Eseu cu…un jurnal franc

Un jurnal de o francheţe uluitoare, acoperind o perioadă tulbure istorică (1932-1947). Destinat arderii ca şi jurnalul ce l-a precedat, va fi salvat miraculos de unicul supravieţuitor al acestei familii cu destin tragic. Autoarea jurnalului, Jeni Acterian (Arnotă ca pseudonim artistic şi apoi Georgescu, prin căsătorie) epata printr-o frumuseţe clasică de sorginte armenească şi o inteligenţă ravisantă. Care dintre femei ar mai fi fost în stare să-şi aşeze memoriile sub flagelantul titlu: “Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit”?
A absolvit gimnaziul prin susţinerea unor examene particulare (însuşindu-şi diverse “materii” cu 3-4 zile înainte de susţinerea probelor) cu note maxime. Până atunci devora rafturi de cărţi clasice sau la modă, lectură întreruptă prin “drogarea” cu filme. Se anunţa un filosof de talie, după ce absolvise cursurile de profil la Universitatea din Bucureşti. Călătorise câteva zile la Paris pentru a se adapta cu locul unde ar fi urmat să-şi susţină doctoratul în filosofie. Dar, vai, era anul 1940. Iar în locul « oraşului lumină », i se rezervase un destin mărunt, ca funcţionar, fără tragere de inimă, chin sfârşit în 1947, când surprinzătoarea Jeni, cumnata actriţei Marietta Sadova, va ajunge asistent de regie şi apoi regizor la Teatrul Odeon.
Pe timpurile dinainte de război, n-a fost vară în care să fi lipsit de la Balcic, fascinată de unicitatea mării din aceş « golf regesc », terapia cea mai nimerită de a-şi alunga gândurile negre. Dacă va cunoaşte prima poveste de iubire la 29 ani (?!), vocaţia prieteniei o avea din anii copilăriei: filosoful Emil Cioran, hindusul Mircea Eliade, giumbuşlucarul dramaturg Eugen Ionescu, nesincerul (după ea) Dinu Noica, magnetizantul orator Nae Ionescu, surdul dramaturg Camil Petrescu, În lumea teatrului prieteniile sunt la fel de substanţiale: Marietta Sadova, Clody Berthola, Lucia Demetrius, Liviu Ciulei, Dan Nasta. Melomană rasată e mereu în preajma pianistei Cella Delavrancea sau a lui Mihai Rădulescu, frecventând concertele Atheneului, având drept cap de afiş pe George Enescu sau Constantin Silvestri. Îşi păstra farmecul feminismului interbelic („am râs, am bârfit, ne-am melancolizat”) şi credea că ei i se întâmpla ce-i mai rău în prima decadă a oricărui august!?
Hărţuită de simptomele unei boli timpurii şi de insomnie, va căpăta sentimentul obsesiei morţii ( o temă des dezbătută cu Cioran, Holban, Eliade): „Cred că este absolut imposibil ca să nu mor tânără. Bătrâneţea o pot imagina pentru oricine altcineva, în afară de mine” (27.9.1936). fascinată de „noaptea verzuie a unui asfinţit cuprins în rama fericirii”, autoarea este preocupată de „prognoze” având la bază norocul: ghiciri empirice în cafea sau vizite la ghicitoare, însoţită când de Clody Berthola, când de Ulpia Botta. „Pierde timpul” jucând poker, bridge, battleship şi, în lipsă de jucători prin preajmă-i, chiar la…loto („joc la loto, doar să scap de mizeria asta de birou. Dacă aş câştiga măcar pe un an de zile nişte bani”). Unde mai pui că practică deseori pariurile doar cu ea însăşi.
De asemenea, Jeni Arnotă (o posibilă aproximativă anagramă de la Nottara) a trăit o întâmplare bizară: la 14.7.1944, în refugiu prin Hunedoara, s-a întâlnit cu un ofiţer de aviaţie, care a văzut-o în Cite Universitaire, cu ocazia acelei raite din tinereţe la Paris! Admiţând că e „sucită numai în dragoste şi metafizică”, n-ai cum să nu-i remarci profunzimea în gândire: „Hazardul e măsura ignoranţei noastre?”
Dincolo de moartea atât de nedreaptă cu ea (la 42 ani, după 4 ani de suferinţă atroce), din jurnalul reflexivei Jeni Acterian rămânem cel puţin cu o revelaţie-cheie, indiferent de conjuncturile vremurilor: „Trăim într-o lume magnific de frumoasă, pe care ne străduim s-o urâţim în zadar”.