Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ENS AMANS – Sentimentul românesc al dragostei.

ENS AMANS – Sentimentul românesc al dragostei.
Mythos şi Eros (fragment)
               
       Dumitru LAVRIC  
Dacă pentru Omul Tradiţiei, încadrarea în mentalitatea colectivă care îl precedă semnifică o virtute, calea către aceasta nu este decât mitul care este un sistem eficient de modelare căci conţine un model exemplar al activităţilor umane fundamentale, din acest punct de vedere protagoniştii cuplului erotic fiind actanţi eterni într-un travesti particular situat geografic şi temporal, actanţi care se supun mesajelor colectivităţii prin ceremonialurile şi riturile ce actualizează mitul şi impun arhetipul ca virtute întemeietoare bazată pe universalitate, anterioritate si stabilitate. Pe acest mecanism se fundamentează ceea ce Vasile Băncilă numea filosofia vârstelor: „Cine se izolează cu propria sa stare sufletească îşi anulează posibilităţile de a fi înţeles. Din contra, cine trăieşte lucruri sau dureri generale e înţeles de toată lumea, adică de toţi cei care trăiesc aceleaşi valori” (pag. 178). 
Spre deosebire de mitologia altor spaţii (India, China, Grecia), concepţia mitică a daco-romanilor despre cosmogonie este non-erotică, erotismul apartinând doar antropogoniei. „Conform mitului erotogonic – precizează Romulus Vulcănescu în monumentala sa lucrare Mitologia română – Fărtatul a ponderat, pe cât a fost posibil, plăcerile trupeşti tot mai exagerate ale creaturilor dominate de Nefărtat, introducând între parteneri simpatia şi afecţiunea reciprocă, devotamentul şi abnegaţia. Pentru a-şi întări opera, Fărtatul a dat drumul în lume Dragostelor, făpturi mitice – feminine mai ales – create anume în acest scop. Dragostele ponderau dorinţele trupeşti prin cele spirituale, pentru a lega pe oameni prin lirism şi conştiinţa respectului sexual reciproc” (pag. 287); această stare parcă prea idilică a fost tulburată prin trimiterea în lume, de către Nefărtat, a Zburătorului – („un om tânăr frumos, care vine noaptea la fete mari, mai ales la femeile de curând măritate şi toată noaptea săvârseşte cu dânsele lucruri necuviincioase” – în viziunea lui Dimitrie Cantemir) care însă nu se limitează doar la împărtăşirea tainelor iniţierii sexuale ci provoacă şi întreţine un apetit erotic ieşit din comun mai ales în rândul fetelor de măritat, nevestelor părăsite sau văduvelor pline de patimă pe care le neurastenizează până la epuizare, aşa cum reiese şi dintr-o poezie a lui Bolliac, în care demonul erotic de tip incub îşi victimizează cu sadism partenera: 
M-apucă, mă trudeşte, 
Şi eu cu el mă joc; 
Mă strânge, mă ciupeşte, 
Mă muşcă plin de foc; 
Pe pieptul meu s-apasă
Şi eu de gât l-apuc, 
Dar ziua când să iasă
El piere ca năluc. 
Perspectiva lui Heliade Rădulescu (Zburătorul) şi a lui Eminescu (Călin – File din poveste) este mai realistă şi îndreptăţeşte comentariul lui Călinescu conform căruia chiar dacă „fata in criză de pubertate e doborâtă de o boală necunoscută, explicabilă mitologic şi curabilă magic”, Zburătorul rămâne „un demon frumos, un Eros adolescent care dă fetelor pubere tulburările şi tânjirile întâiei iubiri” care ilustrează „mitul invaziunii instinctului erotic la fete”. Tradiţia recomandă însă şi măsuri apotropaice precum ungerea uşilor şi ferestrelor cu usturoi, aprinderea unor focuri din lemne mirositoare sau îmbăierea în apa în care s-au pus buruieni magice precum leuştean sau odolean. 
Chiar dacă tradiţia românească echivalează primul act al dragostei umane cu momentul consumului mărului biblic, se cuvine precizat că acest motiv biblic – ca şi altele – este de sorginte folclorică ca şi credinţa în Iele – echivalente feminine ale Zburătorului – numite şi Şoimane, Muşate, Frumoase, imaginate ca femei „îmbrăcate sumar, seducător şi adesea cu apucături rele. Smintesc flăcăii prin nălucirile lor senzuale, prin farmecele nurilor tineri, îi atrag în locuri dosnice şi îi îndeamnă la aventuri” (R. Vulcănescu – op. cit. pag. 428). În măsura în care mitul poate reprezenta şi un coşmar raţionalizat şi luat in stăpînire prin discurs, în aceeaşi categorie s-ar cuveni să figureze ceea ce tipologia folclorică încadrează în categoria baladelor cosmogonice – anume legenda Soarele şi Luna care echivalează cu un mit ce impune ferm interdicţia incestului. Într-o legendă arhaică notată de Elena Niculiţă-Voronca se întâlnesc reziduuri ale mentalităţii matriarhale în care incestul nu era încă un interdict tabuizat: Soarele e bărbat şi Luna e femeie, au fost fraţi şi s-au luat, copiii lor sunt stelele; Soarele e bărbat, împerecheat cu Luna şi se întâlneşte cu Luna atunci când ea se primeneşte. Balada cu acelaşi titlu referă la epoca patriarhatului şi la modelul căsătoriei endogamice prezentând „istoria unei nupţii ratate şi un avertisment de natură a emoţiona pe miri şi pe tineri în general” (George Călinescu). 
 
Îndrăgostit, Soarele îşi îndeamă sora: 
– Tese, soră, ţese
Ţesături alese, 
Suluri de postau
Soro, să te iau; 
Suluri de fuior
Să te iau cu dor; 
Suluri de bumbac
Să te iau cu drag; 
Suluri de mătasă
Să te fac mireasă
 
neglijează avertismentul matern: 
Soare luminate, 
Trup făr’ de păcate, 
Unde s-a văzut
Şi s-a pomenit
Să ia sor’ pe frate, 
Să facă păcate?
 
şi determină prin dorinţa sa necugetată sacrificiul surorii: 
Mai bine, frate, să fiu
Tot bătaia peştilor
Şi răceala pietrelor
Şi ciupeala racilor
Şi masa cosacilor. 
Divinitatea va restabili ordinea tulburată dar, ca într-un cor antic, ecourile baladei continuă prin veac: ,,Unde asta se mai poate / Să iaie soră pe frate? (…)
Peste toate rămâne însă să plutească umbra androginului pentru refacerea căruia se va strădui uneori Eros, cu fiecare individ şi cu fiecare generaţie, într-un efort care înseamnă chiar viaţa. „Eros – scrie Platon în Banchetul – este cel ce împreunează frânturile vechii naturi, el îsi dă osteneala să facă din două fiinţe una singură; el încearcă să vindece nefericirea fiinţei umane”. (…)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5