Autor: © Florin BĂLĂNESCU; © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Ștefan cel Mare s-a născut în anul 1438 (sau 1439), în satul Borzești, ținutul Bacău, Principatul Moldovei (astăzi, în orașul Onești, județul Bacău) și a murit la 2 iulie 1504, la Suceava, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Putna, județul Suceava. Descindea din dinastia Mușatinilor și a fost domnitor al Moldovei (14 aprilie 1457-2 iulie 1504). Este o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar, apărător al țării și mărturisitor al credinței. A fost căsătorit de trei ori și a avut opt copii legitimi (cinci fii și trei fiice) și mai mulți nelegitimi (cel mai cunoscut fiind Petru Rareș). A purtat 42 de războaie și bătălii, dintre care a câștigat 37. A construit 36 de biserici și mănăstiri, precum și 22 de cetăți și fortificații. Într-o scrisoare de mulţumire din ianuarie 1477, Papa Sixt al IV-lea l-a numit „atlet al lui Cristos”, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 20 iulie 1992, cu numele Ștefan cel Mare și Sfânt.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 1 august 2012, la Bacău.

• – Domnule Eugen Șendrea, care a fost cauza morții lui Ștefan cel Mare?
• – La 22 iunie 1462, Ștefan, aliat cu o flotă otomană, a atacat garnizoana Cetății Chiliei, ce aparținuse Moldovei, dar care se afla atunci în stăpânirea Ţării Româneşti, fiind apărată de o garnizoană regală ungară. Domnitorul a încercat să cucerească cetatea doar cu ajutorul oștenilor, însă, neavând armament de asediu, nu a reușit. Se afla în fruntea oștii, când un ostaș genovez de pe ziduri a pus arma la ochi și a țintit, iar glontele a nimerit glezna stângă. O rană care nu s-a mai închis niciodată și i-a pricinuit voievodului mari neajunsuri toată viața.
• – Cum a evoluat starea sănătății sale?
• – În 1502, aceasta s-a agravat. La 25 februarie, același an, o solie moldovenească a sosit la Nürnberg pentru a-l angaja pe medicul Johan [Henricus] Klingensporn. Solia și doctorul au pornit spre Moldova, însă au dispărut pe drumul spre Suceava. Pe la mijlocul anului, Ștefan nu-și mai putea mișca mâinile și picioarele. După ce a fost căutat un alt medic, a sosit la Suceava doctorul venețian în arte și medicină Matteo Muriano, care i-a pus domnitorului diagnosticul de podagră; mai mult, l-a găsit încă voinic, capabil de a mai conduce oști. Murind în 1503, Muriano a fost înlocuit, în 1504, cu medicii Ieronim da Cesena și Leonard de Massari, care au constatat că Ștefan avea picioarele acoperite cu răni. Au recurs la ultima metodă de atunci, arderea rănilor cu fierul roșu, o operație cu dureri cumplite. Boala și chinurile intervenției au epuizat trupul marelui voievod, care a îndurat suferințele încă două zile. La 2 iulie 1504, ora 16,00, după o domnie glorioasă de 47 de ani, două luni și trei săptămâni, inima lui Ștefan a încetat să mai bată. La căpătâiul său, au vegheat, înlăcrimați, fiul său Bogdan și Doamna Maria Voichița. O legendă spune că, după moartea sa, fără să o fi pus cineva, o lumânare a ars la mormânt trei zile și trei nopți, pe care nimeni nu a putut-o stinge.
• – Care au fost ecourile decesului?
• – Vestea morții nebiruitului domn al Moldovei a îndurerat întreaga creștinătate. Cronicarul Grigore Ureche scria: „Atâta jale era, de plângeau toți ca după un părinte al lor.” Cartograful polonez Bernard Wapowski nota: „A murit Ștefan, palatinul Moldovei, slăbit de bătrânețe și de podagră, […] înzestrat cu virtuți de erou și socotit printre bărbații vestiți în arta războaielor.” Un alt polonez, cronicarul Matei Miechowski, adăuga: „Natura îl făcuse norocos, isteț și viteaz, […] bărbat triumfal și victorios, care a biruit pe toți regii vecini. […] Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru.” Și ungurul Nicolae Istranfi arăta: „El s-a arătat mai presus de toți dușmanii lui […] și, pe drept, trebuie socotit printre bărbații vrednici de ținut minte pe vremea sa.”
• Florin Bălănescu