Clopote din cerul lui Hemingway

Autor, Alina Cojocaru

,,Pentru a scrie despre viaţă, trebuia mai întâi să o trăieşti” remarca laconic Ernest Miller Hemingway, scriitorul care, voluntar, s-a desprins de această lume acum jumătate de secol. Aureolat de toate onorurile la care poate jindui un scriitor – premiul Nobel pentru literatură, decernat în 1954 desăvârşindu-i cariera – Ernest Miller Hemingway a provocat întâlnirea cu eternitatea la 2 iulie 1961, la vârsta de 62 de ani. Motivul, oricât l-am căuta, rămâne ferecat în Ceruri, iar supoziţiile referitoare la suicidul în cauză se arhivează într-o tristă literatură de specialitate. Totuşi, găsesc că povara celebrităţii devine adesea insuportabilă pentru fiinţa umană, şi, din acest motiv, ieşirea din lăuntrul existenţei senzoriale vine ca o eliberare. Aşa să fie?… Nefiind înscrisă pe al celebrităţii drum cu prioritate, nu pot măsura justeţea gestului unui scriitor de geniu, care a decis să-şi încheie conturile cu acestă lume, chiar dacă a apelat la ,,întâlnirea” cu glonţul armei sale de vânătoare. Am dreptul însă să constat, în funcţie de modul în care i-am asimilat câteva dintre creaţiile citite, care e aportul memorialistului, romancierului şi nuvelistului american la literatura universală.

 Experienţa personală a fiecărui scriitor lasă urme adânci în genul de scriitură pe care îl abordează.  Hemingway a prins cele mai mari conflagraţii ale omenirii – primul şi al II-lea Război Mondial, la care se adaugă Războiul Civil din Spania –  şi n-a stat pe margine în acea perioadă, ci s-a aflat în permanenţă în mijlocul vâltorii, fapt care, în plan literar, i-a stimulat putinţa cristalizării unui stil sobru, frust, lipsit de artificii stilistice, orientat spre temele fundamentale ale omenirii: viaţa trăită plenar/devorator, dragostea – chintesenţă a existenţei, moartea ca zid implacabil al trecerii prin această lume şi eşecul care, fidel, ne însoţeşte până la final. Impresionează la Hemingway uşurinţa de a aluneca în albia temei propuse,  acelaşi text fiind o încântare şi pentru cititorul cu spiritul fortificat în arta descifrării lecturii, dar şi pentru cei nedeprinşi cu exerciţiile de hermeneutică literară. Aş exemplifica, uzând de finalul romanului ,,Fiesta”, care sugerează pentru un anumit profil de cititor ideea de echilibru, iar pentru un altul cea de fiasco, prin ratarea dragostei şi a vieţii: ,,Am cuprins-o cu braţele pe după umeri şi ea s-a rezemat în voie de pieptul meu. Văzduhul era fierbinte şi luminos, iar casele păreau orbitor de albe. Am cotit pe Grand Via.

 – Oh, Jake, şopti Brett, câtă bucurie am fi putut trăi împreună!

În faţa noastră se ivi un poliţist călare, în uniformă kaki, care dirija circulaţia. Îşi înălţă bastonul. Maşina frână brusc, aruncând-o pe Brett şi mai strâns la pieptul meu.

Da, rostii atunci. Nu-i încântător gândul ăsta?”

Sentimentul eşecului în dragoste e amplu ilustrat şi într-una dintre operele de referinţă ale lui Ernest Hemingway, ,,Pentru cine bat clopotele?”, roman social, psihologic, istoric, de dragoste. Personajele principale, Robert Jordan şi Maria, trăiesc o poveste de dragoste, pe cât de scurtă pe atât de intensă, dar nu se pot elibera de povara prezentului care, într-o Spanie interbelică măcinată de un război fratricid, le-a fost fatală. Romanul însă, având ca subtil mesaj îndemnul poetului roman Horaţiu, ,,Carpe diem!”, demonstrează filosofia de viaţă a autorului: ,, Trăieşte cu adevărat clipa, lasă-te pătruns de toate energiile puternice care dansează în jurul tău” şi convingerea că ,,doar în războiul modern vei muri ca un câine, fără să ştii pentru ce.”

Gândindu-mă la nuvela ,,Bătrânul şi marea”, am fost pe punctul de a o considera, în spiritul criticii literare, ca fiind creaţia de referinţă a lui Hemingway, dar, de vreme ce n-am citit toate operele prozatorului, nu mă hazardez în aprecieri definitive. E, fără îndoială, cutremurătore lupta pentru supravieţuire a omului, însă, fără sălbatica nobleţe a naturii, curajul şi demnitatea umană n-ar fi avut teren de acţiune. Iar tocmai sălbăticia naturii, a mării cu peştele, rechinii şi capcanele sale, l-au făcut pe Hemingway să afirme că ,,un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt.”

Se gândea oare, marele scriitor american şi la faptul că, după moarte, trăim prin genele lăsate în urmaşi şi prin zestrea materială/spirituală pe care am lăsat-o pe Pământ, ori se referea la integrarea într-o altă existenţă?… Vom afla cu toţii răspunsul într-o zi…