Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eseu cu… Fănuș, spectator la rugby

Cezar VASILESCU

 

 

 

Eseu cu…Fănuș, spectator la rugby

 

Fără Fănuș Neagu din linie întâi a grămezii spontane de metafore, cu care împingea adversarii, mult sub „greutatea” lui, stadioanele par mai grele, iar eseurile de virtuozitate un pic mai căznite. Cultivând mai mult fotbalul (de fapt luând peste picior mediocritatea unor „fotbaliatori”), Fănuș se simțea în fața rugby-ului ca un cursant al Școlii de literatură din București, care preocupat de alte cele, a uitat să mai dea pe la facultate. Dar, ca orice român, căruia îi place să savureze întâietățile nației sale (stiloul lui Poenaru, insulina lui Paulescu, avionul cu reacție a lui Coandă, nota de 10 a Nadiei, cvasi-invincibilitatea Iolandei Balaș). Fănuș a tunat și a fulgerat împotriva celor deșălați de înfrângeri și tămâietorilor care echivalau meciul nul ca o victorie. Deși afirma, ca un brăilean, mai degrabă familiarizat cu hipodromul (se lăuda cu strămoșii hoți de cai) decât cu „Templul Hașurilor”, că din rugby nu știe mai mult de 5 reguli de joc, din cele peste 100, e în stare să arunce cu paharul după cei care nu se înhamă cu suflet la acest sport aristocratic (chiar cu riscul de a bea apoi direct din damigeană). Iată „apocalipsa” unei partide România-Franța: „Noroi și groază. Vreau să bat o întrebare, pe două ace de brad, cine l-a cocoțat pe Răgălie la naționala de rugby? Asta-i cumătru de pagubă sau nepot de pălărie al lui Angelo Niculescu. Dați-le drumu în stradă pe aceeași ușă și puneți gură de lup la porți.” Tot el vituperează la altă partidă franco-română, unde ei au jucat prost, dar ai noștri mizerabil. Nici înfrângerea în fața vestiților all-blacks nu se acceptă: „Un cal care pierde toate cursele, o știu de pe marile hipodromuri, e împușcat sau, în cel mai bun caz, e trimis să tragă la căruță, la harabale”: Acest „Vae victis” este urmat de un eseu de…penalizare; „Luați-le mingea țuguiată și trimiteți-i să spargă lemne sau să mulgă șerpoaice. Nu le mai dați voie să calce iarba stadioanelor, pentru că o spurcă”.

În cartea sa „Întâmplări aiurea și călătorii oraj”, Fănuș va exulta atunci când balanța se apleacă înspre purtătorii tricourilor cu frunza de stejar: „E prima oară când îmi place să mă laud –și asta numai din cauza jucătorilor de rugby francezi- că lăsându-ne de băut înfrângeri, care fac cât o victorie, am ajuns să tocăm averi princiare pe tejghelile noastre de zinc sau de lemn colțos”. Cocoșilor galici nu le-a căzut bine jumuleala, fiind nevoiți să-și mai ajusteze din aroganță: „șouri-balauri, umblând sănătoși pe luciul bălților de sud, rugbyștii francezi îmbătrâniseră în obiceiul de a se uita la noi ca la felul trei, când felul trei se compune în fiecare zi din praz fiert”. Atât de greu le-a căzut înfrângerea, încât hexagonalii, care prea se dădeau rotunzi, au refuzat la terminarea partidei să schimbe tricourile cu ai noștri (le-or fi avut și ei pe inventar?!). Cum victoriile de răsunet cu granzii sunt rare, prințul metaforelor a acoperit cu hymne nemuritoare Giuleștiul potcoavei purtătoare de noroc și pe flăcăii carpatini: „Giuleștiul, inspirat la desen ca un popă trecând munții cu o cutie de table la subțioară, a demonstrat cu pânză și pene că zimbrul, când se piaptănă-n oglinda izvorului de pe calea Griviței, poate ciufuli cocoșul galic. Rugbyștii francezi –scutură-te val de verbină rece!- și-au lăsat la București toate învierile”.

Dar asemenea istoricilor triumfaliști, care aleg să evoce doar victoriile, același menestrel entuziast (ciudat, la meciurile de rugby nu e însoțit de-al său Sancho Panza de la fotbal, dramaturgul Guță Băieșu) continuă festinul bucuriei cu meciul România-Țara Galilor, încheiat cu un incredibil 24-6: „Un scor prin inelele căruia aud cum welșii rostogolesc mirări ce nu încap în gulia înțelegerii”. Pariorul, care a intuit acest triumf, va fi răsplătit fănușian: „Dau un vifor legendar și o cană de vin fiert cu scorțișoară celui care și-a închipuit măcar în vis că-i vom îngenunchia pe cei mai buni rugbyști din Europa, la distanță de 18 pogoane de tutun de pipă”. Nu-și poate găsi companion de jubilație pentru năvala de neoprit a zimbrilor decât pe poetul-rugbyst Tudor George, cel care a condus atâtea șarje de treisferturi, pe terenul plin de miresme îmbătătoare de la Singapore (crâșma rosettiană, nu arhipelagul asiatic).

Mai înalt ca sunet decât do de sus se aude inconfundabilul strigăt: Ahoe! Ca o amintire tare de demult, oraj…

                                                                                  

                                                                                      



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5