Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

EFEMERIDE sau Nevoia de verticalitate într-o lume aflată în flagrant tangaj moral și spiritual

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 03 Mai 2018
Autor: Gheorghe A. STROIA, Membru al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte
Publicat: 06 Mai 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

EFEMERIDE

sau

Nevoia de verticalitate într-o lume aflată în flagrant tangaj moral și spiritual

 

Dacă ar fi să interpretăm titlul volumului EFEMERIDE, în strictă corelație cu definiția din dată cuvântului, atunci vom înțelege prin efemeridenote (de ziar sau de calendar) care arată evenimente petrecute la aceeași dată în ani diferiți, jurnale astronomice (sub formă tabelară) cu anticipări ale evenimentelor anului imediat următor, dar și lucruri, gânduri, trecătoare. În furtuna de neoprit a vieții, înțeleptul face ca timpul să se oprească în loc sau să producă asupra sa modificări tranzitorii, nedemne de luat în seamă. Din această demiurgică postură, Omul poate întreprinde lucruri mărețe, de la împlinirea viselor aparent irealizabile, la înălțarea – prin simțire și gând – până dincolo de stele ori poziționarea deasupra stării reale de fapt, pentru ca perspectiva asupra vieții să devină mai amplă, mai cuprinzătoare, iar secvențele ce o descriu să fie străfulgerări ale unui modus vivendi.

Poezia a avut întotdeauna o funcție de sanitar al aspectelor sociale, istorice, de conjunctură politică ori economică, a manifestat o atitudine constantă de revoltă, luând atitudine ori de câte ori a fost necesar. Poetul nu schimbă lumea, ci reprezintă el însuși schimbarea, nu schimbă oamenii, ci doar îi ajută să se regăsească, nu stinge războaie ori dezastre, ci doar dă veste despre o stare de liniște. Poetul este, prin natura felului său de a fi, un sol, de ce nu, al lui Dumnezeu, poate nu blestemat, precum Casandra a Troiei, să spună adevărul și să nu fie crezut. Poetul este un inductor de stare, căreia la un moment dat lectorul i se racordează, trăiește împreună, plânge și râde cu poetul, suferă sau se îmbracă în armura indiferenței, odată cu el.

În poezia contemporană, funcția terapeutică a poeziei este din ce în ce mai puțin întâlnită, universurile lirice actuale diluându-și din substanță, fără a deveni (homeo)poetice, împrumutând cuvinte ori sensuri vulgare, creând în sufletul celui care citește, de nenumărate ori, chiar repulsie. O poezie aplecată spre valențele clasice, veritabile, valoroase ale genului, este și lirica profesorului gorjean MIRCEA TUTUNARU, ce traversează rapid spații ori universuri de gând multiple, fiind un „actor” cu foarte multe „roluri”, jucând de la parodie, dramă, până la revoltă. Lirica sa cvasi(a)simetrică, dar în echilibru indiferent, concentrează gândurile în recipiente pornind de la minicreuzete (2-4 versuri) și ajungând până la retorte (balade).

Drum(ul) prin Calea Lactee (Partea I), precum într-un tangaj De la dreapta la stânga trece prin Orașul iubirii în care ”Viața e o dâră lungă de lumină”. Silabele cuvântului său alternează între neologicul „love” și românescul „iubire”, ca într-un joc în care copilul, dispus să experimenteze, descoperă semnificațiile inițiale ale vieții. În acest joc, iubirea/iubita reprezintă „aliajul” compozit indispensabil. Dacă iubirea înseamnă „cu tine”, atunci melancolia se definește ca fiind ceva „fără tine”, lipsa acută generând tristețe.

Tonul general al cărții este unul descriptiv, poetul reușind să deseneze în cuvinte sugestive peisaje cromatice, uneori pastorale (Pastorală, Sărmanii truditori), alteori erotic-exuberante (Ea). Construcții metaforice de o expresivitate aparte sunt presărate peste tot, ca să încolțească din ele bogatul spic al poeziei: „Iar cerul nu rostea lumină” (Umbra văilor), „Te-a nins tăcerea, draga mea” (Călător printre astre). Erosul fin, lipsit de vulgaritate, este o prezență discretă în poeziile lui Mircea Tutunaru, colorând tablourile pastelate în culoarea vieții, plângându-și tinerețea (Miez de noapte).

Resimțindu-și profund rădăcinile, poetul se dovedește a fi pe deplin ancorat în realitățile plaiurilor românești, le simte istoria, credința, frumusețea naturală, resemnarea ori abandonul în fața deziluziilor ori greutăților fiind cuvinte ce nu se regăsesc în inventarul morfologic al poetului (Viața românului, De vorbă cu arborii). Versurile preponderent descriptive conturează de la tușe fine de lumină, până la peisaje idilice, în care degetul lui Dumnezeu a atins totul. Pentru toate eforturile sale, poetul speră nu atât la recunoaștere, cât la amintirea numelui său, nu atât la omagierea operei sale, cât la împlinirea unui vis (Povestea mea). Creionul poetului zămislește creații (cvasi)populare, amintind de doinele ori baladele românești, în care iubirea este personajul central, iar „mândra” – motiv de statornicie (Fuga, La o margine de cer)., într-o manieră uneori ludică/ adolescentină (Ochii tăi), alteori hilară, amintind de scrierile lui Petre Dulfu (Poveste).

Partea a II-a (Întoarce, Doamne, ceasul) are aromă de vechi și nou, de iubire și revoltă, în care urmele ancestrale ale satului românesc (Lăutarul), se împletesc cu nostalgiile legate de copilărie (Colind). Dorul pentru mama este mortificator (E ziua ta), iar umbra iubitei răsare din neant ca un laitmotiv, ce justifică totul: iubirea, amintirea, dorul, visul, emoția, erosul, chiar trăirea și uneori revolta (Vino, Și dacă, Chipul tău, Miraj, Te aștept). Noaptea, cu glas fierbinte, poetul strigă „Întoarce, Doamne, ceasul”, dorul de „tata”, „De casa cu pridvor” este sfâșietor. Versurile tandre, melancolice, indiferent de linia lor prozodică, sunt capabile să producă emoție în sufletul cititorului, propriile amintiri dezlănțuindu-se ca o furtună de vară, cu tunete și fulgere. În fond, aceasta este poezia – un „vătrai” menit să scormonească în „jeraticul” amintirii, pentru a menține vie trăirea, emoția, bucuria.

În acest tumult de vechi și nou, plaiurile gorjene (Dor de Motru, Mal de Jiu, Pastel de toamnă) apar ca simboluri ale identității și apartenenței, cântate mereu cu patimă și adorație, ceea ce denotă patriotismul celui care crede, speră și simte românește. Fricile poetului sunt multiple, sunt temerile pe care fiecare muritor le resimte: „de mine”, „de tine”, „de iubire”, „de pustiu”, „de dorul tău venit târziu”, „de pădure”, „de lume”, „de câmpie”, „de cântecul de ciocârlie”, „de ceru-ntunecat”, „de oamenii ce se adună la palat”, „…de ziua-n care/ eu simt că voi muri”. Există, în structura cărții, versuri care au strălucirea fulgerului, în care ideea este pe măsura simțirii, mai profundă, mai adevărată. Toate aceste concentrări lirice reprezintă, de fapt, întrupări ale temerilor poetului, transformate în întrebări, fără rolul expres de a afla neapărat răspunsuri, ci doar de a induce resemnare în fața evenimentelor karmice (Depinde, Actorii, Amor, Emoțiile).

Lăsând deoparte fatalitățile, dar acordând atenția cuvenită lucrărilor destinului, în Partea a III-a (Perseidele), se zămislește prin cuvânt o aceeași multiplă stare, deja recognoscibilă: iubirea, revolta, meditația, dorul. Aici, În liniștea cuvintelor, în Țărâna sacră, poetul se recunoaște pe sine: Sunt un copac, sunt Pacea din Inima ta. Starea onirică indusă este romantică, visul în sine este romantic, are „iubire”, „petale”, chiar „Albastru de Voroneț”. Dragostea este zugrăvită în culori vii, Cânt(ul) său de factură (etno)modernă răsunând precum un melos venit dintr-un timp încremenit între evuri.

Locul dragostei este luat uneori de revolta (cvasi)acidă, poetul – care posedă „eternitatea vieții” – înalță Balada morții ca să-și mai astâmpere setea de dreptate și libertate, în opoziție cu Viața românilor („Muncă, libertate, dor/ E viața românilor”). Alte și alte concentrări lirice sporesc retorica versurilor, în creuzete pline de esență: Căutare, Restanța, Pustiul, Țărmul, Furtuna, Pânza vieții, Sânii tăi, Sufletul poetului, Presimt. Nici terținele nipone nu îl lasă indiferent pe haijin. Perseide(le) din EFEMERIDE sunt, în ultimă instanță, stele căzătoare, ce luminează intens cerul simțirii, fie chiar și preț de câteva secunde, putând însă să declanșeze iluminarea, revoluția care să lege viața de amintire, prin nevăzutele fire ale versului.

În Partea a IV-a (Taina lui Socrate), semănând îndoială după îndoială, din Cioburi de lumini stelare, răsare CetateaCrinul dragostei – ca un artefact miraculos, venit din vremuri străbune. Cartea poetului, apocrific rescrisă, mărturisește cu Melancolie, despre Pedeapsa iubirii. Tonul descriptiv al cărții se perpetuează, poetul analizând în detaliu tot ceea ce îl înconjoară, rezultând cromatici pastelate (Livezile) în care dorința apare În timp destul de umană, dar suficient de limpede și de lirică, deopotrivă (Aș vrea), punând Sechestru pe Durere. Revolta la nedreptate se amplifică, poetul reclamând justiția – făcută Ca-n epoca fanariotă – netrecută prin Conștiință (O amintire din sala de judecată, La piață).

Mircea Tutunaru este, în pofida aplecării sale asupra retoricii lumii și a vieții, un poet cu un spirit tânăr, vivace, un poet cu o versatilitate creatoare de admirat, substratul unora dintre versurile sale dezvăluind subtilități umoristice. Indiferent dacă sufletul îi plânge, poetul își păstrează cu multă consecvență tonusul optimist, făcând haz de necaz, penalizând nedreptatea și inechitatea socială, satirizând indiferența, nemunca și necinstea unora dintre compatrioți, ceea ce relevă funcția militantă a poeziei sale. Concluzia sa este clară: izvorul care curge din trecutul nostru (Timpul) reprezintă de fapt o Călătorie. Se afirmă cu sinceritate că însăși Viața e un joc iar căutarea frumuseții trăirii înseamnă redescoperirea calității de A fi om. Mai mult, poetul se întreabă care este alegerea justă – „să trăiască sau să se afunde-n moarte?” – un veritabil îndemn la trezvie (Taina lui Socrate): „Din toţi rărunchii strig pentru ultima dată:/ schimbaţi-vă, măi, oameni,/ o soartă grea v-aşteaptă./ Eu strig şi glasul meu de-argint/ nepăsător se pierde în valuri de pământ/ o stea strălucitoare privindu-mă de sus/ îmi spune cu blândeţe că totul a apus”.

Mircea Tutunaru rămâne fidel crezului său: dreptatea să triumfe mereu, dragostea să fie liman în momente tulburi, vatra românească să rămână scut de neînvins în fața vicisitudinilor istoriei, grație originilor sale sacre („Pelasgii). EFEMERIDELE reprezintă o lectură din care cititorul are multe de învățat, mai ales în vremurile în care verticalitatea este rarisimă, iar valențele poeziei au suferit ireparabile mutații dinspre lumină, noblețe, esențe… înspre obscur, vulgar, subcultură. Mircea Tutunaru este un poet vertical, care, prin tot ceea ce face, probează că toată energia de care dispune este pusă, fără rezerve, cu maturitate și condescendență, în slujba adevărului și dreptății. Poezia sa va rămâne mărturie, peste timp, ca sumă a acestor energii încărcate de optimism, din care, raportată la simplitatea și naturalețea actului creator, rezultă valoarea sa morală, așa după cum frumos scria Oscar Wilde, într-una dintre frumoasele sale scrieri: Viaţa morală a omului formează parţial subiectul de interes al artistului, dar moralitatea artei constă în utilizarea perfectă a unui material lipsit de perfecţiune. Niciun artist nu doreşte să dovedească ceva. Chiar şi lucrurile care sunt adevărate pot fi dovedite.

Adjud – 25 al lui Gerar 2018

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5