nu va putea decât să se alieneze. Căzut în timp este evident că este limitat de păcatul originar. Astfel, omul nu poate fi și  nu-și poate depăși condiția decât raportându-se la creatorul său. Opinia eronată că omul, la rândul său, poate crea din nimic pe calea rațiunii sau că nu-și poate întemeia existența decât pe ceea ce poate fi dovedit în mod științific, nu poate naște decât un om damnat al cărui sfârșit fiecare e liber să și-l imagineze în orice fel va dori, dar, din istorie, cu toții știm care va fi acela. Oricâtă știință am crea și am avea, aceasta nu poate naște, de una singură, o cultură cu tot ceea ce ține de ea. Pentru că o cultură conținea, prin ea însăși, o știință sedimentată în veacuri de evoluție la umbra unor tradiții transmise de la o generație la alta. Și apoi am arătat încă de la început că în anumite situații, iar vremurile pe care le trăim sunt cele mai elocvente pentru a arăta celor care au ochi să vadă,  măsurile științifice sunt fără de știință. Ceea ce ne mai poate salva este minunea, iar minunea nu vine pe calea științei, ci pe alte căi mult mai subtile și prin intermediul drumului sfântului, care nu se abate din calea sa oricâte obstacole i s-ar ivi.  Spun că nu se abate pentru a nu face confuzie cu a se opri. Oprirea este îndoiala pe care sfinții o experimentează pe lungul drum, pentru că nu pot ajunge pe Tărâmul Făgăduinței fără luptă, iar lupta se sfârșește atunci când se predă necondiționat, acceptă și se roagă nu să fie cruțați de suferință, ci să fie întăriți pentru a o îndura.

Noile realități au creat un balaur cu fețe nevăzute și cu atât mai periculoase. Periculoase întrucât, prin toate fețele sale,  încearcă să niveleze  identitatea individului, să-l facă un produs de serie, deși, el, omul este un unicat. De ce este fiecare om unic ? Unicitatea acestuia se derivă din chiar capacitatea fiecăruia de  a-și croi de unul singur drum către Raiul pierdut. Are posibilitatea să-și ea crucea în spate și să parcurgă Golgota existențială în cunoștință de cauză, decizia fiind una individulă, nu colectivă pentru că nimeni nu poate trudi pentru om în acest sens. Fiecarea cu crucea lui, dar cu toții uniți sub semnul ei.

Sfântule, mai departe nu te duce, că toate fecioarele în sate și livezi/te bleastămă cu oase pus în cruce/să ți se rupă sulița în solzii verzi…

Ni-l putem imagina pe  Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință  într-o lume angosată de un virus ce poate fi asemuit  unui  balaur care are nenumărate fețe. Sfântul Gheorghe, maiestuos, călare pe un cal turnat în oțelul credinței, cu sulița îmbrăcată în aceeași armură de nepătruns străpunge fiara căzută la picioarele unei arme de neînvins, pentru că este arma în fața căreia au îngenunchiat toate popoarele lumii.

Unde ești, Elohim? Umblăm turburați și fără de voie/prin stihiile nopții te iscodim? sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie/și-ntrebăm de tine-Elohim!(Ioan se sfâșie în pustie).

În mod indubitabil pierderea legăturii cu divinitatea aruncă întreaga societate într-un întuneric existențial la fel de nesuportat ca focul Gheenei. Tuburările sociale se repercutează, asemenea undelor seismice, în tulburarea individului care nu-și mai găsește centrul de greutate, iar pământul îi fuge de sub picioare, iar în acest fel nu urcă către cer, ci cade  în necunoscut.

Din aceste motive, pe cei care vor să ne rupă de tradiții și în acest fel să ne rupă de tot ceea ce au clădit în acest sens înaintașii noștri, nu-i putem privi decât cu îngăduință; să ne rugăm pentru puținătatea sufletească pe care o au și totodată ca a lor minte tulburată să iasă din rătăcirea care i-a cuprins.