Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eminescu şi Tudor Arghezi-două concepte despre separarea cuplului erotic

Primit pentru publicare: 21 aug. 2017
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN
Publicat: 21 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Eminescu şi Tudor Arghezi-două concepte despre separarea cuplului erotic

 

„ În percepţia omului de rând, ca şi a filosofului, unitatea cuplului uman prin iubire, constituie temelia stării de fericire, radiind exotermic în natura în care vieţuieşte. Aşa o vedea Empedocle siracuzanul (spune şi Ioana Em. Petrescu) şi a văzut-o şi poetul nostru naţional îndată ce a păşit în adolescenţă. Prin iubire se refăcea ancestrala unitate fiinţală, pierdută din pricina păcatului originar. Reversul unităţii pasionale, dezintegrarea sentimentului ce a făcut din două entităţi –eu şi tu- starea de „amândoi” sau „noi”este o tragedie pentru romanticul dinspre finele de secol al XIX-lea,(Eminescu) şi  poate fi abia cu accente de dramă în viziunea insului din secolului al XX-lea, recte Arghezi.
Luăm în acest demers două elegii remarcabile, cu acelaşi titlu, „Desspărţire”, pentru a discerne conceptele specifice pentru două curente nu doar literare, ci şi comportamentale. Separarea, dezintegrarea acelui „amândoi” este un act distructiv, o capitulare fiinţală în faţa existenţei. Ceea ce supravieţuieşte iubirii stinse în elegia „Despărţire” a lui Mihai Eminescu (datată 1879) nu mai poate fi decât cel mult, stelar, amintirea, deşi însăşi aceasta se situează sub zodia precarităţii:
„Să-ţi cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea veştejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.”
Extincţia sentimentului duce la o înstrăinare a sinelui persoanei iubite, care se transferă în zona nesiguranţei, a incongruenţelor. Romanticul concepe această stare aflându-se în preajma unei calamităţi, a unui act devastator pentru cuplu, perceput ca radierea unui blestem străvechi, a unei împotriviri ancestrale:
„Tot alte unde-i sună aceluiaşi părău;
La ce statornicia părerilor de rău
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
…Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor.”

Excesul sentimentului, conceput ca o iubire „cum nu se află alta în cer şi pe pământ”(„Amorul unei marmure”), e acum un act generator de stări maximale copleşitoare ca intensitate:
„Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi,
Că te-am iubit atâta, putea-vei tu să ierţi?”
Versul de mai sus, ultim, poate sta alături de cele mai strălucite stihuri ce s-au scris în literatura naţională şi universală cu temă erotică (Ovidiu, Ronsard, Petrarca, Dante, Omar Khayam, Whitman, lirica rusă etc.)
Separarea este sinonimă extincţiei eului liric, „Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerşi-vor pentru mine repausul de veci/…Răsar-o vijelie din margini de pământ,/ Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt.”
Nu este loc pentru vexaţiuni, ci dimpotrivă, o situare contrastivă a persoanei iubite în lumină paradisiacă angelică, exonerând-o de orice culpabilitate :
„Ci tu rămâi în floare, ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
De cât eşti de copilă, să-ntinereşti mereu
Şi nu mai ştii de mine, cum nu m-oi şti nici eu.”
Nici poetul (sau individul) secolului al XX-lea nu este un insensibil, dar melancolia lui se situează sub alte constelaţii, ca viziune. O atestă Tudor Arghezi cu o creaţie a începuturilor, probabil într-o paralelă temporală a vîrstelor poetice într-un titlu omonim: „Despărţire”. Actul se concretizează într-o separare rememorată, „sine cavsa”cum ar fi zis latinii, presupusă de cititor ca o componentă existenţială căreia nu i se poate sustrage. Aceasta nu este ceva „scris”, cum o vedea romanticul Eminescu, nu este exprimată ca destinal, dar există implacabil, dincolo de vocabule. Ea face reîntoarcerea difuză sau imposibilă. Actanţii sunt: eul poetic, ea şi Timpul-acesta ca un personaj real, martor paradoxal:
„Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,
Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră.
I-am auzit întâia bătaie amîndoi
Pierzându-se-n noiembrie prelungă şi sonoră.”
Congruenţa anotimpului pustiit cu finitudinea sentimentului este o realitate accesibilă comprehensiunii, fără a fi sfâşietoare, ca la romantici.
„Cu limbile oprite pe palidul cadran
Ne-a urmărit plecarea de sus, de la fereastră
Privindu-ne, c-o rază frântă-n geam,
Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră?
Dilatarea timpului-„Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră…” transpune actanţii într-un univers al transei, halucinant, machinal. Acelaşi timp alungă impresia copleşitoarei solitudini, constituindu-se ca unica prezenţă alăturată cuplului absolut singularizat de altfel, ca şi la Eminescu. Viziunea nu mai este catastrofică, deşi „jalea” inerentă oricărei despărţiri este perfect cuantificabilă prin adjectivul posesiv: „jalea noastră”.
Viziunea retrospectivă este comună eului romantic şi celui modern, ca prezenţă, dar diferite total în privinţa intensităţii:
„Cu faţa spre perete, mă lasă–ntre streini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini.
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie, de unde-s, cine sunt,
Ci eu aş vrea ca uul, venind de mine-aproape
Să-mi spună al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi, de vor, m-arunce la margine de drum…
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.”
Lamentarea romantică,ce concepe o singură existenţă, o singură iubire, o unicitate a tuturor elementelor ce o compun, este înlocuită la Arghezi de posibilitatea altor orizonturi existenţiale. Alte iubiri nu se pot exclude. Nu exprimate, dar subânţelese, deşi patina melancolică e evidentă:
„Te-ai împăcat sau suferi din vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă
Şi bate-n geam zăpada la ceasul cunoscut?
Tu, care-ai stat s-auzi bătaia cea din urmă:”
Eminesciană este devenirea din imaterial la perceptibil a Timpului. Vremea nu trece aici heraclitian, ci creşte –„vremea ce-a crescut”, amintind de stihuirea eminesciană: „Între tine şi-ntre mine/ E o ţară şi mai bine…” Interogaţia eului liric rămâne suspendată în veşnicie, fără un răspuns. Poate doar unul presupus: „Te-ai împăcat sau suferi din vremea ce-a crescut?/ La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă?….” Tonalităţi ronsardiene răsar, negreşit, amintind de iubirea rememorată târziu „au soir, a la chandelle..”
Cui se ataşează cititorul de azi, dacă ar fi să procedeze la o elecţie? Romantismul eminescian apare omului modernului ca o patrie a sufletelor mari, de care el nu mai e capabil. Îl admiră, dar nu-l poate urma, precum Cătălina pe „Luceafărul din cer”. Aceasta din pricina pământescului excesiv, a teluricului ce-i face existenţa fulgurantă.

                                                            

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5