Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ESEURI

ESEURI,
de Cezar VASILESCU
Eseu cu … norocul anecdotic

Dacă unora nu le-a surâs, un intermezzo glumeţ despre noroc are o nuanţă de palidă compensaţie. Chiar dacă el este mai puţin pretabil ironiei, persiflării, hohotului de râs, fiindcă de cele mai multe ori schimbă radical destinele oamenilor. La o bere, un bărbat se confesa celuilalt: „Am mare noroc la femei”. „Fugi de aici, e un fapt atât de rar. Cum aşa?”. „Nici una nu vrea să se mărite cu mine?!”. „Eu în schimb n-am avut noroc cu nici o nevastă!”. „Explică-te”. „Prima a fugit.”. „Şi a doua?”. „Păi a doua nici nu se gândeşte să fugă!”. Odată cu căsnicia apar şi complicaţiile, sub protectoratul fragil al lui „doar nu o să mi se întâmple tocmai mie”. Un soţ a întins partida de poker până în zori. Cu ochii cârpiţi de somn, consoarta intră în camera patimilor cartofore: „Terminaţi odată cu afurisitele astea de cărţi în casa noastră!”. „Scumpo”, o linişteşte soţul, „care casă?”. Sub un alt acoperiş, Paul îl înşela de zori pe prietenul său cel mai bun (de unde „fereşte-mă, Doamne, de prieteni”). Deodată sună telefonul. „Cine a fost?”, întreabă alarmat amantul. „Soţul meu.”. „Ar fi timpul să o iau la sănătoasa”. „Stai liniştit, joacă biliard cu tine la bar şi vine de-abia mâine!?”.

Dar nu totdeauna devierile de la fidelitate în condiţii de maximă siguranţă. Un bărbat aude ţârâitul soneriei în apartamentul amantei de la etajul 4. „Soţul!” îl avertizează aceasta îngrozită. Fără altă alternativă sare în gol din balcon. În cădere reflectă: „Ce ciudă îmi e: nu puteam să stau acasă cu nevasta, să mănânc un grătar, să beau un şpriţ, şi la o adică, de ce nu, să facem şi o partidă de amor.”. Spre imensul lui noroc, căzu pe o căpiţă de fân, care-i amortiză miraculos prăbuşirea. „Doamne, cum e omul. Doar două secunde am fost în dificultate, şi uite câte prostii mi-au putut trece prin cap?!”.

Şi a venit vremea să evocăm virtuţile legăturii cuminţi, aşezate, clasicizate. Un soţ îşi revine dintr-o comă profundă, timp în care credincioasa lui soţie îl veghease, plină de speranţe: „Draga mea, n-am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru devotamentul tău. Mi-ai fost mereu alături la toate nenorocirile prin care am trecut: când am fost concediat, când am falimentat propria afacere, când m-a împuşcat cumnatul la vânătoare, când am pierdut casa la creditori, când sănătatea mea s-a şubrezit dramatic. Ştii ceva?”. „Ce să ştiu, nepreţuitul meu bărbat?”. „Mâine depun actele pentru divorţ: cred ca-mi porţi ghinion?!”. Pe piaţa liberalizată a iubirii, şansele au alte criterii de evaluare. O prostituată îşi duse clientul acasă, după ce s-a tocmit îndelung. Pe fondul unei muzici simfonice, s-a găsit răgazul să se încingă şi o discuţie despre Hegel: „Mă uimeşti, eşti frumoasă, cultivată, inteligentă, cum se face că practici cea mai veche meserie din lume?”. „Păi, faţă de colegele mele, eu am avut mai mult noroc!”.

Cât despre dragostea de joc, aici cazuistica e de-a dreptul uimitoare. Crezând că a muncit destul, un comerciant şi-a lichidat afacerile, şi-a umplut un geamantan cu bani şi s-a retras în Monte Carlo pentru a se distra tot restul vieţii. În plin dolce farniente, o voce lăuntrică îl îndeamnă: „Ia-ti toţi banii şi du-te la cazinou”. Îndreptându-se înspre acolo, vocea îl dirija la ruletă şi îl somă: „Acum mizează totul pe 12.”. Se execută. Bila se rotise prin toate canioanele şi pică pe 13. Vocea interioară îi şopti, vinovată: „Vai … scuze”.

După această raită, cu surâsul pe buze, să ne tragem sufletul la o cafea. „Ospătar, e o muscă pe fundul ceştii mele! Ce înseamnă asta?”. „Habar n-am. O clipită că v-o trimit pe colega mea că se pricepe la ghicit în cafea?!”

Eseu cu … două loturi

De ce două loturi şi nu două lozuri? Fiindcă d. Lefter Popescu le-a procurat de la lotărie, cu banii de la d.căpitan Pandele, mulţi susţinând că şansele de câştig cresc atunci când joci cu bani împrumutaţi. Cumpărând „beletele” (o astfel de formulare ne trimite involuntar, la belele), Lefter se arătase pesimist:”Ţi-ai găsit! Eu şi noroc!”. În cazul unui eventual triumf, s-a făcut „învoiala, pe onoare, faţă cu martori, să dea din câştig, dacă s-o întâmpla, zece la sută căpitanului”. După mai multe amânări, s-au tras în aceeaşi zi, la Lotăria „Societăţii pentru fondarea unei Universităţi Române în Dobrogea” lotul cel mare de 50000 lei cu numărul 076.384, iar la Lotăria „Asociaţiunii pentru fondarea şi înzestrarea unui Observator Astronomic la Bucureşti”, lotul cel mare, tot de 50000 lei, cu numărul 109.520 (nu „doar şase cifre-s norocoase”, avant la lettre).

Dac-ar fi să le analizăm numerologic, aceste cifre nu anunţau nimic bun. Ele reprezintă cele 10 numere naturale de la 0 la 9, amestecate (cum altfel, doar e vorba de loterii?!) în paranteza a două zerouri. Iar combinaţiile lor dau un şir exagerat de ghinioane (7+6, 8+5, 4+9), 1, 3, 2 rămânând „necombinate” (dar şi 1 alăturat de 3 e 13, sugerând mesajul a două lozuri). Lefter Popescu, de la sine înţeles, e format din … 13 litere, chiar primele două cifre ale întâiului loz câştigător. Dacă pişicherul de nenea Iancu s-o fi gândit la această acoperire matematică a ghinionului, el a vrut să sublinieze universalitatea jocului noroc/nenoroc şi tulburătoarea aşteptare a alinierii … planetelor numerice.

Spre seară, căpitanul Pandele (cum să nu-l apuce pandaliile?), venind în grabă cu „o birje”, pe strada Pacienţei nr. 13, îl anunţă vestea cea mare, care înfierbântase berăria: ambele loturi au prins câştigurile cele mari. Dar ia beletele de unde nu-s! Trei zile le căutaseră soţii Popescu pe brânci, Lefter luând „congediu” de la slujbă. Deodată îşi aminti că le-a pus în buzunar la jacheta cenuşie de vară, pe care soţia tocmai o dăduse contra a zece farfurii (nici măcar o duzină!), unei chivuţe Ţâca. Turbat, Lefter spărsese toate cele zece farfurii (10000 franci una!) şi împreună cu căpitanul Pandele, comisarul Turtureanu (stimulat cu 5% din câştig) şi doi sergenţi luară o birje, mânată de surugiu pe strada Emancipării, din mahalaua Farfurigiilor. Intimidate, duse la poliţie, oferindu-le un bacşiş bun (5-10% din câştig), ţigăncile negară că ar fi dat peste belete, chiar dacă găsiseră jacheta. Gazetele anunţaseră deja că nimeni nu revendică paternitatea câştigului şi după şase luni premiile vor trece în fondurile Lotăriilor.

Bietul Lefter reflectase cu amărăciune „Să ştii nene Turturene, că le găsim tocmai a doua zi, după termen … Îmi cunosc norocul! … Hahaha!”. Se întorsese cătrănit la birou. Acolo, prin vraful de hârţoage, căutând un dosar pentru sâcâitorul şef, dădu peste … belete?! Iată elogiul norocului la cote absolute: „Toţi zeii! Toţi au murit! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea! nemuritoare ca şi el! …”. Urmează demisia („Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului”), cu semnătura preţioasă Eleutheriu Poppescu (18 litere, corespunzând celor două exprimări numerologice a loturilor, 1, respectiv, 8!).

Cu ultima lovitură fatală a numerelor „viţăvercea” (colosală această construcţie despre soartă şi noroc, când iluzia şansei de joacă feste), Caragiale poate câştiga oricând Oscarul Ingeniozităţii Literare. Epuizat de itinerarul Lefter-ului (!?), nenea Iancu sugerează o posibilă continuare, dar preferă să încheie această bijuterie de proză sec: „Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu!” (după această teribilă experienţă, orice-ar fi urmat pălea în faţa ei). Un Birlic fabulos a prelungit în arta cinematografică drama personagiului. „Două loturi”: ce ghinion pentru funcţionarul Lefter Popescu, ce noroc pentru literatura lumii!

S-au căsătorit, puteau fi fericiţi, dar n-au avut noroc. Cine n-a avut noroc? El sau ea? Nici unul, din moment ce, unindu-se prin căsătorie, sunt nefericiţi. În justiţie s-a găsit o sintagmă cu drept de despărţire fără scandal şi prejudecăţi: „Nepotrivire de caracter”. Ea are un caracter, el alt caracter. El este piatra, ea este amorul. Dar aşa şi trebuie să fie dacă vrei flacăra. Da, însă mai e nevoie de ceva: iasca. Iasca? Da, iasca, adică o substanţă care se aprinde tocmai din ciocnirea celor două caractere. De aceea, sintagma nu rezolvă adevărul. Fiindcă tocmai nepotrivirea de caracter, ar putea fi soluţia unei convieţuiri fericite. Iată, romanii, în unirea matrimonială…Dar mai bine s-o luăm de la greci şi scriitorii lor care-au dat, cei dintâi, opere dramatice nemuritoare pe tema instituţiei căsătoriei. Excludem referirile la femeile din alte zone etnic naţionale, unde bărbaţii erau consideraţi capi de familie, iar femeile supuse lor (Egipt) sau izolarea femeilor în gineceu (Eloda) sau în haremuri (Asia) sau participarea la jocuri sportive a fetelor laolaltă cu băieţii care, goi, şi dansau, apoi, împreună, nudismul fiind acceptat ca garanţie a bunelor moravuri, cum spunea Licurg (Lacedomania), promovându-se, astfel, castitatea prin inexistenţa sentimentului de ruşine, când toate părţile corpului sunt expuse egal, fără a se atrage o atenţie specială asupra unora prin acoperirea lor.

Vom vorbi, aşadar, de ceea ce era şi a rămas în general valabil – unirea monogamică. Un atenian nu se putea căsători decât cu o singură femeie cu care având şi copii îşi întemeia familia greacă. Numai copiii legitimi aveau dreptul de a-şi moşteni tatăl sau mama. Fetele se căsătoreau cu acordul părinţilor, chiar dacă erau sortite unor căsnicii fără dragoste.

Ei şi? Tocmai aici intervine teoria susţinută de tradiţie bazată pe experienţe îndelungate. Oricâte colţuri strălucitoarea ar avea diamantul filosofiei privind dragostea, oricâte tragedii s-au petrecut în viaţa de zi cu zi, transpuse, în cele din urmă şi în celebre tragedii literare, credinţa în norocul iubirii n-a dispărut niciodată. Fiindcă au fost, cu adevărat, nenumărate împrejurări în care cei doi, băiatul şi fata, s-au îndrăgostit nebuneşte, arzându-şi inimile în cel mai năpraznic foc al iubirii, ca, până la urmă să se urască! Trăiseră clipe în care erau încredinţaţi în mod absolut că nu vor putea vieţui unul fără celălalt, ca să vină, mai apoi, clipele în care nu suportau nici măcar să-şi mai audă numele. Rămân faimoase cuplurile în a căror cameră nupţială s-a strecurat Eros, făcându-i fericiţi pe Admetos şi Alcesta, Hector şi Andromaca. Ei vor îmbătrâni ca Filemon şi Baucius –un exemplu de iubire până la despărţirea normală de viaţă, el un bătrân înţelept, dar lipsit de vlaga pe care nu i-o mai cerea femeia care, nici ea nu-şi mai dorea decât să doarmă alături de el, acoperită de un pled care respiră, anunţându-i că încă trăiesc. Ştiindu-se prea bine că bătrânii fericiţi nu mai pot trăi, decât foarte puţin, unul fără celălalt. Ei au avut noroc în dragoste.

Dar cum poţi câştiga acel sentiment unic al iubirii reciproce? Ne-o spune Xenofon, vorbind despre Ischemac, bărbatul care şi-a construit dragostea, precum îşi face omul norocul. Clipă de clipă, el a perseverat în a fi un om iubit. Nu vei câştiga nimic- ne spune filosoful Xenofon, prin a fi stăpânit de ambiţii feroce! Orice se poate câştiga cu dorinţa de a-ţi fi mereu mai bine, cu speranţa în iubire. Acesta este norocul în dragoste.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5