de Iosefina Schirger

---

Grădină a zmeilor e cartea mea. Un alt timp mai bun pentru ea, nu era! Cum le-ar sta cuvintelor îmbrăcate în privirile tale? Acestor cuvinte, în acele priviri imateriale… Nu am altă cale! Îţi scriu fără să ştiu cum, sau de când, de unde. Tu, de piatră parcă ai fi, munte! Pentru cartea asta m-am pregătit. Tot felul de antrenamente! Şi ea vine spre tine fără menajamente… Se transmite de la unul la altul, ca o nelinişte, ca sunetul ori curentul. Iată schiţa, conceptul! Mi-ar fi plăcut să trăieşti pentru mine: să vii, să pleci, să mă faci bine! Eu – capătul mării, tu să alergi la infinit neştiut, cu norii. Pe un cal zănatic zările colind. Zmeu de prea departe, vin ca să ne batem! Eu aşa mă mint… Între noi e poezie şi puţină alchimie. Nu-i ce trebuie să fie! Împletesc mici colivii, cât să te-mpotriveşti, să uiţi, să nu mai ştii. Atât cât sunt – o frunză – aş înnopta în ochii tăi de muză. Nu te feri! Vreau doar să zbor! Spre tine alerg, plutesc uşor. Iubeşte-mă doar tu, cât pentru toată lumea! E suficient un semn, un gest, ca tot să capete alt sens, s-atingem înălţimea. Iartă-mă! Cred şi nu cred. Între noi, plus şi minus, un continuu curent, o călătorie în timp – în timpul absent. Ce aer proaspăt se ridică! E linişte şi e răcoare. Tu îmi trimiţi, la tine ajunge mireasma teilor în floare? Sunt neschimbate aleile pe care te plimbam, jumătatea nevăzută a lunii în care te păstram. Răsfoieşte-mi gândurile, stelele, inima sau lasă-le aşa! Dimineaţă singure se vor reaşeza. Dezleagă-mă să pot să-not în ochii tăi ca într-o mare! Dezleagă-mă să nu rămână-n urma ta doar depărtare! Ar trebui să nu-ţi spun nimic. Cum faci tu. Oricum totul se întâmplă cu un rost. Sau nu? În faţa ta nu am cuvinte. Nedate săruturi albe îmi vin în minte. Zâmbind iubirea ta mă minte. Te apropii de mine şi taci. Îmi îneci cuvintele în mare. Te iau ca pe o reflexie, o reacţie a mea la depărtare… Nu am răspunsuri. Am păreri, incertitudini, iluzii. Nu sunt sigură de nimic. Întârzii… Există atâtea moduri în care putem să ne întâlnim şi există modurile în care noi ne ocolim. Te-aş fi putut iubi în multe feluri! Gust de afine o avea întâlnirea cu tine, de zmeuri? Formele tale ar rămâne în mâinile mele. Mi-aş face cuvinte, inele din ele. Ar pleca cu mine la stele… Nu mai sunt mări netrecute! Cuvintele ajung oriunde. Te vor găsi! Degeaba te-oi ascunde! Îţi leg, de nelegat cuvinte mai reci, mai calde, să-ţi rămână-n minte. Nici urmă n-a rămas din vară! Nu ştii câtă iubire ţi-am adus! E-afară! Mă gândeam c-ai uitat, c-am pierdut, că nu mai e nimic de făcut! Vreau să te-ntreb dacă mai e scăpare şi-mi răspunde că e, tăcerea ta mare. Văd nevăzute, îţi scriu neştiute… Şi tu îmi scrii când mă priveşti fix, când respiri, când treci răsturnând sacii de poezii! Ştii probabil a te apăra de orice veste care vine. Cine te locuieste, cine te răsfoieşte, cine? Am lăsat un gând în gândul tău şi s-a întors speriat văzând atât adânc, un hău. Am trimis stelele în recunoaştere şi nu s-au mai întors. Deduc că e plăcut, că nu e rău! Trecem unul pe lângă altul. Ne ştim dintr-o carte. Ne facem semne, ne zâmbim de departe. Să te ating ca fluturii apoi să pier în conştiinţa ta de fier. Este prea mult? Atât îţi cer. Aşa simt eu şi teamă mi-e că voi orbi. Privirea mea-n a ta joacă ţintar cu poezii. Am un vis cu liniştea ta. O noapte nu mi-ar ajunge să îl pot visa. Mă privesc cu ochii tăi cele mai tăcute stele: înalte, singure, grele. Păsări ce-mi brăzdau cerul, emigrează şi ele. Eu am visat să zbor în stele sau măcar pe Lună şi am ajuns scriindu-ţi, ţinându-te de mână. Ca să le vezi am desenat cuvintele. Sunt ale tale. Deschide-le, eliberează-le, omoară-le! Inima nu te îmbie să mi-o dai întreagă mie? Îţi mai bate, ciocârlie? Ia-mi pulsul, măsoară-mi întunericul ascuns în rană toamnă de toamnă! Din nefiinţă ies şi vin… De necuvinte însingurate ai cerul plin. Să ţi le ordonez pare un chin! Orizontul nu e decât o linie imaginară. Gândurile au trecut de el, iară. Alergările mele, nimic nu însemnară! Mă voi feri din calea ta. În urmă, steaua îmi va scânteia. În tine mă vei căuta… Am scos din liniştea ta nişte forme, cum numai tu mi-ai fi putut dicta! Muză, las-o aşa! Când o să prindem aripi, distanţele se vor topi. O să te ating, o să te-ajung cât ai clipi! Nu-i lumină de la nicio stea. Noaptea, noaptea ta o vrea! E un semn, o pre-simţire rea… Între noi munţi, păduri, ape; oraşul ce ne desparte. Cresc, toate cresc mai departe. Ce dâră laşi în urma ta, porţile descuiate, vârtejuri de frunze uscate, ploi, în inima mea revărsate! Din tăceri am făcut zmeie. Zbârnâie în carte, scânteie. Cu ele voi face zgomot, istorie… Cine sunt eu? Ce nu ştiu? Ce ai dori să fiu, să îţi spun, să îţi scriu? Întâia zăpadă începe să urce, să cadă. Îmi plouă, îţi ninge în ochi, în arcadă. Cuvintele încep să se vadă. Am continuat să le unesc. Năluci chinuitoare ca tine, îmi zâmbesc. E vina mea că le primesc! Mă strecor mai uşor aşa, în noaptea din clepsidra ta. Fireşte, ştii că umbra ta mă doare! Fireşte ştii că vreau mai mult de o urare! Ţi-am înşirat flori şi cuvinte, ţi-am arătat ce am în minte, o vară întreagă şi fierbinte… Unde să mă duci? Peste câmpi şi lunci, până-n depărtări, peste mări şi ţări. Când vei fi de tot singur, apăsat de tavan, cu tot ce ai nevoie într-un ghiozdan, vei veni pământean. Mâinile tale vor ajunge la timp pentru o respiraţie artificială, păsările pentru o plimbare virtuală. Arsura, vară, spre fericire ni s-a dat. Sau tocmai asta ai uitat? Mă gândesc la tine ca la un val pe stânci. Suntem străini în ce s-a întâmplat. De ce mai plângi? În al tău suflet am ajuns… Un frig, un ger de nepătruns! A mea scânteie nu ar fi de ajuns! Ce caut şi nu găsesc? Fac colecţie de păsări, le hrănesc. Să le trimit după tine în larg, urmăresc…