Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ESEURI (15)

Eseu cu … norocul meu

Sper că va fi răbdătoriu al meu cetitoriu, şi nu degrabă vărsătoriu de un aspru rechizitoriu, socotind că acest eseu ar fi un exerciţiu adulatoriu. N-am avut orgoliul de a fi ,,numărul 1” (ce aparţine doar Divinităţii), dar am râvnit la numărul 2 (simbol al apropierii de perfecţiune): printre primii 22 din facultate (finalmente pe locul 16) şi primii 2222 autori de literatură (măcar cantitativ, fiindcă în privinţa calităţii primează gaşca subiectivă). Evadând din câmpul probabilităţii, iată-mă-s trăind o certitudine: la 29.11.2009 (full de nouri cu doi în coadă) 22222 zile de viaţă. Nu pare a fi o chestiune de record, cât de … cord. 22222 răsături de Soare! ,,Timp care a fost, timp care este, timp care nu va mai fi”, un citat apocaliptic, dar în vremuri de criză numai el ne mai lipsea. Trecând de graniţa celor 22222 zile, următoarea ţintă ,,logică” ar fi utopicul 33333, peste 31 de ani! ,,Prost noroc am mai avut eu” – se tânguie coana Viorica, din înţelepciunea acestei ardelence (nevastă-mea) deducând că tot omul are un noroc al său, în dozaje diferite: prost, nuc. Cu carul, extraordinar, chior etc. Iată jumătatea plină a paharului: nu există om fără noroc! Numai că în materie de şansă, omul vrea absolutul, mereu fiind nemulţumit de ceea ce i s-a dat, uitând că el este beneficiarul unui miracol esenţial: viaţa! Că orizontul proxim de aşteptare e un nou răsărit de Soare! Cum reuşeşte un angrenaj social sofisticat să ne smulgă din miracol, lăsându-ne doar câteva zile de celebrare a bucuriei, rămâne un paradox al irosirii.
Sub semnul acelui şir impresionant de 2, norocul meu a fost mediu (nu ştiu cât mi l-am făcut eu, dar oricum l-am întâmpinat cu destulă curtoazie, ştiind că dispune de stocuri insuficiente). Am „funcţionat” în două orânduiri (,,ale dezordinei”, în ciuda ordinelor severe ale socialismului, şi rapturilor ordinelor tranziţiei) şi stăruinţa mea a fost să fiu activ în fiecare dintre ele, nu … activist. O fi fost un noroc atipic, dacă eu am hoinărit prin lume, când graniţele erau închise, iar acum, când poţi voiaja oriunde, cât te ţine buzunarul, nu m-aş duce nici până la Chişinău.
Mă socotesc un profesor de succes inerţial: un şut în fund e un pas în înainte, rămâne ceva inimaginabil. Blestemele îi vor însoţi mereu pe acei ipochimeni, care au crezut că la aberaţiile unor epoci ar fi musai să-şi adauge şi ei cota lor de abuz şi absurd. În rost, fiecare reacţie la cărţile ele mă face important pentru o zi, când se lansează. Să ne revedem la proximul eveniment: 33333 zile de viaţă, chiar şi în varianta ca eu să fiu ceramică. Neapărat sub forma unei amfore, din care prietenii mei să bea vin de viaţă lungă… în literatură.

Eseu cu … un geamantan în cap

În personalul de Vereşti, unui navetist i-a căzut un geamantan în cap. Dac-ar fi fost geamantanul lui, mai treacă-meargă, dar era al unui tânăr, căruia călătorii i-au atras atenţia în mai multe rânduri că nu l-a aşezat bine. Totuşi, navetistul, care s-a ales cu un cucui cât o prună, nu a părut foarte afectat de întâmplare. Deşi e greu de crezut, acelui domn din trenul de 2030 de Vereşti îi mai căzuseră în cap o cărămidă, un pantof de damă, iar de la etajul al patrulea al blocului în care locuia, un binoclu rusesc de metal şi un castron cu borş. Lui Newton i-a căzut în cap doar un măr şi a descoperit Legea gravitaţiei universale. Se poate spune, cum a remarcat şi Nicolae Iorga, când un nou-venit i-a ocupat scaunul la una din şedinţele Academiei, că suntem egali la fund şi că diferenţa e la cap.
Cu toate acestea, nu-s puţini cei care se străduiesc să demonstreze că între noi, oamenii de rând, şi indivizii de geniu doar lucrurile care ne aseamănă sunt cu adevărat importante. Un român de-al nostru, un savant 100% mioritic, chiar dacă trăieşte de ani buni în America, a studiat zâmbetul Mona Lisei şi a ajuns la concluzia, prin cercetări ştiinţifice, că în enigmaticul surâs al florentinei un 18% e datorat faptului că Leonardo nu i-a făcut avansuri şi un 7% faptului că femeia le aştepta. Mona Lisa ar fi auzit că Da Vinci nu prea era interesat de doamne şi din pură curiozitate feminină ar fi fost dispusă să verifice, prin mijloace specifice, zvonul. Numărul celor care studiază relaţia dintre marele pictor şi enigmaticul său model e foarte mare. Dar numai savantul vasluian George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel, a reuşit să pună la punct o metodă procentuală, prin care probează că o incompatibilitate la fund e mai semnificativă decât nepotrivirea la talent şi la minte.
Nu numai surâsul Mona Lisei îi preocupă pe descoperitorii de cauzalităţi secundare, care le pun în discuţie pe acelea considerate de mii de ani principale. Un alt cercetător, de astă-dată străin, a ajuns la concluzia că Monet picta impresionist din cauză că avea cataractă. Dacă ar fi văzut bine, impresionismul nu numai că nu se năştea, dar Monet ar fi rămas un artist oarecare. În cazul lui Einstein, se pune chiar problema priorităţii teoriei sale. Un cercetător a descoperit că Einstein era un om grăbit şi că îşi mânca sandvişurile din mers. Intrigat că preţurile se schimbau direct proporţional cu masa de şunculiţă înmulţită cu pătratul vitezei cu care le înghiţea l-a întrebat pe negustor care e explicaţia şi acesta i-a răspuns că totul e relativ.
La drept vorbind, şi eu m-aş putea număra printre norocoşii care au ajuns cel puţin o dată în viaţă la adevăratele pricini ale notorietăţii. În 1990 am băgat de seamă că pictorul Ion Pacea îşi luminase brusc paleta şi că folosea foarte mult alb. Mă gândeam chiar să scriu un eseu, socotind că trebuia să existe o legătură cauzală între revolta din decembrie şi noua orientare estetică a artistului. Ar fi fost un eseu inspirat, cu care m-aş fi mândrit, dacă n-aş fi aflat la timp că maestrul, care n-o ducea pe roze, îşi permitea să fie dintr-o dată atât de generos cu nişte culori scumpe fiindcă tocmai îşi procurase de la un bişniţar, la un preţ extrem de privatizat, câteva bidoane de alb.

Eseu cu … pisica neagră

Pleacă omul de acasă şi îi taie calea o pisică neagră. Dacă nu se întorcea, gândul că o să aibă în ziua aceea ghinion, nu-l părăseşte cu una, cu două. De unde vine această superstiţie? Istoria e pomenită de mai toţi cercetătorii în etologie. Pisica a fost domesticită cu ani în urmă, odată cu antipaticul ei câine, amândouă aceste frumoase şi inteligente animale devenindu-i omului utile, fiecare în felul său. Câinele, de exemplu, i-a devenit de la început omului paznic şi partener de vânătoare. Dar şi pisica, tot pentru pază şi vânătoare a fost îmblânzită şi dresată. Mai întâi pentru plata templelor, la egipteni, luându-i locul leoaicei, mai greu de întreţinut. Considerată sacră în acea misiune, pisica a devenit şi ea fiinţă sfântă. În acelaşi timp, însă, pisicile, înmulţindu-se mereu, s-au transformat în cele mai eficiente mijloace de stârpire a şoarecilor, prolificitatea rozătoarelor fiind şi mai mare, iar pericolul distrugerii hambarelor cu grâu cu tot mai ameninţător. Adorarea şi preţuirea pisicii a crescut, astfel în antichitate, de la o epocă la alta.
Până în Evul Mediu, odată cu apariţia Inchiziţiei, când pisicile au început să fie persecutate şi chiar arse pe rug, precum ereticii şi vrăjitoarele. Nu numai pentru faptul că, îndeosebi cele negre, cu ochii lor fosforescenţi, aruncând noaptea săgeţi scânteietoare şi scoţând, când intră în călduri, miorlăituri înfiorătoare, erau pentru inchizitorii formaţiei întruchiparea diavolului, ci şi fiindcă, pe vremuri, păgânii le socotiseră sacre şi, deci, devotate credinţelor satanice. Mii şi mii de pisici, în Spania, în Franţa, în Italia şi în toate ţările europene în care stăpânea Inchiziţia, sfârâiau în flăcările rugului. În 1572, anul în care, în Noaptea Sfântului Bartolomeu, hughenoţii aveau să fie măcelăriţi de conaţionalii lor catolici, însuşi regele Carol al IX-lea a participat la autodafeul pisicilor, în onoarea sa fiind aruncată în foc şi o… vulpe! Nu mai departe în Franţa, la Paris, unii comisari ai oraşului erau plătiţi pentru osteneala de a fi procurat, timp de trei ani, pisicile necesare acelor ceremonii.
Ieşind de sub blestemul nedrept al fanatismului inchiziţional (fenomen asemuitor astăzi terorismului ce ucide mulţimi de oameni nevinovaţi şi de animale ce trăiesc pe lână ei!), pisicile şi-au recăpătat bunăvoinţa de a fi iarăşi preţuite şi îngrijite de iubitorii de animale. Şi sunt mulţi cei care le oferă pisicilor adăpost şi mângâiere în casele lor, fiindcă, aşa cum glăsuieşte o maximă, „Cine nu iubeşte animalele, nu iubeşte nici oamenii”.
Aşa că, pisicile negre sunt la fel de plăcute ca şi cele de oricare altă culoare (albe, galbene, maronii, pestriţe), iar superstiţia în contul căreia ar aduce ghinion trebuie părăsită. Să nu uităm că aceste lucruri s-au petrecut şi la Paris, oraş ce avea să fie supranumit, mai târziu, datorită evoluţiei sale civilizatoare, „Oraşul Lumină”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5