Eseu cu…vinul „procurorului

În cartea fostului mare fotbalist Cornel Dinu, „Zâmbind din iarbă”, un personaj viu, supravieţuitor al multor îndrăgostiţi de el, este vinul. Alb, sec, rece, mult, gratis. Nu-i vorba de o decădere a fotbalului din ameţita Balcanie, ci o soluţie de recuperare (cunoscută şi ca pasiune, viciu sau dependenţă), după efortul de Titanic de pe gazon. Chiar inventatorii fotbalului, englezii, imediat după meci, iau cu asalt pub-urile şi beau de sting (cu precădere tării). Fotbalistul român nu aleargă numai după anestezie locală, prin promptă irigare bachusiană: lui îi place şi „gargara” (în sensul de trăncăneală) şi flirtul cu o „piţipoancă” (întâlnită în carte drept „baletaristă”, o combinaţie splendidă între balet, balele râvnitorului şi tristeţea unor meserii, formal, destul de „vesele”).
Regula sacrosantă a „vorbirii vinului” o învaţă silitorul elev Cornel de la profesorul „Zbiru”: „L-ai văzut vreodată pe bunică-tu că bea în pivniţă de unul singur? Mereu la masă cu toată familia. L-ai văzut vreodată că-l dărâmă hemoglobina zeilor?” Sângele Domnului nu se dă peste cap: „dacă-l torni şochează creierul. Savurându-l în înghiţituri mici, stimulează cugetul şi vorbeşti cu el”. Şi apoi, să te ţii caterincă în jurul butelcuţei: „Bagă şpriţu, Sandrino, să-mi potolesc respiraţia”; „Hai să-l bem, să nu ia aer vinul”; „Plânge paharul, iar n-ai grijă de mine!” În mentalitatea de aici, vinul roşu la masă e un pericol, la francezi, aliment; alcoolul de proastă calitate se consideră „mitraliera neamului” deoarece seceră vieţi cu nemiluita. Prin cele cantonamente străine, viciile se înfrăţeau şi nu se ştie cât combatanţii „omorau timpul”, cât „se omorau”,lent, pe ei înşişi: „Dobrin a încins pokerul cu bere până spre dimineaţă, trecând băutura la camerele ieşiţilor în oraş.” Când fusese internat în spital, va fi scos, pe blat, cu maşina Salvării şi dus la petrecere la nea Pişta de la Arcul de Triumf”. Metodă aplicată şi în cazul lui însuşi, atunci când Procurorul avea un picior în ghips, fapt care îl îndreptăţeşte pe actorul Eusebiu Ştefănescu să-l avertizeze: „Mai schimbă şi tu ghipsul. Nu vezi că s-a pătat, la cât vin roşu ai luxat!?” Atunci când vatmanul se dusese să bea apă, la cap de linie, pornise vagonul de unul singur, fără să oprească în staţii, pentru a ajunge cât mai repede la restaurantul „Mediaş”. După o beţie straşnică, un general l-a chemat la judecată. S-a lăudat că e prieten cu un duhovnic, care-i iartă periodic, păcatele. La ameninţarea că securitatea „va avea grijă” de popă să nu mai fie atât de iertător, a replicat că mai are doi preoţi de rezervă. Şmecher, l-a flatat pe general c-ar fi un veritabil Richard Sorge. Cu o aurărie confiscată pe masă, îl invită pe Dinu să-şi aleagă o „amintire”. Văzând tupeul acestuia de a se pricopsi cu o piesă, generalul îl altoise cu o nuia peste mână. Conţi Bărbulescu (cel care avea să moară în tribună la un meci), autor de texte vesele, (de fapt satire, dar cum să-ţi permiţi să „satirizezi” socialismul?) a fost unul dintre companionii de nădejde ai lui Cornel Dinu. Întorcându-se acasă, Sanda, înţelegătoarea sa soţie, îi reproşa, de cum trecea pragul: „Iar ai venit beat”. Conţi îi răspundea, într-un fel, tandru: „Draga mea, măcar tu ai şcoală, de aceea am pretenţii de la tine:se scrie beat, dar se rosteşte „bit”. Ce dracu?!”
Grea ciocnirea civilizaţiilor, cum avea să constate şi fundaşul „Şarpe” la Glasgow, adresându-se antrenorului naţionalei: „Ăştia dau bere la pauză, în vestiare. Era gata-gata să pun botul”. „Da, animalule”, i-a răspuns pe un ton educativ adecvat acesta: „Ăştia beau de sute de ani şi erau beţi când ne bombardau, fără ca tu să te fi născut încă”…