Nu e vina ta că nu crezi în iertare, căci părinții tăi au crescut un copil cu teamă de Divinitate. Sensibil, temător și plin de remușcări, acel copil s-a avântat cu inima deschisă în vizuina leilor care i-au sfâșiat orice urmă de credință. De ce? Pentru că el i-a iubit mai mult decât pe sine. Nu e vina ta, copile, dar nu-ți urî părinții pentru ceea ce ai devenit tu.

• Cum e să trăiești în neant? Cum este să pluteși într-o agonie imbatabilă, de care să ai totală seamă, însă față de care te declari învins? Nu este vina ta, căci părinții tăi au crescut un copil bun, care poate discerne între ceea ce îi provoacă fericire și ceea ce-l necăjește. Acum el trăiește o existență a extremelor, perindând pe muchiile morții și jucându-se de-a viața.
• Acum copilul a devenit adult. Găsește în suferință dragostea la care visa. Poate respingerea constantă pe care o primea din partea celor din jur au provocat dispreț față de sentimentul real al iubirii, gândul că platitudinea dragostei nu va satisface nevoia disperată de empatie.
• .
• Încăperea devenea din ce în ce mai rece. Mă dureau tâmplele și degetele îmi erau umflate, pline de vopsea roșiatică. Prin geamul închis de gratii, pătrundeau nesigure câteva fire din lumina lunii. Peste ochi mi se punea o pânză, iar pleoapele deveneau tot mai grele, semn că oboseala ultimelor zile nu dispăruse. Era cincisprezecea noapte fără somn.
• Enkidu își lingea degetele păroase. Reușisem să-l îmblânzesc, ori spaima îl cuprinse și pe el. Îmi înmâna tuburi cu vopsea. Ultima picătură de roșu tocmai se scurgea pe pânză. Pensonul făcu un unduleu și mai apăru o buclă. Tocmai o conturam cu alb, când Ahile tuși zgomotos. Se înecase iar cu fum. În seara asta era pașnic. Simțeam că se bucura de prezența mea, deși tăcea. Noduri de fum din țigara lui își făceau drum către fereasta. Din ce pricepusem, ne aflam într-un turn. Nu știu cum ajunsesem aici.
• Camera era goală. Pereții săi rotunzi erau făcuți din piatră. Nicio tornadă nu ar fi reușit să-i dărmâne. Frigul se intensifica în fiecare noapte, formându-se adesea condens. Piatra se umezea, iar picături de apă se scurgeau la infinit peste formele nedefinite ale zidului. Mii de astfel de șiruri se prelingeau și-mi lăsau ființa pradă frigului.
• Ahile ne privea gânditor. Era așezat langă perete, în haina sa neagră. Un genunchi era ridicat la piept, lăsând celălalt picior să se odihnească leneș peste piatră. Una dintre mâinile sale răsucea o cheie, iar în cealaltă sprijinea o țigară din foi strâmbă, din care trăgea rar și intens. Nu știu la ce se gândea, însă prezența sa îmi alarma conștiința, cu atât mai mult că mă privea într-un fel al său particular, cu atât de mult interes. Calmul firii prevenea ceva înfiorător.
• Ahile tuși din nou, însă nu înecat de fum. De această dată, Enkidu suspină, cuprins de spaimă. Coșul cu vopsele era gol, iar tuburile zăceau pe podeaua rece. Ființa demonului rezemat de perete se ridică, însă nicio umbră nu se zărea în spatele lui. Mantia neagră de mătase pica la pământ precum un val. Îndrăznisem să-l privesc preț de câteva clipe, scăldat în lumina albă a lunii. Chipul său era mai palid ca niciodată. Contrastul dintre buzele lui de un roșu aprins, de pe care se scurgea un un fir de sângea, era demonic, pasional. În ochii lui negri ardea o flacără infernală, mefistofelică. Privirea-i era distrugătoare, însă avea în ea ceva carnal, plin de patos. Era de prisos să-i definești frumusețea.
• Cu toate că ne ținea prizonieri și nu arăta vreun sentiment uman, nu puteam trece peste sentimentele pe care le nutrisem față de el. Era reflexia proprie a dragostei, a viziunii mele asupra iubirii. Mă îndrăgostisem de acele trăsături fine ale feței, de o idee asupra căreia insistam de fiecare dată când îl surprindeam admirându-mă, privindu-mi părul lung și mâinile când mă așezam în fața tabloului, să pictez. Când îi vorbeam, nu-și putea lua ochii de la mișcările ritmice ale buzelor mele. Și el mă iubea, în taină, la fel ca și mine. Dar, oare, ce amintire cruntă nu-i dădea voie să-și destăinuie sentimentele? Oare credea, asemenea mie, că iubirea nu se poate împlini decât într-o altă viață?
• Tortura nu reprezenta decât o formă de a amplifica iubirea, de a cultiva un sentiment obsesiv, o formă a dragostei ce sparge barierele în care oamenii obișnuiau să se încreadă. Viața de familie, iubirea platonică, relațiile adolescentine sunt cele care sting flacăra pe care obsesia o aprinde. Numai prin această formă de a iubi omul reușește să-și atingă apogeul, desăvârșirea. Astfel, ești la limita cu moartea. Iubești, respri și apoi te stingi. Mori în plan fizic, într-o viață pe care oricum nu ai îndrăgit-o, ca, mai apoi, să te poți înălța.
• Un trăsnet inundă încăperea de lumină. Tabloul își completă lacunele. Era cea mai reușită recreare a „Îngerul căzut” de la Alexandre Cabanel până acum.
• După ce lumina fulgerului se stinsese, Ahile își odihni brațul pe umărul meu, fără să scoată vreun cuvânt. Uram acest tratament pe care ni-l aplica, pentru că eu și Enkidu nu l-am provocat să-și releve sadismul pe care, cu siguranță, îl stăpânea cu dificultate. După ce Ahile analiză minuțios tabloul, îndesă o mână în buzunar și scoase o cutie micuță, argintie. O deschise și un miros putred ne iuți nările. În ea se aflau niște ciuperci cu codițe lungi și pălării micuțe, maronii. Scutură cutia în palmă și ne întinse mie și lui Enkidu câteva dintre ele.
• -Mâncați-le, o să ne ajute pe mai târziu, spuse stins Ahile. Dar tu, zise uitându-se la mine, nu le mânca acum. Pictează asta pe podea.
• Îndesă iar mâna în buzunar și scoase o hârtie împăturită în patru. Era roasă la margini și foarte fragedă. Când o despături, frânturi din ea se desprinseră și picaseră, atrase parcă de pământ.
• Mi-am dat repede seama că foaia era ruptă dintr-o carte. De pe marginea, care trăda ruptura, se desprindea ceva asemănător prafului, ca o cenușă albicioasă. Enkidu respira cu greutate după umărul meu și înghițea în gol, ca un copil înspăimântat. Pe pagina de dimnesiunea unei foi A5 era desenat un cerc care avea în interior o stea. Era o pentagramă întoarsă, iar sub ea era scris de mână „Ante mortem nemo beatus.”
• Ahile nu ne spuse nimic, doar se așeză înapoi rezemat de perete, gata să încuviințeze liniștii să se așterne peste camera strâmtă din piatră. Am privit foaia câteva minute, ascultând sunetele mute ce veneau, pe rând, în dreptul urechii mele: câteva picături de apă se scurgeau din tavan pe podea, Ahile care suflă agresiv fumul țigării din gură, Enkidu care își lingea labele și, în final, propria inimă care era pe cale să-mi crape pieptul.
• Am ales câteva tuburi de vopsea de culoare mai închisă și, după modelul indicat de Ahile, m-am așezat pe genunchi și am început să pictez. Vopseaua nu se prindea de podea, căci umezeala părea să fie uleioasă și nu permitea culorii să se imprime pe pietre. Am insistat și, când începuse să prindă contur, Ahile îmi spuse că ar fi mai indicat să dau mai multe straturi. Peste câteva ceasuri, pentagrama era gata. Mâncasem ciupercile pe care le aduse Ahile și începusem să privesc printre gratii, afară.
• …
• Ușa lăcașului era extrem de înaltă. Când pășisem peste pragul ei,  simțisem o căldura care îmi învălui cu repeziciune trupul. Dintr-un colț al pridvorului, un călugăr ce până atunci șezu în umbră, îmi vorbi:
• – Așează-te, păcătoaso, și roagă-te să fii iertată!
• Făcusem după cum mi se spuse.
• -Repetă după mine: Doamne, Dumnezeul meu, nu știu să mă rog Ție, nu știu să cer ajutorul Tău, dar mă rog îndură-Te de mine și vezi căderea mea. Și precum părinții înțeleg cererile pruncilor lor, chiar de aceștia nu știu să le așeze în cuvinte, tot așa Te rog și pe Tine ascultă nu cuvintele buzelor, ci pe ale inimii mele. Ridica-mă degrabă, Dumnezeule, ca să nu fiu înghițit de păcat. Ridica-mă degrabă, Dumnezeule, Cel ce ești Izvorul a tot binele și a toată virtutea. Vino în întâmpinarea mea, Dumnezeule, precum tatăl în întâmpinarea fiului risipitor. Eu sunt fiul cel risipitor, Doamne, și vreau să pun început bun mântuirii. Ajuta-mă Tu, pentru rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerului meu păzitor și ale tuturor sfinților. Amin.
• Repetasem după călugăr. Din interiorul biericii, cu o lampă în mâna dreaptă, veni alt călugăr și i se adresă celuilalt.
• -I-ai spus rugăciunea?
• -Da, răspunse călugărul.
• – Vino și apără-ți destinul, căci trupul tău va avea de suferit, îmi spuse pe un ton ce-mi inspiră milă.
• Biserica era construită în interiorul muntelui. Nu avea ferestre care să lumineze încăperile, singura metodă prin care să poată fi văzute chipurile oamenilor erau felinarele sau lămpile cu gaz. Urmărisem cu atenție cei doi călugări până în dreptul unor scări. De acolo, călugărul ce venise cu câteva clipe în urmă, luă o lampă de pe perete și mi-o dădu mie. Urcarăm toți trei treptele reci ale biericii și ajunseserăm într-o cameră închisă, ce servea drept capelă.
• -Rămâi aici, spuse călugărul, imediat va veni părintele. Roagă-te!
• După ce plecă acesta, primul călugăr îmi șopti:
•  -Vei auzi voci, nu te îndura de ele! Sunt spiritele altora care vor să te îndemne la păcat. Roagă-te… nu știu care îți va fi soarta.
• Eram îngrozită. Respiram cu greutate, simțindu-mi bătăile inimii. Călugărul se ridică și plecă pe urmele celuilalt. Capela era rece și umedă. Din tavan se scurgeau picături de apă, care se loveau abundent de trupul meu fierbinte. În aer plutea un miros îngrozitor. Stând și privind într-un singur punct, cufundată în rugăciune,  nu obervasem că o lumină roșiatică se strecură în încăpere. Deși camera era incredibil de rece, mă sufocam de căldură. Începusem să-mi fac vânt cu palma și să-mi suflu aer sub cămașă. Cu cealaltă mână țineam strâns lampa. Lumina, care la început era slabă, acum devenea orbitoare, îndeajuns de puternică încât să pot oberva că, în celălalt colț al încăperii, se afla un cadavru. Era un bătrân trecut de șaptezeci de ani. După mirosul pe care îl emana, puteam desluși că trupul său se afla în descompunere. Ochii erau mâncați de viermi. Micile creaturi care se zvârcoleau sub hainele sale murdare, acum ieșeau și din gura sa. Nu mai puteam privi o asemenea scenă. Lumina devenea atât de puternică, încât începusem să vad puncte negre care mi se mișcau pe retină. Fierbințeala propriului trup mă făcu să cred că o parte din mine ardea.
• -E cald, nu-i așa?
• Când mă  întoarsei, bătrânul pe care el îl crezusem mort, începu să tușească și să scuipe viermi.
• -Ai crezut că am murit? Râse bătrânul.
• Uluirea se putea citi pe chipul meu, însă îmi mascasem frica în spatele un răspun plat.
• -Da, este cald. Simt că o să mor.
• -Ha, făcu bătrânul, păi chiar o să mori. De ce crezi că te-au adus aici? În capela asta vin doar păgânii care au luat în râs numele Domnului.
• …
• Când vopseaua de pe podea se uscă, Ahile îngenunchease în mijlocul cercului, reptând cu vocea tare „In omnia paratus.” Era straniu să îl văd într-o asemena postură, rugându-se. Crezusem că el nu avea vreo religie, ba din contra, că urăște să se supună unei forțe mai mari decât propriul său eu.
• -Libertatem qui perdidit, nihil potest utro perdere, spuse el întorcând privirea spre noi.
• Nu înțelesesem din prima ce voise Ahile să spună, așa că tăcusem până când mi se limpezise minte. Aveam un amalgam de gânduri, încât nici nu realizasem că încăperea începu să tremure cu putere.
• -Așezați-vă! răcni cu putere Ahile.
• Vopseaua de pe pânza tabloului părea să fiarbă. Se ridica de pe suprafața lui și scotea niște bule care se spărgeau pe rând, împroșcând cu vopsea pe zid. Tuburile de culoare se ridicau până aproape de tavan, apoi picau, pe rând, izbindu-se cu zgomot. Crăpătura care servea pe post de aserisire se lărgea, permițând luminii să intre în încăpere. Treptat, ea devenise o boltă, ca o poartă spre rai. Din acel portal ieși un personaj asemănător lui Mefistofel, care ne ghidă spre noua lume. După ce am pășit, bolta se închise, lăsând în urmă zilele de tortură.
• Camera semăna cu o biserică. Tavanul era arcuit într-un oval ce înălța exagerat de mult încăperea. Zidurile erau gri, culoarea cimentului. Câteva ferestre erau învălite într-o folie roșiatică ce dădea interiorului un iz fantomatic, mortual. Într-un colț al încăperii ședea, acoperită de o folie transparentă, o ghilotină. Pete roșii și maronii îi colorau lemnul vechi, semn că mai fusese folosită recent. În tot acest timp, un cântec lin destindea atmosfera macabră. Trei femei îmbrățișau gingaș harpele, mângâind corzile ca pe niște copile.
• -Imediat o să sosească doctorul, așteptați aici, zise binevoitor Mefistofel. Doriți o cafea?
• -Apă, spuse Ahile absent.
• -Siebel, răcni Mefistofel, scoate apă din fântână și adu-i lui Ahile Însetatul!
• Imediat după porunca demonului, un rând de scări apăru în spatele nostru, pe care, alene, coborî un băiat cam pe la șaptesprezece ani. Îmbăcat în nuanțe închise, își târâia picioarele pe podeaua lucioasă a încăperii. În drumul său spre ieșire, îi transmise un sărut în aer uneia dintre fetele care cânta la harpă. Încă în stare de șoc, nu mi se păruse o așa mare întâmplare faptul că în afara casei apărură câțiva meri și o fântână frumos construită. Siebel scoase o găleată de apă rece și o aduse la picioarele lui Mefistofel. Ahile se aplecă deasupra ei și sorbise toată apa din trei înghițituri. Demonul râse cu poftă de setea nemaiobișnuită a lui Ahile, în timp ce Enkidu se puse de-a binelea pe plâns.
• Urmară încă alte câteva clipe lungi ce păreau a fi ore întregi. În starea de amorțeală în care intrase toată lumea, nici muzica harpelor nu se mai auzi. Un singur sunet descleștă toată frenezia, câteva bătăi repetate în ușă.
• -Siebel, ușa! Urlă Mefistofel.
• Siebel, ce până atunci șezu și privi una dintre femei, se ridică supus și se întreptă spre ușă. Dincolo de bucata imensă de lemn, se ivi un bătrân scund, cu mustață lungă și cu sprâncele unite la mijloc. Mergea ghebos , ajutându-se de un toiag proaspăt șlefuit și lăcuit, după lucirea sa incontestabilă.
• -Bună seara, doctor Faust! Ce mai faceți, domle?
• -Am venit la chemarea dumitale. Spuneați că…
• Dar nu apucă să-și termine propoziția, căci Mefistofel în luă de braț și ni-l puse în față. Chipul lui era palid și gălbejit, semn că sufletul său era chinuit de focurile iadului. Demonul nu se îndurase de el și-l trimise în suburbiile infernului. Toate cele nouă cercuri îi fură fatale, își pierduse conștiința de nenumărate ori. Bătrânul îmi prinde mâinile într-ale sale și-mi vorbi ca unei fiice:
• -Fetița mea, ai grijă pe cine iubești…
• .
• Atunci realizasem: Ahile făcuse pact cu diavolul. El iubea sincer, însă firea sa lașă și prea egoistă nu-i permitea să făgăduiască această taină supremă a dragostei. Comunicase cu Mefistofel care stăruise să se încreadă în el, promițndu-i schimbarea firii spirituale. Ahile urma să poată iubi dinolo de barierele simțirii. Cu toate acestea, Mefistofel ne înșelase, trimițându-ne în infern. Dacă acesta era un sacrificiu care ne permitea să atingem desăvârșirea, urma să plătim cu propria viață.
• .
• Siebel luă una dintre femei de mână și urcase cu ea treptele. După ce ajunse sus, scările dispărură fără urmă. Corzile harpelor începură să sângerezele, iar degetele fine ale femeilor se pătau de acel roșu aprins. Încet, sunetul devenea tot mai grav, mai brutal și mai înspăimântător.
• Faust privea și el scena care avea parte. Îl priveam cu o oarecare milă. „Acesta este omul care ne va lua sufletele.”, gândeam eu privind femeile devenind strigoi.
• -Margareta a scăpat, mârâi Mefistofel. Netrebicul! Mare e dragostea la șaptișpe ani!
• Demonul se întreptă spre zidul din stânga treptelor dispărute și o cămară apăru. Intră și scoase o targă, un cuier de perfuzii și câteva cuțite.
• -Ajunge atât, doctore? I se adresă el lui Faust.
• -Cred că da. Am adus și eu câteva ustensile în geantă.
• …
• -Nu am luat în râs numele domnului prin lipsa crediței mele de dinainte… răspund eu bătrânului.
• -Despre asta vorbesc – făcu o pauză în care mai scuipă câțiva viermi – ori crezi și te rogi periodic, Îi mulțumești și Îl preaslăvești, ori îți amintești de El în momentele de cumpănă, ca acum.
• …
• Faust îl rugă pe Ahile să se așeze pe targă și să-și descheie cămașa. Enkidu se ascundea în spatele meu, temurând și plângând cu sughițuri. Eram atât de speriată, încât teama lui nu mămai emoționa în vreun fel, așa că alegeam să-l ignor.
• După ce se dezbrăcă, Ahile tresări la atingerea tărgii. Avea pielea albă, palidă și catifelată. Abdomenul său era bine definit și plin de răni încă sângerânde. Nu-și le îngrijea, susținând că dipar singure după o perioadă, din același motiv nu îi lasă nici cicatrici.
• Faust îi mângâie toracele pentru câteva secunde, privindu-i cu interes zona inimii. Apucă din geanta sa o ustenilă mare și grea, care îl făcu să oftezecând o ridicase, și îi despică pieptul, scoțându-i inima cu mainile goale, încă bătând.
• …
• După o pauză de la ultima sa replică, îndrăznisem să întreb:
• -Dumneavoastră de cât timp stați aici?
• -De douăzeci de ani.
• …

Lumina dimineții îmi mângâia pleoapele. În stânga mea, Enkidu, cu tricoul său sfâșiat, încerca să acopere balta unui lichid roșu vâscos. În dreapta mea, Ahile era mort.