Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Emila PAVEL: SATUL ROMÂNESC ÎN VIZIUNEA POETULUI NATIONAL MIHAI EMINESCU

Pe 16 octombrie 2015 se împlineşte 1 an de la plecarea din viaţa pământeană a EMILIEI  PAVEL, etnograf  de mare valoare al României prin cercetarea făcută pe teren, îmbogăţirea patrimoniului, prin participarea directă în 16 februarie 1958 ca şef Secţie, la deschiderea Muzeului Etnografic al Moldovei, prin lucrările publicate.

În revista de specialitate a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale    ,, Ţara de Sus” nr 3-4 din 2014 a fos conturat medalionul comemorativ al marii etnograf Emilia Pavel.

La un an de la regretata dispariţie ,, Acta Moldaviae Septentrionalis”, anuar al Muzeului Judeţean Botoşani, nr. XIII pe 2015, i-a publicat ultimul studiu cu titlu  ,, Satul românesc în viziunea poetului naţional Mihai Eminescu”, păstrându-i astfel vie memoria şi reamintind colaborarea pe care a a vut-o cu Botoşaniul.

Etnograf Steliana Băltuţă

SATUL ROMÂNESC ÎN VIZIUNEA POETULUI NATIONAL MIHAI EMINESCU

Academicianul Constantin Ciopraga, în scrierile sale, evocă personalitatea Poetului Naţional
,, Prin intermediul lui Eminescu, imaginaţiei noastre îi vorbesc tablouri în mişcare, secvenţe din  ,, raiul Daciei”, profilul în cărbune a lui Mircea la Rovine, chipul în pastel al muşatinului Ştefan ,, tinerel”, căruia i se închină Ţara, un Horia gigant, călare pe un munte. Codrul, izvoarele sunătoare, florile ,, înfloritoare” ale teiului, lacul ,, acel albastru” sunt tot atâtea simbolizări ale aşezării noastre, într-un spaţiu distinct, adecvat iubirilor aproape mute, aliate visului şi, implicit, într-o durată cu însemne proprii”

     Satul natal, Ipoteşti, colinele natale, pădurea, iazul, răchiţile, teii, cumpăna de la fântână, buciumul, stânile, bordeiele ţărăneşti, şezătorile din serile lungi de iarnă, sunt câteva imagini receptate în copilărie şi care îl vor urmări pe Eminescu tot timpul vieţii sale, având o  deosebită importanţă în configurarea conştiinţei sale artistice. Menţionăm acea ,, vrajă a poveştilor şi doinelor” de care se lasă cuprins copilul şi care îl urmăreşte pe omul matur de mai târziu: ,, trecut-au anii, ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vină iar/ Căci nu mă încântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri/ ce fruntea-mi de copil o–nsensinară”

 Copilul Eminescu  hoinărea, lipsind de acasă zile întregi, se refugia în casele ţăranilor ori pe la stâni şi  prisăci, se împrietenea cu ,, moşii bătrâni”, care-i spuneau o mulţime de poveşti fantastice, ori mergea pe la şezători şi clăci, ascultând cântece, snoave şi ghicitori”.

Amintirea şezătorilor din sat îl urmăreşte mereu în momentele de visare pe poetul aşezat la gura sobei, când afară crivăţul ,, mătura cu aripa-i câmpii întinse”, Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră/ S-au câinii sub garduri că scheaună şi latră/ Jăratecul să-l potol, să-l sfarm în lunge cleşte/Să cuget basme mândre, poetice poveşti/ Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut/ Să scarmene cu mâna lână, cu gura glume/ Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit la lume/ Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud”

În basmul Făt –Frumos din lacrimă, Făt- Frumos pleacă la drum îmbrăcat în haine de  păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălîrie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de împărat, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore. 5 Cu unul doinea şi cu altul horea.6

La Eminescu, unele personaje  sunt ţărani din naştere: ,, Ileana Cosânzeana, deşi poartă haine împărăteşti şi coroană de pietre scumpe pe cap, toarce în fuse pe prispă la fel ca orice fată de ţară, măcar că furca este de aur şi caierul de argint”7

În poezia Călin Nebunul, este descris, cu pană de cunoscător, bordeiul ţărănesc: ,,  Cu băietu-n bordei intră şi pe capătu unei lăiţi/ Lumina mucos şi negru într-un hârb, un roş opaiţ/ Se coceau pe vatră sură două turte în cenuşă/ Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă/ Prin gunoi se plimbă iute, legănată o răţuşcă/ Şi pe un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă/ Hârâie-n colţ colbăită noduros râţniţa veche/ În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o ureche/ Sub icoana afumată-a unui sfânt cu comânac/ Arde-n candelă-o lumină, cât un sâmbure de mac/Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă/ Împlu casa de mireasmă piperată şi prea sfântă/ O băşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie/ Printre care trece-o ,, dungă” mohorâtă şi gălbuie/ Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa/Pe cuptorul  uns cu humă, Călinaş cel mititel/ Zugrăvise cu-n cărbune un clapon şi un purcel/ Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă/ Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă/ Pe un pat cu paie numai,/ doarme tânăra nevastă/ În mocnitul întuneric/ Faţa ei lângă fereastră”8

Într-o poezie postumă, intitulată ,, Codrul şi Salon” , îşi aminteşte că ,, Mama ştia atâtea poveşti/ Pe câte fuse/ Torsese în viaţă”9.

Călin şi fratele său de cruce erau îmbrăcaţi cu cojoace şi-ncinşi cu chimir : ,, Se gătiră ţărăneşte cu iţari şi cu cojoc/ Cu chimirul plin de galbeni, încinşi bine la mijloc”10

În poezia ,, Călin file din poveste”, este descrisă nunta ţărănească la care participă festiv insectele, alături de nunta împărătească: ,, Furnicile poartă sacii cu făină, albinele aduc mierea”. Alaiul nunţii este precedat de puricii potcoviţi cu oţel; bondarul ,, înveşmântat în catifele şi rotund în pântec” reprezintă elementul clerical, de vreme ce glăsuieşte pe nas ca popii, ,, fluturii sunt şăgalnici şi berbonţi cu inimi uşoare”, ,,vornicelul maestrul de ceremonii e greierul”, ,,ţânţarii lăutarii”.Elementul entomologic se contopeşte cu cel floral: trandafirul  ,, cel înfocat”, ,,crinii de argint, lăcrămioarele ca mărgăritarul”, viorelele” 11.

În poezia ,, Miron şi frumoasa fără corp”,este evocată stâna şi viaţa ciobănească: ,, Ce lumină-i şi ce vorbe,/ Jos sub grinzile colibei?/ Marta mânuie cociorba,/ Iar Maria toacă hribii,/ Iar ciobanu-şi pune gluga,/Mai îndrugă câte-n drugă,/ Iese-n noaptea cu scântei/ Ş-o tuli urât de fugă,/Parcă-i dracul în călcâie,/ Iar la colţul marii vetre/ Stau pe laiţe, lângă spuze,/Un moşneag şi trei cumetre,/Povestesc mişcând din buze,/(….) Măi ciobane ortomane,/Unde-mi mergi aşa pe frig?/ De la râşniţă la Dane/Şi la borş la Pipirig”12.

În anii şcolarităţii, Eminescu este un pasionat cititor de poveşti şi poezii populare. La Cernăuţi, elev la gimnaziu, citise întreaga bibliotecă a profesorului Aron Pumnul. Profesor de limba română, ca intelectual al generaţiei sale de la 1848, era un mare iubitor de literatură populară.

Vestitul său Lepturariu, cartea de căpătâi a elevului Eminescu, putea fi un bun îndreptar pentru citirea literaturii populare. Autorii români, vechi sau contemporani, sunt reprezentaţi pe larg în această carte, Alecsandri, Barbu Paris Mumuleanu, Costache Negruzzi, sunt cunoscuţi elevului Eminovici, prin profesorul Aron Pumnul şi prin Lepturariul acestuia. În cercul intelectualilor români din Cernăuţi, Alecsandri este divinizat. Împreună cu Bolintineanu, era ales membru de onoare al ,, Societăţii pentru literatură şi Cultură din Bucovina”. ,, Principii poeziei noastre…. poeţi iubiţi şi adoraţi de toată naţiunea, ale căror versuri încântătoare vor pieri numai , cu cel din urmă cuvânt”13.

   Convingerea că adevărata literatură trainică şi originală trebuie să se sprijine pe ,, spiritul poporului” rămâne statornică la Eminescu până la sfârşitul vieţii sale 14. În călătoria sa pe jos, de la Cernăuţi la Blaj-denumit de poet ,, Roma cea mică”-, de unde credea că răsare soarele românismului, ca un simplu peregrin, cu traista-n băţ, cu căciula dată  pe spate, în vara anului 1866, tânărul colaborator al ,, Familiei” începe să-şi facă primele însemnări. Cei din Blaj şi-l amintesc ca pe un ,,tânăr sănătos ca piatra”, hoinărind prin împrejurimele târgului, scăldându-se în Târnave şi dormind într-un pod de fân. Ştia istoria românilor atât de bine , încât ,, discuta cu mare înfocare  şi siguritate” cu elevii din clasele a VII-a şi  a VIII-a, care ,, rămâneau învinşi” de cel care cunoştea  încă din casa părintească de la Ipoteşti ,, Letopiseţele publicate de Kogălniceanu” 15.

Importanţa este şi descrierea călătoriei spre munte, un adevărat drum de iniţiere în viaţa originară şi în specificitatea cea neschimbătoare., Eminescu îl vede pe român într-un tip carpatin de mare vigoare şi originalitate. ,,Acolo-i vedeai pe români cu faţa arsă dar adâncă, cu ochii căprii şi vioi, cu plete lungi creţe, negre strălucit, care-ncadrau frunţi largi şi netede,mustaţă neagră, nasul de vultur, bărbia cam ieşită ca a războinicilor străbuni. Sumanele cafenii ce spânzurau pe umere, cămaşa cea albă, ce slobodă dezvelea pieptul cel ars de soare, ce ascundeau inimi libere, cioarecii cei strâmţi şi albi, opincile cu vârful îndoit şi legate pe picior cu sfoară de lână neagră, brâul cel verde şi chinga cea roşie cu cuţit, amnar şi cremene, în fine căciula de oaie naltă şi lăsată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul ce-l vedeai repetându-se în feluri variante, în toţi aceşti copii ai munţilor”16.

În notele personale, scrise  după toate probabilităţile în epoca Vienei şi a Berlinului, Eminescu mărturiseşte: ,,Iubesc acest popor, bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc harte şi răzbele, zugrăvesc împăraţii, despre care lui nici prin gând nu-i trece. Iubesc acest popor, care serveşte de catalici tuturor acelora ce se înalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri”17.

Cu privire la limbă, Eminescu consideră că ,, Limba este marca şi geniul însuşi al naţionalităţii”. În ,, Curierul de Iaşi” din 1876, scria: ,,Că spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea”18. B.P. Haşdeu sublinia: ,,Limbile s-au născut în cătune şi colibe”19. ,, Calea adevărată de intrare în istorie este creaţia spirituală puternic individualizată ca originalitate căci posibilitatea de a exista în faţa veciniciei e certitudinea de a exista, afirmă Eminescu într-o însemnare din caietele sale”20.

A ţine seama de opera înaintaşilor săi şi a se inspira din poezia populară constituie  pentru Eminescu o preocupare permanentă. La vârsta de 16 ani, el ne apare ca un culegător de folclor, de poezie populară, proverbe şi zicători; a cutreierat toate ţinuturile româneşti, nu numai cele din ţara liberă, ci şi pe cele de sub stăpâniri şi a cules de pretutindeni materiale folclorice.

La 1  aprilie 1869, el a fost ales membru al Cercului literar ,, Orientul” din Bucureşti, de sub prezidenţia lui Gr. H. Grandea. Chiar în vara acelui an, poetul a fost numit în Comisia a VII-a, a cărei misiune era de a aduna literatura populară din Moldova 21.

Amintita antologie Lepturariu, cuprinde extrase de culegeri de folclor din revistele vremii, precum: ,,

Foaia pentru minte, inimă şi literatură”.,, Foaia Societăţii pentru literatură şi cultură în Bucovina”,, Familia”, revista lui Iosif Vulcan la care Eminescu va debuta în 1866 cu poezia ,, De-aş avea”22.Iosif Vulcan şi-a îngăduit modificarea numelui din Eminovici în Eminescu. Din acel moment 1866, tot ceea ce a publicat a fost semnat cu noua formă a numelui : Mihai Eminescu.

Iosif Vulcan este considerat naşul literar al poetului de la Ipoteşti 23.

Eminescu era un iniţiator pe tărâmul culturii, în înţelesul larg al cuvântului. Unele documente arată că ideea serbării de la Putna ar fi pornit de la dânsul 24. Serbarea de la Putna din 15/17 august 1871, care consemna 400 de ani de la ridicarea Mănăstirii Putna, avea un caracter popular de masă. Cu privire la participarea la serbarea de la Putna, Eminescu apreciază : ,,Nu uşor las să-mi scape de a participa la o serbare populară.(…). În orice serbare populară este, la drept vorbind, o sărbătoare sufletească, un pelerinaj, un act de pietate”25.

Într-un articol de fond din ziarul ,, Timpul” , din 2 noiembrie 1879, este redată concepţia eminisceană despre necesitatea statului creator de cultură, despre cultură ca expresie a identităţii naţionale şi a posibilităţilor reale existente în direcţia interferenţelor spirituale între naţiuni. Aşa cum afirmă scriitorul: ,, Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării. Aici în hotarele strâmte ale Ţării Româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care are să se împrumute fraţii noştrii de prin ţările de prin prejur”26.

În altă  scriere, Eminescu spune: ,, Să fim o ţară de cultură cu Iaşii în frunte”27.

Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga susţine: ,, Perioada ieşeană a însemnat în evoluţia artei poetului naşterea conştiinţei marelui creator, mereu nemulţumit de sine, mereu mai critic, mai doritor de atingerea perfecţiunii, mai rodnică obiectivă faţă de propria sa operă, mai ardent căutător al cuvântului ce exprimă adevărul”28.

Mărturie despre pasiunea lui Eminescu stă şi prietenia sa cu Creangă. El este cel care şi-a dat seama despre darul de neîntrecut povestitor a lui Creangă; el l-a adus la  ,, Junimea”, în pofida celor ce priveau ironic introducerea acestui ţăran în selecta societate de intelectuali. El l-a îndemnat stăruitor şi i-a dat curaj să scrie ,, ţărăniile lui” . În Creangă vedea pe creatorul de artă populară de o înaltă calitate, autenticul reprezentant al poporului de  ţară 29.,, Sac fără fund” , plin de snoave şi zicale humuleşteanul va fi reprezenat pentru poet ,, poporul în mic” 30.

Pe uliţele Iaşului, la o cană de vin de la Bolta Rece, în plimbările de prin împrejurimile vechiului oraş sau vestita bojdeucă, cei doi prieteni erau nedespărţiţi. ,, Nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu” 31, notează Iacob Negruzzi. Când poetul fu dat afară din funcţia de revizor şcolar, găsi adăpost la bodjeuca unde duceau aceeaşi viaţă ca şi povestitorul, ba îşi făcu haine de şiac, imitând pe humuleştean. Creangă este cel dintâi care, înaintea tuturor, se zice , a declarat pe Eminescu drept ,, cel mai mare poet al românilor” 32.

Printre scriitorii populari, este citat Ion Ionescu de la Brad , cu : ,, Unele scrieri mai vechi de agronomie care sunt scrise cu totul în limba şi chipul de a gândi al poporului”.Ion Ionescu de la Brad este redactorul gazetei ,, Ţăranul român”, care publică, printre primii, basme româneşti, culese de Nicolae Filimon 33  (,, Roman năzdrăvan”, ,,Omul de piatră”,Omul de flori, cu barbă de mătase”).

Eminescu a creat limba artistică a poeziei culte româneşti, pe temelii folclorice,, Influenţa folclorului românesc asupra poeziei lui Eminescu este imensă”, spune Petru Caraman 34.

Scopul urmărit de Eminescu nu era folclorul pentru folclor, ci materialele pe care le adunase cu atâta aviditate din popor, şi direct şi prin intermediari, erau destinate să-i slujească lui şi numai lui, spre a se inspira din ele pentru creaţia sa originală. ,, Folclorul artistic românesc în limba lui neaoşă a fost marele dascăl al genialului nostru poet”.Petru Caraman  arată că Eminescu, care a cunoscut aşa de bine ,, folclorul românesc şi l-a preţuit atât de mult este unul din cei mai de seamă folclorişti”

Satul românesc, în viziunea poetului naţional este păstrătorul limbii, a tradiţiilor şi culturii româneşti. Adevărata literatură trebuie să se sprijine pe ,, spiritul poporului”.

Această convingere rămâne statornică la Eminescu până la sfârşitul vieţii sale. A ţine seama de opera înaintaşilor săi şi a se inspira din poezia populară constituie pentru Eminescu o preocupare permanentă.

La vârsta de 16 ani el ne apare ca un culegător de folclor, de poezie populară, de proverbe şi zicători. Eminescu a creat limba artistică a poeziei româneşti pe temelii folclorice. Influenţa folclorului românesc asupra poeziei lui Eminescu este imensă. Petru Caraman arată că Eminescu care a cunoscut aşa de bine folclorul românesc şi l-a preţuit atât de mult este unul dintre cei mai de seamă folclorişti.

BIBLIOGRAFIE

1–Petru Caraman, ,,Pământ şi apă”. Contribuţie etnologică la studiul simbolisticii eminisciene,  Ediţie , prefaţă, note şi indice de Gh. Drăgan. Edit Junimea Iaşi 1981.
2—Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Editura Princeps Edit. Iaşi, 2007
3—Comentarii la Mihai Eminescu, Opere, Vol I, Edit. Perpessicius , Bucureşti, 1962.
4—Lucian Drâmbă, Eminescu la ,, Familia”, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă a judeţului Bihor, Oradea, 1974.
5.—M. Drăgan ,,Eminisciana”, nr. 2, Iaşi, 1986
6—Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – ,,Viaţa”, Edit. Nicodim Călugurul, Mănăstirea Putna, 2009.
7– Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ,,Eminescu”,  Dacia Literară, an XI, Iaşi, 2000.
8—Mihai Eminescu, Opere alese, VI, Bucureşti, 1965.
9– Mihai Eminescu, Opere alese III, Ediţie îngrijită şi prefaţă de  Perpessicius, EPL Bucureşti, 1905.
10– Mihai Eminescu, Opere alese III, Ediţie îngrijită şi prefaţă de  Perpessicius, EPL Bucureşti, 1965.
11—Mss2285, f.173
12—Constantin Noica, ,,Introducere la miracolul Eminescu”, Humanitas, Bucureşti, 1992.
13—Omagiu lui Eminescu, Galaţi, 1909
14– Perpessicius, ,,Eminisciana” I, Centenar Eminescu 1889-1989, Edit Minerva- Bucureşti.
15—Revista ,, Familia”, nr 6, 1866.
16—I. Rotaru, ,,Eminescu şi poezia populară”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965.
17—Ştefanelli T.V.  ,,Amintiri despre Eminescu”, Bucureşti,1914.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    ,,…Eminescu a creat limba artistică a poeziei româneşti pe temelii folclorice.”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5