ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Cezar VASILESCU
Cenaclul DinOgor
Redactor:  Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Eseu cu… risipire

Destinul poetic și profesional al Cristianei Maria Purdescu se înscrie sub semnul risipirii. Chiar unul din columele sale de versuri se numește „Risipa de a fi”. Din cele 11 cărți de poezie, 8 sunt „risipite” și în alte limbi străine (engleză, italiană, albaneză). Cariera îi este reprezentată de o diversitate de profesii, subliniind tocmai risipirea unor vocații multiple: profesor, pictor, designer, poetesă și, urmărindu-i universitățile și masteratele absolvite, putem să o încadrăm într-o titrare demult uitată, aceea de inginer-economist. Cum fior poetic există și în arta plastică și în cea vestimentară, de ce să ne mirăm că în lipsa unei industrii autentice, aneantizată de mediocrii tranziției, poetesa se specializează în… „Proiectarea îmbrăcămintei”. Cu doctorat în arte plastice și decorative, să te tot îmbolnăvești de frumusețe!

Dar destul cu divagația în jurul risipirii, un concept destul de greu și complex, atunci când te încumeți să prefigurezi un bilanț al propriilor trăiri avute „La margine de existență”. Titlul ultimului volum de poeme al Cristianei Maria Purdescu, „Neliniști eterne” (2016), pare a aparține unui ultim romantic.

Poemele acestea sunt de fapt niște crochiuri, amprente ale interiorizării, schițate cu finețe (inclusiv grafică), în care personajul principal, invocat cu o luciditate dureroasă, este amurgul. Croielii moderne, retușând o vestimentație lirică aparținând cândva clasicului (pe care grăbiții ar considera-o vetustă, în condițiile prezente ale destructurării limbajului metaforic), i se adaugă o sinceritate feminină abruptă, oscilând între „M-ai risipit printre ispite” („Pentru că”) și „În focul iubirii se-aprind ochii mei, / Necuprinsă-i amărăciunea, / Tu nu vrei să mă vrei…” („E toamnă”). În decorul autumnal al risipirii și amurgului, poetesa încearcă a-și reconstitui iubirile trecute, acum când nimeni nu-i mai deschide poarta, fie și curios a-i ști „noua anatomie a firii” și vorbitul lumii „în dodii” („Privește-mă!”). Recompunerea acestui jucat lego ăi va reuși formal, dar constată cu stupefacție că între jumătăți de dragoste și cer se întinde, decurajant, pustiul întreg. Amurgul „coboară din pustiul ramului în ram” („Lumi palide”) și ea se teme, nu de întuneric, ci de lumina din zorii zilei următoare, trecerea peste vid, odată cu anii, încheind-o  prin sacrificiul de sine: „În flori carnivore / am să mă închid”. Ce altceva sunt în simbolistica sfârșitului cimitirele, dacă nu nesățioase flori carnivore? În „Caut umbre” e implorată Divinitatea întru iertarea păcatului, dar nu în paradigma evitării căderii din nou în greșeală, ci în implacabilitatea tentației imposibil de ocolit: „Raza am zărit-o / De pe când tăvăleam iarba / Din Rai // Eu sunt copilul cel rău / Chiar și-n tăcere, / Când urc o treaptă-n rugăciune, / Ispita mă linge, păcatul mă cere…”. Amurgul se pliază și pe sufletul mamei („Optimismul mamei”), care refuză a percepe evidența că fata ei a devenit femeie, „cu ochii placizi” ascunzând tristeți, având cute destule pe frunte și plânsuri nedescifrate: „Monstrul amurgului deja s-a trezit / Și tu mă vezi tot copilă”. „În lumea finită” ea respiră amurgul. „Noaptea picură stropi de întuneric”, iar „Din podurile împăienjenite / firicelele de praf cad pe zidurile timpului…”. Nu e încă totul pierdut, mai rămân „Doar speranțe amăgitoare” stând „cu chirie în creierul / obosit de neliniști”și din simeza panoramată a Timpului indiferent „Năluciri, umbre / la ferestrele sufletului”.

Oricâte angoase ne-ar oferi amurgul trecerii și a zădărniciilor absolute să lăsăm cuvintele „Să umble pe cărările lumii”. Vom descoperi că existența e o rătăcire pe care poezia încearcă să o readune…