Eseu cu… sens

Felicia Sprânceană Anghel e o poetă care se depăşeşte pe sine. Această rostire, aparent encomiastă are cu totul altă dezlegare, pe care ne vom strădui a o dezlega. În 14 cărţi, sârguincioasă, ea şi-a „exploatat” filonul propriu de poezie. Cu răbdare şi modestie, deoarece obişnuieşte a-şi prezenta creaţiile, fără a include, între coperţile cărţilor, nimic despre referinţele critice, premiile obţinute sau propria-i biografie. Poezie, în sensul bun al cuvântului, cum ar remarca orice cititor onest.
Versul pare a fi singura ei carte de vizită. Să mi se îngăduie a deschide aici o mai detaliată paranteză. Din rara stirpe a perfecţioniştilor, Felicia şi-a construit cariera universitară bazată doar pe nota 10 (acel 1 şi 0, din jocul cărora s-a născut cibernetica). Notă care i-a aureolat şi studiile liceale, având dreptul de a se înscrie la orice facultate din ţară fără concurs. A optat pentru politehnică (totuşi, orgolioasă, cu examen de admitere) şi a urcat treptele „măririi academice” până la titlul de profesor doctor inginer. Şi totuşi, matematica (după ce tipărise 15 cărţi de profil tehnic şi publicase peste 50 de articole de specialitate) i s-a părut insuficientă în descoperirea sensurilor vieţii. Şi atunci, paradoxal, a sărit de pe cuirasatul ştiinţelor exacte pe puntea fragilă a corabiei cu pânze a Poeziei. În largul oceanului, unde inefabilul îşi înalţă catargul. Aici s-ar închide acea paranteză, necesară în desluşirea poetei. Şi căutătorul de sensuri e răsplătit de un curent, pe cât de îndrăzneţ, pe atât de periculos: a scrie poezie în spiritul unor poeţi celebri, încercând a găsi alte valenţe rezultate din adâncirea gândurilor maeştrilor. Cam ce a reprezentat „Tablourile
dintr-o expoziţie” de Musorgski-Ravel în marea muzică. Sau continuarea teoriei unui matematician de către altul, pentru ca în final tema să poarte numele amândurora. Faptul că experimentul (specialiştii numesc acest procedeu pastişă, cu o conotaţie pe nedrept derizorie) i-a reuşit de minune Feliciei Sprânceană Anghel cu Nichita Stănescu (constituind, după opinia mea, omagiul postum cel mai relevant pentru autorul „Nodurilor şi semnelor”), a determinat-o să continue cu uriaşul Rilke (Eroul Sensul întregului”, Editura Printech-2009) şi aici, cu efecte admirabile.
Nici o critică nu e convingătoare, fără a reproduce câteva sintagme memorabile „lucrând cu materialul clientului”: „Şi acest timp e doar al meu/ Şi nimeni pe drumul lui/ Nici pasul visului/ Nu şi-l mai poate abate…”; „Dumnezeiescul, neînţelesul punct/ Cuprinzând înlăuntrul universal”; „Timpul?/ Lumină simultană cu tine!/ Lumina?/Memoria timpului tău…”; „Abstractele gânduri/ Înhămate la absenţa mea”; „Secundele nu mai ştiu/ Nici măcar să facă figuraţie”; „Cât de departe este acel/ Cel mai aproape de mine, Aşa zisul/ Sine al meu”. Şi dacă eroul e tocmai, matematic vorbind, Z-eroul, care e centrul lumii, la intersecţia ordonatelor şi abciselor, meridianelor şi longitudinelor, înălţărilor şi căderilor? Să reţinem şi două finaluri demne de un (?!) Anghel, reflectant, nu…radios. În „Iată-mă”: „Numai îngerul ştie/ Să mă facă să repet/ Jocul de a fi Eu/ Şi cel trecut/ Şi cel prezent/ Şi cel viitor/ Numai îngerul ştie…” Iar în „Sensul întregului”: „Îngerii-/ Tainice zboruri reverberează în infinit/ Sensul întregului-strălucitor,/De neumbrit…”
Pe lângă Matematician şi Poet se strecoară,
învăluindu-ne, Filosoful. „Dezmărginindu-ne”…

ESEU CU… EXERCIŢII

Din cărţile inginerului Valentin Nicoliţov nu transpare de nicăieri că văzându-i şi masivitatea fizică, nu te-ai aştepta ca în cele şapte apariţii editoriale de până acum să abordeze, cu atâta metodă „iubirea” („Iubiri risipite”-proză scurtă; „Anotimpul iubirii”-poezii; „O sigură iubire”-roman). Domnul Nicoliţov este secretar general de redacţie la revista ,,Haiku” şi redactor la revista „Auto-expert”. A primit un premiu literar important pentru „Iubiri risipite” şi e menţionat ca hoijin (el, blajinul haiku-ului) în „O istorie a literaturii române de la origini până în prezent” a lui Ion Rotaru.
O asemenea prolificitate ţine de un noroc existenţial, dar din cauză că e foarte zgârcit în amănunte biografice, nu ne rămâne decât certitudinea că e un expert în motoare auto. La propriu, fiarele ce monopolizează caii putere în trapul civilizaţiei; la figurat, auto-motoarele noastre încercate, inimile, propulsoarele iubirii. În acest context prozatorul şAi poetul Valentin Nicoliţov e un observator delicat al răvăşitorului sentiment, şi raportând totul la comportamentu-i obositor ireproşabil, nu ezită a ne da de înţeles că vinovate în experimentele zeilor mor (respectiv Eros), cu emisarul lor parşiv, Cupidon, nu pot fi decât femeile: cu mimatele lor plăceri, cu răspunsuri eliptice pentru a-şi spori artificial misterul, cu neînţelegerea implicării sufleteşti masculine.
Ajungem astfel la ultimul său roman „Exerciţii de respiraţii”, apărut în 2009, la Editura Nemira. Narat la persona întâi, şi în ciuda postfeţei ce ne avertizează asupra „inventării” faptelor, un psiholog veritabil (nu cel din carte, contactat în disperare de cauză de Bogdan Predescu şi soţia sa Victoria) ar detecta multe secvenţe din viaţa însăşi a autorului (a ajuns o manie dragostea…protejată?!). Nimic nou sub soare: teribila „singurătate în doi”, într-o degradare galopantă a afecţiunii. Trântitul uşii la fiecare încercare de dialog, infertilitatea ei (ascunsă la început de mariaj şi translată, subversiv, la bietul inginer) şi acea infernală „buzuka” a veşnicelor bigudiuri pe cap îl îndeamnă pe Bogdan să-şi ia lumea în cap, cu destinaţia Focşani, unde mai poate întâlni umbra iubirii mamei sale, trecută prin „tunelul oranj”. Acolo, surpriză: dă peste prima iubire a vieţii, Silvia, divorţată, prilej de a-şi reaminti de rolul nefast al tatălui ei, un locotenent-colonel de miliţie, care le interzisese idila, fiica fiind „arvunită” pentru un doctor. Ideea forţă a romanului este aceea că toate aceste traume sunt intercalate de necesare „exerciţii de respiraţie”. Colaterale, subînţelesele metafore ale unui inginer constructor, care îşi face din propria existenţă o ruină; naufragiul de pe ocean al Silviei, la fel de dramatic precum naufragiul mariajului; dragostea telepatică a mamei faţă de fiu.
Deficienţe: la un moment dat, povestirea riscă a deveni un ghid turistic pe ruta Focşani-Lepşa-Soveja; descrierea bolii Alzheimer de însăşi victima ei; preţiozitatea melomanului (ajungând la lied şi forma de sonată şi afirmându-se aiurea că Bruckner şi Mahler n-ar avea geniu, comparativ cu Beethoven-ingineresc, înapoi la motoare!
În rest, happy-end: Bogdan îşi va trăi viaţa alături de iubirea regăsită, Silvia. Respirând gură la gură.