Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Eugen Șendrea ; © Florin Bălănescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul „Eudoxiu Hurmuzache” din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Costache Sturdza” din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre istoria imnului socialist Internaționala, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 31 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, care este povestea „Internaționalei”?

– Într-o zi de aprilie a anului 1888, Gustave Delory, conducătorul mișcării socialiste franceze, străbătea camera sa din orașul Lille de la un capăt la altul, ca un leu în cușcă. Nu reușea să găsească, în niciun chip, o melodie și versurile care să-i mobilizeze mai mult pe partizanii săi. Deodată, s-a oprit și a scos, înfrigurat, dintr-un scrin câteva hârtii îngălbenite de vreme, de pe care a citit: „C’est la lutte finale,/Groupons-nous et, demain,/L’Internationale/Sera le genre humain!” [„E lupta decisivă,/Să ne aliem și, mâine,/Internaționala/Va uni omenirea!”] Erau versurile lui Eugène [Édine] Pottier, un nume care nu spunea aproape nimic. Luptase pe baricadele Parisului în 1848, când îl înfruntase pe „Napoléon cel Mic” [Ludovic Napoléon]. Delory nu mai avea astâmpăr; cercetând, l-a găsit pe Pottier în arondismentul 2 al capitalei franceze, ca membru al mișcării muncitorești. A aflat că fusese urmărit de poliție, dar reușise să fugă în Anglia; cum, nici aici, nu se simțea în siguranță, a plecat în America, unde a rămas nouă ani. Nu a avut noroc și a revenit, bătrân și paralizat, în Franța, unde a murit în 1887, cu un an înainte ca versurile sale să fie puse pe muzică. Cum le-a văzut, Delory a alergat la bunul său prieten Pierre [Chrétien] Degeyter, compozitor, rugându-l să găsească melodia în trei zile. Vrând-nevrând, acesta s-a apucat de treabă și, până în ultima zi, a compus L’Internationale [Internaționala]. Melodia a avut succes, dar nu a depășit zona orașului Lille. Consacrarea a venit la Congresul Internaționalei a II-a de la Paris, care a avut loc între 14 și 20 iulie 1889. Aici, imnul delegației franceze a fost agreat și de ceilalți participanți și s-a răspândit, ulterior, în toată lumea, fiind preluat și de bolșevici, ca laitmotiv al Revoluției Ruse din 25 octombrie/7 noiembrie 1917.

– Când a apărut acest cântec în România?

– La noi, muzica și textul (în varianta „Hai la lupta cea mare,/Rob cu rob să ne unim,/Internaționala/Prin noi s-o făurim!”) au devenit cunoscute abia în 1907, când au fost publicate, cu titlul Internaționala, sub îngrijirea avocatului, poetului și traducătorului Constantin Z. Buzdugan, membru marcant al mișcării socialiste din România. Așadar, mai era cale lungă până la ivirea comunismului la noi, regim care a preluat și folosit acest imn în scopuri proprii.

Florin Bălănescu