ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Cezar VASILESCU
Cenaclul DinOgor
Redactor:  Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Eseu cu…Valjan

Valjan (1881-1960) sau prezentarea în manieră realistă a lui Vasilescu Alexandru Jean, pseudonimul fiind inventat și consacrat de dramaturgul Al. Davila. Valjan, asemenea prietenului său Octavian Goga, a crescut în cultul justiției, adevărului și frumosului. A descoperit teatrul, spre marea decepție a părintelui, care-și dorea pentru odraslă o meserie „serioasă” (fiul știa zece piese de teatru pe de rost, preferința sa fiind Caragiale). Propunându-și să fie avocat, conferențiar și autor dramatic, Valjan se va înscrie la Facultatea de Drept și la Conservatorul de artă dramatică din Iași. La numai 19 ani i s-a jucat la Teatrul Național din Iași, cu spijinul efectiv al lui Ibrăileanu, comedia într-un act „Un manifest studențesc” (Ion Găvănescu i-a zis: „Nu ți se pare că la vârsta dumitale ai putea să mai aștepți?”). Piesa „Deputatul țărănimii”, de asemenea apreciată de critic, a fost scoasă după scurt timp de pe afiș, datorită spiritului ei polemic. Licențiat în drept, va veni în București să practice avocatura. Susținerea doctoratului în drept la Paris i-a permis urmărirea fenomenului teatral de pe malurile Senei.

Merge paralel cu practicarea avocaturii, ca meserie, și cu scrierea de piese, ca „Violon d’Ingres”. Petre Locusteanu de la revista „Flacăra” i-a remarcat, cordial, ascensiunea: „Domnule judecător de instrucție, o frunză de laur a căzut pe roba dumitale!”. Simpatia pentru Franța în primul război mondial l-a costat trimiterea în lagărul de la Săveni, doar deznodământul luptelor salvându-l de la o deportare în Germania. I s-au jucat comediile într-un act „Nodul gordian” și „Lacrima”. Numit director general al teatrelor, Valjan va cultiva dramaturgia originală românească și va spijini o nouă școală redutabilă de actori (George Calboreanu, Ion Finteșteanu, George Vraca). Va scrie și i se vor juca mai multe piese într-un act („Vedenia”, „O inspecție”) și în trei acte („Generația de sacrificiu”, „Norocul”, „Cuceritorii”).

1. Lovinescu socotea piesa „Ce știa satul” „poate cea mai bună comedie într-un act din literatura noastră”, iar pe autor „umoristul nostru cel mai bun”. Și G. Călinescu e de părere că Valjan e un comediograf spiritual și plin de vervă, menționându-l în monumentala lui „Istorie…” din 1941 cu piesele „Nodul gordian” și „Lacrima”. Dar pe „bărbatul plin de farmec prin naturalețe și vioiciune intelectuală” (după Cioculescu), intens jucat în perioada interbelică, posteritatea, ingrată, l-a dat cu totul uitării.

Valjan ne-a mai lăsat și o carte de memorii, „Oglinda unei epoci”. Iată portretul de… „România pitorească”, făcut fratelui lui Vlahuță, întâlnit la Iași în 1904: „Nu i-a plăcut cartea, i-a plăcut să trăiască, să petreacă zdravăn, când a fost portofelul plin, și să mai facă un popas, când i-a dat de fund. Vorbește dulce, mieros și când îmi spune mata… matale… mătăluță – am impresia că a băut sirop de fragi înainte de a-mi vorbi, deși după respirație, pare că apreciază mai mult vinurile din pivniță”. Cânta cu pasiune la pian din compozițiile marilor clasici și cultiva trandafiri. Apariția pe afiș îl entuziasma pe autor. După reprezentație, subliniată cu hohote de râs, Valjan invita trupa de actori la „Bolta rece”, considerată un fel de „instituție a triumfului”, comparativ cu alte localuri („Viață lungă”, „Gât strâmb”, „Lupu Fleică”, „Trei sarmale”).

Super realist, autorul va reflecta: „Comedioara n-are să rămână […], dar un lucru e clar, știu să scriu teatru”.