Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eseu cu … lumina stihului Dumnezeesc

Vasilescu,Cezar, [320x200]Primit pentru publicare: 02 mart.2015
Autor: Cezar VASILESCU
Publicat: 02 mart.2015

 

Eseu cu … lumina stihului Dumnezeesc

 

În analiza literară de faţă, îndemnat de necesitatea reafirmării stihului divin în lumea tot mai desacralizată a culturii postmoderne, mă voi opri întâi la volumul de debut al tânărului Ciprian Iulian Şoptică, „Dumnezeu n-a murit”, apărut la Editura Gens Latina din Alba Iulia, în anul 2009 (reeditat în 2013, ca urmare firească a cererii crescânde de versuire creştină în rândul cititorilor), după care, voi zăbovi asupra celui de-al doilea volum al său, intitulat simbolic-metaforic „Urlet de lumină”, volum tipărit în anul 2010, la Editura Panfilius din Iaşi. Prin ambele volume cred că autorul în cauză poate fi considerat un reprezentant activ al tinerei generaţii de poeţi creştini, fapt confirmat atât de prefaţatori, cât şi de colegii săi de generaţie.

Filosof şi poet, dar mai ales poet-filosof, autorul ne arată, în ciuda unor previziuni apocaliptic-pesimiste, că Dumnezeu nu a murit nici în filosofie, nici în poezie, dovadă fiind irupţia sacrului în lumea exterioară, dar şi a celei interioare, ca revers liric a nevoii metafizice de a ieşi din sine. Primul volum cuprinde 58 de poeme grupate în trei părţi: Dumnezeu n-a murit; Adamul de după Evă; Căderea vorbii, iar cel de-al doilea conţine 75 de poezii grupate în cinci părţi: Urlet de lumină, Reînfrăţirea, Amintiri din epoca revoltei, Criză de identitate, Logos de fier. La o primă lectură, impresia pe care o lasă versurile ambelor volume e că Poetul, cu eul său, nu e decât un centrum în care mereu reverberează sacramental existenţa: „Tânjesc după sensul creaţiei / Căutând pe Marele Creator” (Gnosis).

De altminteri, poetul este tentat de frumuseţea unor simboluri spirituale şi parabole biblice într-un Absolut ipostaziat ca Dumnezeu, Buddha, Adhîsta etc. Discursul liric devine monologic contrapunctat de meditaţia că omul participă neîncetat, mistic, la o mare şi eternă taină: „Participăm mistic, / La o taină eternă: / ”Dumnezeu s-a născut om” (Despre divinitate). Unele dintre poemele sale sunt dedicate unor modele culturale şi spirituale: Mircea Eliade (poemul Despre divinitate), Gustav Jung (Cu Jung în sălbăticia Africii), Immanuel Kant (Kant, sau despre istoria unei idei), Albert Camus (Ironia sorţii). De altfel, relaţia cu divinitatea şi cosmosul este însăşi problema existenţei poetului în lume, ca în „Poemele luminii” şi „Paşii profetului” de Lucian Blaga. Textele se preling îm ritm şi retorică de rug, câteva numindu-se „Psalm”, ca la Alexandru Macedonski şi, mai ales, Tudor Arghezi.

Emoţiile fiinţei traversând prin lume ne duc cu gândul la tiparul Totalităţii: „În orice clipă / Trebuie să ne asemuim / Totalităţii primordiale” (Despre divinitate). Dinamica fiinţei în lume pare coborâre din sfera de sus a omului, ca trimis al Tatălui pe pământ, un nou Adam: „În eternitate, / Ne înfrăţim / În suprema contrarietate, / Din ordin divin” (Despre divinitate). Mistica şi reveria culturală îşi relevă simbolurile în teme precum iubirea, cunoaşterea, bucuria de a fi, căderea din rai, locul sacrului în lumea contemporană. Tema neantizării, de pildă, este prezentă în poezia „Neantologie”, iar în „Sarcofagul miresei” apare imaginea unui vis hipnotic de noapte, cu moartea, ca mireasă ce creşte apocaliptic în lume.

Ca şi Tudor Arghezi autorul simte nevoia de a adopta legi dinamice, înnoitoare şi salvatoare, căci: „Inima de piatră / Nu poate fi sare a pământului” (Psalm pentru sfărâmarea pietrei). Partea I a primului volum, „Dumnezeu n-a murit”, apelează la motive ce amintesc de plânsul lui Iov, imnurile psalmice ale lui David şi Solomon, ori elogiind iubirea şi frumuseţea (Psalm pentru zdrobirea gândului). În partea a II-a, „Adamul de după Evă”, omul coborât din rai a venit să reclădească pământul, iar în partea a III-a, „Căderea vorbii”, apare cuvântul (aluzie la Biblie: „La început a fost Cuvântul”), ce clădeşte lumi, dinamizează şi totodată înalţă spirtual fiinţa umană decăzută.

În al doilea volum, „Urlet de lumină”, după cum observăm încă din titlu, metafora centrală este lumina asociată sunetului, un arhetip care, ca şi la Lucian Blaga, înseamnă iubire, cunoaştere, viaţă, moarte, cosmos. După cum bine afirmă şi prof. univ. dr. Carmen Cozma în prefaţa volumului, protomotivul se multiplică în fiinţarea dincolo de greul de „a suporta rutina / De-a fi şi de-a nu fi întruna” (Nu mai tânjesc), în îndemnul dătător de seninătate şi speranţă: „Lumina dragostei divine / Să ne cuprindă peste tot” (Lumina dragostei), astfel încât întregul volum devine o chemare sinceră la meditaţie asupra aflării sensului vieţii. Soluţia profetică găsită de poet vine din faptul că existenţa însăşi nu are sens decât atunci când clipele vieţii, pe lângă întunericul nopţii în care fiinţează, în cele din urmă sunt străbătute de lumină.

Aş îndrăzni, totuşi, într-o manieră uşor pedagogică, să punctez câteva concluzii la cele două volume, fiind conştient totodată de necesitatea unui punct de vedere obiectiv în analiza propriu-zisă a textului:

  • În primul rând, autorul raportează poezia la sportul minţii, înclinând balanţa nu spre sensibil, ci spre raţional (un inteligibil de factură filosofică, transpus însă cu bună ştiinţă într-o formă lirică);
  • Uneori principiul poetic îl constituie imperativul, înfipt ca un stilet în carnaţia metaforei;
  • Eul poetic se pretează la dedublare, iar metoda cu eul liric împrumutând nume de eroi biblici aminteşte de mecanica prozei fantastico-filosofice eminesciene;
  • Cu un aspru material lexical, uneori fără muzicalitate, autorul încearcă să convingă cititorul că poezia există şi într-un cadru strâmt, aparent nonpoetic;
  • Promovează, pe alocuri, o poezie luminoasă a erosului feminin;
  • Unele texte sunt confesive, încărcate de dramatism şi ludic, actualizând o atmosferă bacoviană;
  • Deranjează, în schimb, inserarea în câmpul liric de modele de texte sacre, ori cerebrale, care îşi pierd treptat din poeticitate datorită redundanţei, răcelii, impersonalităţii, cu juxtapuneri de imagini postromantice şi „fâlfâiri” simbolistice ironice, minulesciene;
  • Cu toate acestea, însufleţeşte anafura, demonstrând un imaginar stabil, străbătut de serafism şi metaforă.

Prin urmare, chiar dacă, în calitate de autor de texte filosofice, unele presupunând cunoaştera unui erudit material de specialitate (Înapoi la raţiune. Introducere în ontologia şi epistemologia lui Karl Raimund Popper, ori Gândirea dogmatică în gnoseologia lui Lucian Blaga), altele făcând recurs la reflecţia liberă, deschisă, pe alocuri împregnate cu aspecte ce ţin de proza confesivă sau meditaţia religioasă, (Trăind iluzia superiorităţii), Ciprian Iulian Şoptică rămâne şi în poezie un nume cu rezonanţă, un liric inteligent, uneori distant, supralicitând lumina stihului Dumnezeesc, cu şanse reale de afirmare în viitor.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5