Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Este posibilă o poezie a imanentului? Cazul Saint-John Perse!

    Autor: Ionuț ȚENE
    Primit pentru publicare: 5 Iunie 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: © 2022 Ionuț Țene, © 2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


     

    Metafizică fără transcendent? Este posibilă în lirică? Să scrii doar cantonat în imanent este o experiență lirică încercată cu succes de poetul francez Saint-John Perse.Un poet mai puțin cunoscut publicului larg din România este Saint-John Perse, pseudonimul poetului francez Alexis Leger, născut la 1887, în Guadelupa. A devenit un diplomat de excepție, fiind asistentul premierului francez Aristide Briand. Poetului francez care a luat un pseudonim britanic, datorită carierei diplomatice internaționale, dar și a discreției sale, i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură în 1960 „pentru zborul în creștere și imagini evocatoare ale poeziei sale”. Ultimii ani din viață i-a trăit în Statele Unite până în 1967, după ce în vremea ”regimului de la Vichy” a fost deposedat de avere și cetățenia franceză. La Paris, l-a cunoscut pe colegul și poetul Larbaud, care și-a folosit influența pentru a obține ca poemul ”Anabase” să fie publicat, poem scris în timpul șederii lui Leger în China. Poetul a fost tradus masiv și în limba română de poetul clujean Aurel Rău, care a tipărit acum câțiva ani un volum exceptional din lirica poetului francez – ”Poeme Alese” (Echinox, 2007). Din opera sa amintesc câteva repere lirice de excepție: ”Elegii” (1911), ”Prietenia Prințului” (1924), ”Anabase” (1924), „Exil” (1942), ”Ploi”, (1943) sau ”Vânturi”, (1946), ”Repere pe mare” (1957). Opera peotului este de o interiorizare singurală și originală. E o formă proprie de identitate autonomă. Nu a dorit ca ”vocea” sa lirică puternică și, în același timp, discretă să se asemene cu nici a unui poet al epocii sale. Poet ermetic și fecund, Leger se autorecenza liric, astfel ”Lumea-i ca o pirogă, care, rotindu-se şi rotindu-se, a uitat dacă vântul voia să râdă sau să plângă…” (Spre a serba o copilărie, 1907). Deși prin limbajul și ritmul poeziei sale, aproape matematic, poetul nu se considera un evazionist, un refugiat în fața lumii, ci dimpotrivă, se creiona pe sine ca parte intrinsecă a construcției societare prin arta sa. Poetul francez a perceput poezia în granițele viziunii antichității grecești, ca „omul măsura tuturor lucrurilor”. A fost un poet care a avut o interpretare a lumii diferită de cea a majorităților poeților epocii sale. Era un autor cu fața întoarsă, mai mult spre imanent, decât spre transcendent. Percepea lirica ca o iluminare a minții personale în fața ”beznei” atotcuprinzătoare. Legătura cu transcendentul a fost înlocuită cu aventura cunoașterii sinelui până la ”iluminare”. Promotor al poemului în proză, Saint John Perse și-a însușit un ritm propriu al creației sale aducându-l la originalitate și singularitate. Deși poetul era contemporan cu suprarealiștii, acesta se distingea prin refuzul de a face apel la spontaneitate necontrolată și la automatism. El compune calculat, aproape matematic, ca poetul roman Ion Barbu, fapt ce face diferența. Andre Breton îl considera un ”suprarealist la distanță”. Saint-John Perse considera poezie un ”act de inteligență”. În marea lor majoritate pentru poeți, lirica este o formă a inspirației și o discrete ”conversație cu zeii”.

    Când i s-a decernat premiul Nobel pentru Literatură în 1960, în discurs poetul francez Saint-John Perse și-a expus propria concepție despre poezie. Și în discursul conceptual, poetul era un original, îmbogățiind viziunea ”corespondențelor” lui Baudelaire sau Poe. Francezul Saint-John Perse vedea o împletire a științei cu poezia prin numitorul comun al imaginii. Proiectiv credea, la fundamentul creației umane stă imaginația, care inspiră atât poetul cât și cercetătorul științific. La baza cunoașterii și realității este imaginația, care unește omul de știință și artistul. Pentru poetul francez, poezia și știința ”explorează același abis și doar în modurile lor de investigare diferă”. Imaginația este sămânța și patul germinativ al științei și poeziei. Saint-John Perse percepea poetul ca suflet în mișcare, în permanentă congruență cu viața reală. În acest sens, poezia este o formă sensibilă a realității. Față de evazioniștii lirici, poetul francez integra poezia în viața concretă a lumii. ”Poezia are o puternică dorință și o percepție profundă a realității, situată așa cum se află la acea limită extremă a cooperării, în care realul pare să prindă contur în poem”. Poetul prin ”corespondențe” percepe o supra-realitate a lumii sensibile, o formă ”obscură” a Ființei, care de fapt este Lumină. În poezia ”Repere marine”, poetul acuză preajma și critica literară, care-l percep ca un călător în ”obscur”, de fapt el căutând lumina interioară. ”Ei m-au numit Obscurul/iar spațiul meu era lumina”. Textul discursului despre poezie rostit la 10 decembrie 1960, cu ocazia banchetului dat în cinstea laureatului Premiului Nobel la Stockholm este un eseu fundamental pentru o mai buna cunoaştere a celui ce rămâne una din cele mai singulare voci lirice a secolului al XX-lea, un creator ce considera că nimic “din drama timpului său nu-i rămâne străin”. E paradoxul poetului. Deși nu dorea să se compare cu nimeni, iar stilul său era acela a unei voci originale și singulare, totuși față de concepția generală a poeților, el considera că autorul liric este parte a epocii sale – zeitgeist – într-o conlucrare și simbioză perfectă. În ciuda faptului că Perse se dorea singular și nu suferea comparații, influențele din Rimbaud, Mallarmé, Claudel și Valery se pot observa la o lectură analitică, așa cum susține Jean-Pierre Richard. Poetul dorea o identificare a cititorului cu creatorul. El a refuzat disocierea artei de viață. Pentru Perse poezia este acțiune, este pasiune și înnoire perenă ce trece dincolo de limite. E printre puținii poeți care nu evadează din istorie, ci vrea să scrie ermetic despre drama vremurilor sale.

    Recitindu-l pe Perse descoperim mirați că poezia nu este o evadare din real. ”Poezia este înainte de toate un mod de viață, de viață integrală. Poetul a existat printre oamenii cavernelor; el va exista printre oamenii epocii atomice, pentru că el este o parte inerentă a omului. Chiar și religiile s-au născut din nevoia de poezie, care este o nevoie spirituală, și tocmai prin harul poeziei scânteia divină trăiește pentru totdeauna în cremenul uman. Când mitologiile dispar, divinul își găsește refugiu și poate chiar continuare în poezie.” Poetul este un căutător cu imaginație a luminii care iluminează sufletul colectiv al umanității. Este crezul profund al poetului. ”Imaginația poetică este cea care încă luminează pasiunea înaltă a popoarelor aflate în căutare de lumină. Priviți la omul umblând mândru sub sarcina sarcinii sale eterne; Priviți-l în mișcare sub povara lui de umanitate, când se deschide în fața lui un nou umanism, plin de adevărată universalitate și întregire a sufletului.” Poetul francez nu dprea să perceapă cezura dintre poet și societate, ci dimpotrivă autorul liric completează prin radierea sensibilului cu propria iluminare. Perse completează în celebrul discurs că ”Refuzul de a divorța arta de viață, iubirea de percepție, este acțiune, este pasiune, este putere și întotdeauna inovația care extinde granițele. Dragostea este focul ei, insurecția este legea ei; locul lui este peste tot, în așteptare. Nu vrea nici să nege, nici să țină la distanță, nu așteaptă niciun beneficiu din avantajele timpului său. Atașat de propriul destin și liber de orice ideologie, se recunoaște egalul vieții, ceea ce este propria sa justificare. Și cu o singură îmbrățișare, ca o singură strofă mare, vie, strânge atât trecutul, cât și viitorul în prezent, umanul cu spațiul planetar supraomenesc cu spațiul universal.” Poetul ”vede” poezia ca o paradigmă a mișcării și o formă a dinamicii culturale. Poetul se vrea egalul vieții. El evadează din obscur prin iluminare a eului individual și colectiv. Poetul este egal omului de știință și au același numitor comun: de a aduce lumina în umanitate, ca premisă a progresului. Poetul explorează noaptea omului pentru a-l aduce la lumină. Este crezul lui Perse. ”Obscuritatea pentru care i se reproșează nu ține de propria sa natură, care este să lumineze, ci de noaptea pe care o explorează, de noaptea sufletului și de misterul în care este învăluită existența umană. Obscuritatea este alungată din expresia sa și această expresie nu este mai puțin exigentă decât cea a științei. locul lui este peste tot, în așteptare.” Poetul ca om al timpului său devine un contributor al iluminării. ”Atașat de propriul destin și liber de orice ideologie, se recunoaște egalul vieții, ceea ce este propria sa justificare. Și cu o singură îmbrățișare, ca o singură strofă mare, vie, strânge atât trecutul, cât și viitorul în prezent, umanul cu spațiul planetar supraomenesc cu spațiul universal. Obscuritatea pentru care i se reproșează nu ține de propria sa natură, care este să lumineze, ci de noaptea pe care o explorează, de noaptea sufletului și de misterul în care este învăluită existența umană.” Poetul este și un istoric al vremurilor și ritmurilor clipei, cu dramele sale. Poezia insuflă sensibilitate într-o lume în permanența schimbării, iar poetul este un cronicar al emoției timpului său. Poezia nu moare niciodată, ea se transformă odată cu epocile, rămânând, paradoxal, aceeiași. ”Civilizațiile în curs de maturizare nu mor în chinurile unei toamne: ele doar se schimbă. Inerția este singura amenințare. Poetul este cel care ne sparge obiceiurile. Și în felul acesta poetul se trezește legat de istorie în ciuda lui. Niciun aspect al dramei vremurilor sale nu-i este străin. Fie ca el să ne dea tuturor un gust clar al vieții în această epocă mare. Pentru că acesta este un moment minunat și nou, care cere o nouă autoevaluare.” Poetul face parte din ”omul etern”, care completează ”omul temporal”. Din ciocnirea acestora se naște poezia și farmecul ei nesfârșit de la ”omul cavernelor” la ”era atomică” sau timpul ”digital”. Omul va avea întotdeauna o sete nebună de poezie, este mesajul lui Perse. Poetul reprezintă omul originar și original care face legătura dintre energia primordială a emoției și ”energia” epocii ”atomului” sau, mai nou, cu ”timpul digital”. Poetul depune mărturia sa inițială și inițiatică timpurilor noastre, care leagă astfel trecutul, prezentul și viitorul umanității. ”Adevăratului poet îi revine să mărturisească între noi dubla vocație a omului. Și asta înseamnă să-și țină în minte o oglindă mai sensibilă la posibilitățile sale spirituale. Înseamnă a evoca în acest secol nostru o condiție umană mai demnă de omul originar. Înseamnă, în sfârșit, aducerea sufletului colectiv în contact mai strâns cu energia spirituală a lumii. În fața energiei nucleare, va fi suficientă pentru scopul său lampa de lut a poetului? Da, dacă omul își amintește de lut.” Poetul sintetizează viziunea sa asupra funcției poeziei în societatea receptoare și asupra misiunii poetului, a cărei atenție se îndreaptă spre fuziunea esteticului cu eticul. În primul rând, pentru Perse poezia este comunicare. Opera lirica este și o corelație a poetului cu cititorul în spiritul timpului. Poetul este un om activ al cetății, deși mesajul lui este criptat și interiorizat. Este unul dintre paradoxurile creației și mesajului către lume și viitor a poetului Perse. Poetul îmbină abstractul cu concretul într-o densitate care cucerește preajma. Așa cum scria criticul Christian Murciaux, pe poetul Saint John Perse nu-l putem include în tendința de a-l lega de o școală sau un curent literar. Originalitatea sa este olimpiană, deși a fost un poet care a fugit de evazionism și a refuzat contactul cu transcendentul, fiind un om conectat la timpul său. E paradoxul poetului absolut, și solar și obscur. Recitindu-l pe Saint John Perse putem spune că poetul este conștiința tuturor timpurilor, de la trecut spre viitor, o energie dinamică a emoției care iluminează în beznă și îl face mândru pe om de umanitatea sa conectată la forța inițială a izvorului spiritualității.

    Ionuț Țene

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5