Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eseu cu…Piatra Neamț-București-via Iași

Primit pentru publicare: autor Cezar Vasilescu, 27 febr.2014
Editor: Diana Agheorghiesei, 27 febr.2014

Eseu cu…Piatra Neamț-București-via Iași

            Cât de mult trebuie să iubești adevărul literar (și artistic!) ca să-ți lași în conservare șantierele creației poetice pentru a săpa în căutarea „mitului de sub casă” (și ce case faimoase: Eminescu, Caragiale, Micle!). Asta face poeta Elena Vulcănescu în cartea „Veronica Micle-Muza dintre Eminescu și Caragiale” (Ed. Convorbiri literare-Iași, 2012), cuprinsă de un „Dor de zei”. Destinele eroilor cercetării sale sunt urmărite pe traseele Iași-București-Piatra Neamț (nenea Iancu). Meritul formidabil este acela de a desprinde de anecdoticul urechist pe doi dintre pilonii literaturii ( la care se adaugă „capitelul” poetei Veronica Micle- „Aproape incredibil cum o femeie, iubită de monștri sacri, este pedepsită de amândoi, cu câte o capodoperă!”). Evident „Luceafărul” și „O scrisoare pierdută”.

            Filiațiile argumentate și ipotezele extrase prin „ochiul cărții” întregesc un vast tablou al epocii ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea. Dar arheologul va săpa cu acribie nu numai în straturile cognitive ale celor trei, ci și la rădăcinile arborilor genealogici ai marilor familii: Câmpeanu, Asachi, Sturdza, Negruzzi, Maiorescu, Hurmuzachi, Roznoveanu-Rosetti. Ceea ce mulți istoriografi au rostit cu jumătate de gură, Elena Vulcănescu ne expune cu cruzimea faptelor verificate: idilele dintre Veronica și Eminescu, respectiv Veronica și Caragiale, refuzul Cleopatrei Poenaru de a accepta rugămințile poetului „pe lângă plopii fără soț”, amantlâcurile Mitei Kremnitz (vorba directorului „Scrânciobului”, „ce mi-i Mite, ce mi-i Mița”, l-ați ghicit pe nenea Iancu), amorul vinovat dintre d. Car și fiica prietenului Delavrancea, fâșneața pianistă Cella.

Inimi prea zburdalnice la unioniștii noștri! Iubirea astrală dintre Veronica și Eminescu poate fi curățată greu de prejudecățile de vizau văduvele vesele și aventurierii de teapa unui Rică Venturiano. Cu un parti-pris pentru Veronica (zdrobită de vie de „o istorie oblonită”), cu admirație totală pentru martirul Poeziei și Suferinței, Eminescu, poeta Elena Vulcănescu „ia apărarea” prea incriminatului Caragiale („ musiu în chestie”, grecotei, escroc, d. Car). Despre geneza „Luceafărului” s-au pronunțat mulți eminescologi. Mai puțini despre nașterea „Scrisorii”. Ferindu-se de verdicte, autoarea reabilitează „giudeciul Neamț” în istoria literară, demonstrând cum personagii caricaturale ale vremii din Piatra, „târgul discordiei” (și Iași) au fundamentat pe nemuritorii (nu Gambletta!/Tipătescu, Trahanache (trahana egal fidea, posmag/ Pristanda (brâu în jocul popular, aici în hora alegerilor) și complexa Zoe/Zuhnia (apogeul provincial al adagiului „Cherchez la femme!”). Credibilă este și descoperirea exegetei că numele de Caragiale nu derivă de la vodă Caragea, ci de la munții Albanezi Caragiova, deci Iancu Albanezul, nu Grecul (curat murdar, coane Fănică!). Influențele fârșeratice la bachetul final dintr-„O scrisoare pierdută” mi se par un exces de interpretare și documentare (fericiți cei săraci cu înțelegerea-notă autocritică). Colosală portretizarea dascălului de latină și istorie, redactorul de la „Situațiunea”, Calistrat Hogaș, șef peste ghiordum și „petreceri cu duducuțe”.

Oricât de bărbată, Elena Vulcănescu mai scapă armăsarii de la droșca „istorisirii” în lucerna metaforelor („pustietatea interpreta preludii”, „tulpini de fagi obosiți”, „ipohondrul spăimos”). În așteptarea promiselor altor două tomuri pe filiera Micle, să oftăm aidoma lui Maiorescu: „Grea opera Eminescu!”

 

 

 

Cezar VASILESCU



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5