Mihai Eminescu (numele real, Mihail Eminovici) s-a născut la 20 decembrie 1849, la Botoșani, plasa Târgului, județul Botoșani, Principatul Moldovei și a murit la 15 iunie 1889, la București, Regatul României, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A fost un celebru poet, prozator, jurnalist și traducător, clasic al literaturii române și simbol al culturii naționale. Nu a fost căsătorit și a avut un copil născut mort. A audiat cursuri de filozofie, drept, economie politică, limbi romanice și medicină la Universitatea din Viena, după care a urmat cursuri de filozofie, drept, istorie antică, limbă sanscrită, medicină, mitologie comparată, geografie și economie la Universitatea „Humboldt” din Berlin, fără a-și lua doctoratul. A lucrat ca sufleor, copist, secretar, translator, profesor suplinitor, corector, redactor, redactor-șef, subbibliotecar, director de bibliotecă și revizor școlar. Este autorul unor poezii, drame, nuvele, basme, prelucrări din folclor, traduceri, articole, scrisori, aforisme și a unui fragment de roman. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1948). O biserică, muzeul memorial, casa memorială și lacul cu nuferi din Ipotești, un muzeu din Iași, un sat și o comună din județul Botoșani, ca și mai multe cartiere, bulevarde, străzi, alei, piețe, parcuri, instituții și manifestări culturale naționale și internaționale îi poartă numele. I-au fost dedicate studii și volume, au fost lansate emisiuni filatelice, monede, medalii și insigne aniversare, au fost puse în circulație bancnote cu chipul său, au fost realizate filme artistice și documentare, creații muzicale, scenarii de teatru, radiofonice și de televiziune inspirate din viața și opera lui și au fost executate tablouri, busturi, statui și plăci comemorative ale sale.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre dedesubturile morții lui Mihai Eminescu, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, cum a început legenda despre nebunia lui Mihai Eminescu?

– În zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6,00, între poet și Catinca Slavici (născută Ecaterina Szöke Magyarosy), soția lui Ioan Slavici, la care stătea în gazdă, s-a petrecut o scenă marcată de violență verbală. Aceasta a survenit pe fondul unui conflict aproape permanent după ce Eminescu începuse să critice vehement maghiarizarea numelor românești din Transilvania. După incident, poetul a plecat la redacția ziarului Timpul, pentru a-i duce lui Titu Maiorescu un exemplar din numărul proaspăt tipărit. Imediat, la ora 6,00, doamna Slavici a scris pe o carte de vizită: „Domnu[l] Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte reu [rău].” A chemat servitoarea și i-a spus să predea înscrisul în mâinile lui Maiorescu. După ce acesta a primit mesajul, la el a apărut, suspect de repede, inginerul Constantin Simțion, președintele Societății Carpații, considerat prieten de către poet, la care urma să se mute. Cei doi au plecat la „casa de sănătate” a doctorului Alexandru [A.] Suțu, adică la ospiciu, unde Maiorescu a obținut ca acesta să-i pregătească o cameră lui Eminescu și să-l interneze, sub motivul că era nebun. Apoi, criticul s-a întors acasă, de unde l-a anunțat și pe Theodor Rosetti (fratele Elenei Cuza) despre planul său, iar Simțion a plecat la sediul Societății Carpații, pentru a-l aștepta pe poet, a-l imobiliza și a-l duce cu forța la sanatoriu. Pe la ora 10,00, fără a bănui ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a ajuns cu ziarul acasă la Maiorescu, spunându-i că nu se mai întoarce la gazda sa, iar acesta l-a trimis la Simțion, asigurându-l că totul e aranjat. Poetul a acceptat și, ajungând la sediul Societății Carpații, acolo a apărut, „din întâmplare”, și Grigore Ventura, prim-redactor la ziarul Adevărul, care l-a invitat la Băile Mitraszewski, de pe Strada Poliției, spunându-i că plătește el totul. La propunerea ziaristului, Eminescu a cedat; nebănuind nimic, el s-a dezbrăcat și a intrat în apa caldă, fără a observa dispariția lui Ventura. După un timp, acesta a revenit însoțit de doi polițiști, cărora le-a cerut să-l aresteze pe poet pentru că e nebun, de vreme ce s-a aruncat în apa fierbinte. Eminescu n-a avut timp să schițeze niciun gest de protest; a fost pus în cămașă de forță, luat pe sus și dus la sanatoriu.

– Care a fost adevărata cauză a arestării?

– Aparent, nu exista vreo coincidență între biletul doamnei Slavici și incidentul de la baie. Și, totuși, documentele descoperite ulterior au arătat că în jurul poetului își întinsese plasa o agentură străină. Atât Catinca Slavici, cât și Grigore Ventura se aflau în slujba serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, iar Eminescu încurca socotelile bătrânului imperiu. El întemeiase, la 24 ianuarie 1882, Societatea Carpații, care avea ca scop unirea politică și culturală a românilor din Ardeal, Bucovina și Basarabia, adică unificarea tuturor pământurilor românești într-un stat numit Dacia Mare. Societatea avea peste 20.000 de membri, gata, oricând, chiar și de luptă armată. Așadar, Eminescu era un real pericol pentru Imperiul Austro-Ungar și trebuia eliminat cu orice preț. Petre P. Carp, aflat la Viena pentru a negocia un tratat secret cu Austro-Ungaria, i-a scris lui Maiorescu în mod ultimativ: „Mai potoliți-l pe Eminescu!” Imediat, a intrat în acțiune serviciul secret al imperiului, ce și-a reactivat agenții, printre care doamna Slavici-Szöke și Grigore Ventura. Eminescu nu putea fi, însă, înlăturat cu una, cu două și trebuia scos din scena politică definitiv. Singura soluție era să fie declarat nebun, fapt care-l va elimina, automat, din viața politică. Bine regizată, povestea nebuniei sale prinsese; a fost trădat de Maiorescu și de Slavici și atacat de mulți, printre care și de Alexandru Macedonski. Ca fapt divers, Veronica Micle, aflată la brațul unui ofițer, a auzit de boala lui „cu nepăsare și ironii”…

– Ce a urmat?

– La 2 noiembrie 1883, Eminescu a fost trimis la Sanatoriul Dr. [Maximillian] Leidesdorf din Oberdöbling [cartier periferic al Vienei], unde a început un tratament cu mercur, rămânând aici până în martie 1884. În tot acest timp, zvonul despre nebunia poetului a fost menținut și amplificat constant. Totuși, în iulie 1884, Alexandru Vlahuță l-a găsit „cu mintea întreagă”, iar Slavici – ca pe un „om cu mintea limpede și cu deosebire de chibzuit”. La 3 mai 1887, Eminescu a intrat, însă, pe mâna medicului Francisc Isak, de la spitalul Eforiei Sfântul Spiridon din Botoșani, care i-a pus un diagnostic greșit și i-a prescris un tratament și mai sever pe bază de mercur, doza de șapte grame scandalizându-i pe toți. La 14 iulie 1887, medicii Gustav Otremba, Emanoil Riegler, Vasile [G.] Negel, Constantin Bottez și Theodosie Filipescu i-au recomandat un tratament la Halle [Germania]. Acolo, poetul s-a pus, cât de cât, pe picioare și, în primăvara anului 1888, s-a întors la sanatoriul din București. Ulterior, starea sănătății lui s-a înrăutățit din zi în zi, motiv pentru care ultimul său articol datează din 13 ianuarie 1889. Pe 14 iunie 1889, s-a plâns de dureri mari în trup și s-a întins pe pat, aceasta fiind ultima lui mișcare. A murit în zorii zilei următoare, la puțin timp după ora 3,00, în urma unei sincope cardiace. A fost dus pentru autopsie la Spitalul Brâncovenesc din Capitală; creierul lui avea greutatea de 1.490 de grame, iar lobul stâng era cu 25 de grame mai greu decât cel drept. Ziarul Românul anunța, a doua zi, la rubrica de știri: Eminescu nu mai este. Serviciile secrete habsburgice își făcuseră datoria.

Florin Bălănescu