Eminescu însângerat

Sătul de verbul a avea
Cobor rotund înspre lumină,
Înfulec tainic nopţi de stea
Şi le transform într-o grădină.

Din sânge tai mlăzi de alun
Şi prind devorator năvoade sacre,
Pe Eminescu să îl recompun
În lucruri simple, fără moarte.

Îl regăsesc în flori de tei,
În nuferi simt că mă inundă,
Iar cupa cu parfum de zei
I-o trec smerit printr-o oglindă.

Prezentul mă pătrunde violent
Şi-mi cere insistent să frâng luceferi,
Iar într-un spaţiu inocent
Ghilotinez poetul între versuri.

Nu ştiu, nu văd, n-aud, nu simt,
Robotu-mi arde viu în sânge,
Şi rinocerul care-am devenit
Conştient, sărut-un Eminescu-n sânge.

Fiecare vers ori poezie prin care te rosteşti, nu doar te deposedează de un strop al sinelui, ci creează altora putinţa de aţi pătrunde în lăuntrul spiritului cu delicateţe sau încălţat…
Îmi place, însă, să cred că provoc şi-mi asum totul!