Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Ernest Miller Hemingway, 1899-1961, scriitor american, opera lui – o exprienţă de viaţă care-şi avea originea în fapte întâlnite încă din copilărie care au lăsat întrebări

Ernest Miller Hemingway, 1899-1961, scriitor american, opera lui – o exprienţă de viaţă care-şi avea originea în fapte întâlnite încă din copilărie care au lăsat întrebări

             Scriitor american, Ernest Hemingway s-a născut la data de 21 iulie 1899 la Oak Park, Illinois, suburbie a oraşului Chicago, în familia unui medic, este cel de-al doilea copil al părinţilor lui, Clarence Edmonds Hemingway şi Grace Hemingway, tatăl lui era medic, cu cabinet particular,a purtat numele după cel al bunicului mamei tatălui lui, Ernest Hall.

           În familie, Ernest s-a aflat în concurenţă cu sora lui mai mare, Marcelline, născută cu un an înaintea lui şi mama ar fi vrut să aibă tot fată, dar pentru că întâmplarea a fost altfel, simpatia şi afecţiunea au făcut casă bună cu fata, Marcelline, băiatul manifestându-şi gelozia, după cum cărţile lui spun, folosind un limbaj colorant, necuviincios şi jignitor, tocmai pentru a atrage atenţia  asupra sa. Şi, pe când avea doi ani, vara, scăpat de mama, , tatăl său îl ia pentru prima oară la pescuit în părţile  Wallon Lake, unde aveau o casă de vacanță, când,  micuțul Ernest va prinde cel mai mare pește, pe care și reușește chiar să-l aducă singur la mal. După acest succes, pescuitul va rămâne pasiunea lui pentru tot restul vieții.

                   Urmează cursurile secundare dar nu merge cu studiile mai departe, pleacă în orașul Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star, iar de  aici, în 1918, se înrolează ca voluntar în formațiile auxiliare ale Crucii Roșii americane și e repartizat într-o unitate de ambulanțe care acționa pe frontul din Italia, este rănit de explozia unui obuz în apropiere de Fossalta di Piave și e distins, pentru fapte de vitejie, cu decorațiile italiene Medalia d’Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guerra. În timpul războiului civil din Spania a fost corespondent al agenției americane NANA (North American Newspaper Alliance),unde, în patru rânduri: –  prima oară din februarie până în mai 1937;  din august 1937 până în ianuarie 1938; apoi din martie până în mai 1938 și din septembrie 1938 până la retragerea de pe Ebru – călătoreşte. În călătoria din februarie 1937, are  ca țintă finală Madridul şi ca să ajungă, se deplasează mai întâi cu vaporul până în Franța, apoi de la Touloue (Franţa) cu avionul la Barcelona, Valencia şi Alicante, apoi pe câmpul de luptă de la Guadalajara, la Brihuega. În reportajele trimise ziarelor americane, Hemingway nu a rămas un simplu corespondent de război al agenției NANA, ci a trimis mesaje de solidaritate cu lupta dusă de republicani cu forțele intervenționiste reunite ale Germaniei hitleriste, ale Italiei musoliniene și ale rebelilor spanioli conduși de generalul Franco.

            La al doilea Congres al Scriitorilor Americani, la care participă, el rostește primul său „discurs public” în care a explicat atitudinea sa și rațiunile care l-au făcut să plece în Spania. Din discurs transpar, fără tăgadă, convingerile sale antifasciste: „Un scriitor care nu minte nu poate trăi și lucra într-un regim fascist…Fascismul este o minciună, și de aceea e condamnat la sterilitate literară. O dată dispărut, el nu va avea altă istorie decât istoria sângeroasă a asasinatului,care e foarte cunoscută și pe care câțiva dintre noi au văzut-o cu ochii lor în aceste luni din urmă”

           După Congres, Hemingway s-a reîntors în Spania și în hotelul „Florida” din Madrid, expus focului bateriilor intervenționiștilor nemți, a scris piesa Coloana a cincea (The Fifth Column), al cărei erou, Philip Rawlings, se expune în misiuni de luptă periculoase și își transformă probabila moarte dintr-o înfrângere într-o victorie. A fost un romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, laureat al Premiului Pulitzer în 1953, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1954, a rămas unul dintre cei mai cunoscuţi  scriitori americani din întreaga lume. Iată Opera sa publicată 1923- Three Stories and Ten Poems (Trei Povestiri și Zece Poeme) (povestiri); 1925- In Our Time (În timpul nostru) (povestiri); 1926 – The Torrents of Spring (Torentele primăverii) (roman); 1926 – The Sun Also Rises (Fiesta);1927 – Men Without Women (Bărbați fără femei) (povestiri); 1929 – A Farewell to Arms (Adio, arme) (roman); 1930 – The Fifth Column and the First Forty-Nine Stories (Coloana a cincea și Primele patruzeci și nouă de povestiri) (povestiri); 1932 – Death in the Afternoon (Moartea după-amiază) (roman):1933 – Winner Takes Nothing (Învingătorul nu ia nimic) (povestiri); 1935 – Green Hills of Africa (Colinele verzi ale Africii) (roman); 1937 – To Have and Have Not (A avea și a nu avea) (roman); 1939- The Snows of Kilimanjaro and Other Stories (Zăpezile de pe Kilimanjaro) (povestiri);1940 – Pentru cine bat clopotele (For Whom the Bell Tolls) (roman):1942 – Men at War (Bărbați la război) (antologie de lucrări revăzute);1950- Across the River and into the Trees (Dincolo de râu și între copaci) (roman); 1952 – Bătrânul şi Marea(The Old Man and the Sea) (roman).

            Opera publicată  postum este aceasta: 1962- The Wild Years (Anii sălbatici) (compilație); 1964 – A Moveable Feast – (roman); 1967- By-Lines – (articole publicate în Toronto Star), 1970 – Islands in the Stream (Insule în derivă) (roman);1972 – The Nick Adams Stories (Povestirile lui Nick Adams) – volum de scurte povestiri; 1979 – 88 Poems (88 Poezii) (poeme); 1981 – Selected Letters (Corepondență selectivă).

         Opera lui Hemingway are ca sursă o experiență de viață profundă și originală, ea relatează conform concepției scriitorului, „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu„, „într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial, stil pe care scriitorul însuși îl denumise teoria aisbergului”, după cum susţine critica de specialitate.

                Într-un documentar „De ce s-a sinucis scriitorul Ernest Hemingway” Flavia Drăgan, la 17 iunie 2011, spunea „în urmă cu 50 de ani, pe 2 iulie 1961, Ernest Hemingway s-a  trezit în casa lui din Munţii Sawtooth, Idaho, a coborît din pat fără să-şi trezească soţia, s-a dus la dulapul cu puşti, a ales-o pe cea cu care împuşca, de obicei, porumbeii,s-a dus în spatele  casei şi şi-a tras un glonţ în cap, scrie publicaţia The Independent, în ediţa sa electronică”. Ani la rând apoi biografii au tot scotocit  să afle şi să explice motivele pentru care, un aşa scriitor, şi-a pus capăt zilelor, ca în cele din urmă, un psihiatru,  Cristopher D. Martin a dat următorul diagnostic: „tulburare bipolară, dependenţă de alcool, traumatisme craniene şi înclinaţii narcististe”. De altfel, în familia lui Hemingway, sinuciderile erau frecvente, probabil pentru că aproape toată familia lui suferea de depresie maniacală, explică Martin. Tulburarea bipolară de care suferea scriitorul îşi are rădăcinile în două întâmplări din copilărie. pe care le detaliem:

                         Omor peşti şi animale, ca să nu mă omor pe mine

              Mama lui, Grace, pentru că nu-l născuse fată, obişnuia să îl îmbrace în fetiţă, îi spunea „păpuşă” şi „dulceaţă”, iar, într-o zi, în faţa mamei lui, copilul Ernest,supărat,  a mimat un pistol şi a tras: „Bang, am omorât-o pe dulceaţă /Sweetie/”, s-a decătuşat cel care nu se voia a fi fată. Şi pe tatăl său şi-a dorit să-l omoare. Clarance Hemingway era un bărbat masiv, care îşi bătea copilul cu cureaua de ascuţit briciul (de bărbierit),  Ernest a  luat cureaua, a împins-o într-o sticlă, pe care a îngropat-o în hambar, apoi a luat puşca şi a tras în ea, cu gândul la capul tatălui său.

             Psihiatrul speculează faptul şi susţine că, atunci când tatăl lui Ernest s-a împuşcat,în 1928, copilul s-a simţit extrem de vinovat, pentru că şi el îi dorise moartea. Totuşi, şi-a inhibat vina şi a acuzat-o pe mama lui, justificând: . „O urăsc şi mă urăşte. Ea l-a împins pe tata să se omoare”, scria Hemingway, în 1949.Când tatăl lui a murit, scriitorul i-a mărturisit unui prieten că ajunsese să bea prea mult, din cauza vieţii lui. Suferea o criză de identitate, explică psihiatrul. „De aceea avea stări atât de schimbătoare, nu putea să ţină o prietenie, iar relaţiile cu femeile,erau,  pline de certuri”, explica  Martin, doctorul. Întreaga lui viaţă s-a simţit urmărit de moartea tatălui său şi şi-a dorit să aibă sfârşitul lui Clarance. De aceea, s-a refugiat şi a participat  în războaie şi vânători crude. „Omor aici animale şi peşti, încercând să nu mă omor pe mine”, îi scria el Avei Gardner. În  plus, s-a refugiat şi în scris. Când a primit Nobelul în 1954, s-a simţit preţuit, însă s-a temut că, la fel ca majoritatea scriitorilor, nu va mai fi capabil să creeze nimic, teamă care, în cele din urmă, în anii 60, s-a adeverit.. A devenit depresiv şi avea halucinaţii. Avea senzaţia că doi agenţi federali îi verificau, în fiecare zi, conturile, ca să descopere dacă făcea afaceri ilegale. Credea şi că prietenii lui voiau să-l omoare. Obsesiile lui îl împingeau către demenţă. A început un tratament medicamentos şi unul cu electroşocuri. În primăvara lui 1961, i s-a cerut să contribuie măcar cu o propoziţie la prefaţa unui volum dedicat lui JFK, dar . nu a reuşit să scrie nici măcar un rând.
El  mai încercase să se sinucidă de două ori, o dată  – prin împuşcare, iar, de cealaltă dată, aruncându-se în faţa unui avion care decola. Au urmat două luni de spitalizare. Apoi, s-a purtat normal o zi,  s-a dus la picnic, iar, în dimineaţa următoare, cum s-a menţionat,s-a împuşcat.

                 Literatura creată de el a fost lucrare realizată printre accidente

            Hemingway avea numai 18 ani când s-a înrolat, pentru prima dată, voluntar la Crucea Roşie.În Paris, a trăit, o vreme, o idilă cu prima lui soţie, Hadley, şi cu copilul lor, John, şi a început să-şi facă un nume ca scriitor. Totuşi, începuse să aibă un comportament ciudat, cu schimbări bruşte- irascibilitate şi o dorinţă de a se întoarce împotriva celor care încercau să-l ajute. Astfel, şi-a părăsit soţia şi băiatul şi a plecat cu cea de-a doua soţie, Pauline Pfieffer, o decizie urmată de multe nopţi cu coşmaruri, scrie The Independent, de care am amintit.Apoi, a devenit obsedat de luptele cu tauri: de altfel, multe dintre cărţile lui au ca temă centrală ori adiacentă coridele, iar, pentru că nu putea participa el însuşi în  ring, a plecat la Mombasa, să vâneze lei şi kudu.Simţindu-se nesatisfăcut, şi-a cumpărat un iaht şi a plecat la pescuit în Key West şi Havana, din 1928, până în 1936, aşa şi-a petrecut timpul.A plecat în Spania în timpul războiului civil, ca să relateze informaţii pentru Statele Unite şi pentru că noua lui iubire, Martha Gellhorn, era acolo.Când America a intrat în cel De-Al Doilea Război Mondial, în 1944, a plecat în Anglia şi a relatat despre aviaţia britanică. A relatat din prima linie despre război, plecând în Normandia cu soldaţii.Când a terminat  de scris „Adio, arme”/ A Farewell to Arms/, în 1928, a aflat că tatăl lui s-a împuşcat cu un revolver din timpul Războiului Civil,  acela a fost momentul în care viaţa scriitorului a intrat  pe  panta descendentă.A început să apară cu diverse lovituri la cap, iar una dintre ele îi lasă amintire nouă copci, după ce şi-a trântit luminatorul din baie în cap. Când a făcut un accident de maşină, a avut nevoie de 57 de copci. Acuza dureri de cap, diplopie şi a avut probleme de vorbire şi de memorie mai multe luni.

              După război, când s-a întors în Cuba, şi-a spart fruntea, după ce a trecut cu capul prin oglinda retrovizoare, după ce maşina lui a derapat. Cinci ani mai târziu, beat fiind, pe iahtul lui, a alunecat şi a leşinat.Cel mai grav s-a rănit în ianuarie 1954, când, împreună cu soţia lui,Mary, este implicat într-un accident aviatic. Când avionul a aterizat forţat, şi-a luxat umărul. Iar cei 12 pasageri au fost transportaţi cu o maşină care a explodat pe drum, iar Hemingway s-a oferit voluntar să spargă geamurile vehicului cu propriul cap, ca oamenii să poată ieşi.Şi-a fracturat craniul, şi-a ars faţa şi aproape nu mai vedea cu ochiul drept, nu mai auzea cu urechea stângă, avea o mână, umărul şi un picior luxate , o vertebră fracturată şi ficatul, splina şi rinichii rupţi.

             Cu toate astea, o lună mai târziu, se alege cu arsuri de gradul II, după ce cade în foc, în timp ce încerca să stingă un incendiu. Hemingway ajunsese şi dependent de alcool: consuma trei sticle de vin Valpolicella la micul-dejun, iar, în restul zilei, scotch, tequila, martini şi whisky. În 1957, prietenul lui doctor, AJ Monnier, îi scria: „Ernie, trebuie să renunţi la alcool. Asta e cel mai important”., totuşi, scriitorul nu a vrut să-l asculte.

                 Despre femeile din viaţa lui Hemingway

                     Horia Dumitru Oprea,  6 octombrie 2011, scrie:
Lui Ernest Hemingway i-a fost greu să aibă o relaţie civilizată cu o femeie, cel puţin pentru un timp mai îndelungat, dacă aceasta nu făcea dovada unui servilism total.

Hadley Richardson

          Prima sa soţie, Hadley Richardson, era cu opt ani mai în vârstă decât el şi destul de înstărită; a trăit din banii ei până ce cărţile au început să i se vândă în număr mare. Era o femeie plăcută, înţelegătoare, atrăgătoare, înainte de a se îngrăşa, gravidă fiind cu primul copil a lui Hemingway, Jack („Bumby”), şi neputând ulterior să mai slăbească.

              Relaţia lor s-a deteriorat din momentul în care Hemingway a cunoscut-o pe Pauline Pfeiffer, o fată zveltă, mult mai bogată decât Hadley. S-a ajuns la divorţ. Hadley a acceptat situaţia şi nu i-a creat probleme lui Hemingway.

Pauline Pfeiffer

           În ceea ce o priveşte pe Pauline, aceasta şi-a folosit banii pentru a face viaţa lor mai îmbelşugată, cumpărând şi decorând o casă frumoasă în Key West, Florida, care a contribuit la deschiderea gustului lui Hemingway pentru pescuitul în larg, pe care a ajuns să-l adore.

             Pauline i-a dăruit un fiu, Patrick. În 1931, când l-a anunţat  că aştepta un al doilea copil, Gregory, căsătoria lor a intrat însă în declin. Hemingway căpătase deja gustul pentru Havana şi acolo s-a încurcat cu o blondă, Jane Mason, cu 14 ani mai tânără decât el. Era subţire, drăguţă, băutoare, o sportivă de primă clasă, căreia îi plăcea să-şi petreacă vremea cu tovarăşii de băutură ai lui Hemingway, pentru ca apoi să conducă maşini sport cu o viteză ameţitoare. Era, din multe puncte de vedere, o eroină ideală pentru Hemingway, însă era şi o fire depresivă, care nu-şi putea controla viaţa complicată. A încercat să se sinucidă şi a reuşit să-şi frângă coloana, moment în care Hemingway şi-a pierdut interesul pentru ea.

                     Martha Gellhorn

            Încercările, pe care le tot făcea Pauline de a-şi recâştiga soţul, au eşuat. Ceea ce a urmat s-a numit Martha Gellforn, o reporteră şi scriitoare subtilă, provenind, ca majoritatea femeilor din viaţa lui Hemingway, din rândul înaltei burghezii din Midwest. Era înaltă, cu picioare uluitor de lungi, o blondă cu ochi albaştri, cu aproape zece ani mai tânără decât el. Martha era o fire mai curând pretenţioasă şi este puţin probabil să fi fost vreodată fizic atrasă de el. A refuzat întotdeauna să-i facă un copil şi mai târziu a adoptat unul. Ea se căsătorise cu Hemingway în primul rând pentru că era un scriitor vestit, ceva ce şi-ar fi dorit cu ardoare să fie şi ea: spera ca acea carismă literară a lui să treacă şi asupra ei.

               Martha a fost de departe cea mai inteligentă şi mai hotărâtă dintre soţiile lui Hemingway şi nu a existat vreo şansă ca mariajul să dureze. Şi asta datorită unui motiv: a obiectat vehement în faţa deprinderii lui Hemingway de a bea şi a brutalităţii pe care o genera băutura. Evident, s-au despărţit la sfârşitul anului 1944.

 Mary Welsh

              Cea de-a patra şi ultima căsătorie a lui Hemingway a durat până la moartea acestuia şi asta în principal datorită faptului că protagonista de la acea vreme, Mary Welsh, era decisă să meargă până la capăt, orice s-ar fi întâmplat. Mary era ziaristă la Time, nu era o ambiţioasă precum Martha, însă era harnică şi isteaţă. Dându-şi seama că Hemingway dorea o nevastă–servitoare şi nu o posibilă rivală, ea a renunţat complet la ziaristică pentru a se mărita cu el.

               Relaţia n-a fost ocolită de certuri şi violenţă. Mary i-a spus lui Hemingway: “N-ai decât să mă tot îndemni cât vrei să părăsesc casa şi pe tine, că nu ai să reuşeşti… Orice ai spune sau ai face, dacă nu mă omori, ceea ce ar fi cam complicat, am să rămân aici şi am să-ţi ţin casa până în ziua în care ai să vii treaz dimineaţa şi ai să-mi spui sincer şi fără ocolişuri că vrei ca eu să plec”.

               Era o ofertă pe care Hemingway nu a acceptat-o. A plecat însă el, luându-şi viaţa.

Cum şi-a cunoscut Hemingway prima soţie

            În 1920, când Hemingway avea 21 de ani şi s-au cunoscut, Hadley Richardson avea 28 de ani, crescuse alături de o mamă dominatoare şi autoritară, şi de un tată blând şi înţelegător, care s-a sinucis cu un foc de revolver în urma unui faliment financiar, lăsându-şi soţia cu cei patru…

            Prima dragoste a lui Hemingway

           Milano, 17 iulie 1918. Ernest Hemingway, cu picioarele ciuruite de schije, este internat în spitalul Crucii Roşii americane. Aici o cunoaşte pe infirmiera Agnes von Kurowski de care se îndrăgosteşte. Cine era Agnes? O fotografie făcută cu ea în halat de infirmieră, după obiceiul epocii, ne-o arată cu capul puţin…

               La ce sunt bune cărţile?

                La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. (Nicolae Manolescu)

               Informaţiile din istoria literaturii lumii consemnează:  „Ernest Hemingway s-a sinucis la 61 de ani. Nu a fost însă  singurul din familia sa care a recurs la acest gest. Atât tatal cât şi fratele său şi sora sa s-au sinucis. Exista o serie de scriitori care obişnuiau să  scrie stând în picioare. Printre aceştia se număra: Ernest Hemingway, Thomas Wolfe, Lewis Carroll, Vladimir Nabokov si Philip Roth; Ernest Hemingway suferea de peirafobie,  teama patologică de-a vorbi în public”.Cum o fi vorbit la cel de-al doilea Congres al scriitorilor americani?          

           Diagnostic generalizant . Depresie acută, tulburări psihice.                               Simptome. Tendinţe sinucigaşe, mania persecuţiei, crize nervoase.                     Repetăm pentru sedimentare Istoricul bolii. În 1960, Hemingway a revenit din Cuba în Statele Unite. Suferea de depresie, teamă şi nesiguranţă, aproape nu mai putea să scrie şi prin urmare, a urmat în mod voluntar un tratament la o clinică de psihiatrie. Hemingway a suferit 20 de şedinţe cu şocuri electrice, despre aceste proceduri, el a spus: “Medicii care mă tratau cu şocuri electrice, nu înţeleg scriitorii… Ce sens avea să-mi distrugă creierul şi să-mi şteargă memoria, care este capitalul meu, aruncându-mă la marginea vieţii? A fost un tratament genial, doar că au pierdut pacientul”. La ieşirea din clinică, Hemingway s-a convins că tot nu putea să scrie şi a făcut prima încercare de sinucidere, dar rudele au reuşit să-l oprească. La cererea soţiei a făcut un al doilea ciclu de tratament, dar intenţiile nu şi le-a schimbat. La câteva zile după intoarcerea din spital, s-a împuşcat în cap.          Cu ce ne-a molipsit, pe noi cititorii Cu boala “generaţiei pierdute”. Hemingway, ca şi tovarăşul său de epocă, Remarque, se referea la o generaţie specifică, trecută printr-un război concret, dar termenul a fost mult prea tentant şi convenabil şi de atunci, fiecare generaţie găseşte un motiv să se considere pierdută. Cu o nouă tehnica literară, “metoda iceberg”- atunci când un text zgârcit, comprimat şi incolor implică un subtext generos şi sfâşietor.    Cu un nou model de “machoism”, încorporat în creaţie şi în viaţă. Eroul lui Hemingway este un luptător taciturn şi aspru, care înţelege că lupta este inutilă, dar se luptă până la capăt. Cel mai intransigent macho al lui Hemingway este probabil pescarul Santiago (“Bătrânul şi Marea”), în gura căruia Marele Hem a pus fraza: “Omul nu este creat să sufere o înfrângere. Omul poate fi distrus, dar nu învins”. Hemingway însuşi a fost vânător, soldat, atlet, marinar, pescar, călător, laureat al premiului Nobel, cu un corp plin de cicatrici. Spre marea dezamăgire a multora nu a luptat până “la capăt”. Cu toate acestea, scriitorul nu şi-a compromis idealurile. “Un barbat nu are dreptul să moară în pat. Fie în luptă, fie cu un glonţ în frunte”.

           De-a lungul timpului, și mai ales în ultima parte a vieții, Hemingway i-a dezvăluit prietenului de încredere cu care mergea la vânătoare, la coride și la pescuit amănunte despre evenimentele care i-au marcat existența, dând la iveală o ipostază mai puțin cunoscută a marelui scriitor. Din cartea lui A.E. Hotchner aflăm despre viața romantică de la Paris, despre relația care i-a distrus prima căsnicie și despre tragedia de a fi iubit două femei în același timp, despre legăturile lui cu marii artiști și scriitori ai vremii, despre prietenia cu Scott Fitzgerald, despre întâlnirea cu frumoasa Josephine Baker, dar și despre cele două accidente aviatice cărora le-a supraviețuit ca prin minune. O carte despre aventură, greșeli, regrete și pierderea adevăratei iubiri; întrebarea care nu i-a dat pace în săptămânile dinaintea morții era: „Cum ştie un tânăr care se îndrăgostește pentru prima oară că aceasta va fi singura mare iubire a vieţii lui?“

          Ion N. Oprea, Iaşi, 23 iulie 2020.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.613 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5