ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 05 Apr. 2018
Autor Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 05 Apr. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Ethel Greening, canadiancă, la Iași în timpul primului război mondial

Au fost timpuri când România îi atrăgea pe străini, precum flora albinele să lucreze la stupul lor. După ce la 1789 și apoi după 1815, mai întâi îi găzduisem pe refugiații francezi, sosise moda ca în marele familii românești să avem guvernante străine, profesori care se ocupau de odraslele noastre.  Cât stăteau aici se ocupau nu numai de educarea și învățarea limbilor străine de către copiii boierilor, dar unii fie că s-au stabilit definitiv sau temporar, au scris și lăsat cărți despre viața din principate. Unele sunt astăzi republicate, printre ele și România în Lumini și Umbre de Ethel Greening, apărută în România mai întâi în 1921, ca urmare a șederii ei un deceniu, 1909- 1919, când a ajuns și la Iași, dar și pe la Ghidigeni, comună în care pe buletinul de identitate este scris că s-a născut Ion N. Oprea.

        Cine este persoana ne-o spune Wichipedia dar se destăinuie în cartea citată și autoarea: „Născută la 19 iunie 1880 în oraşul Hamilton din provincia canadiană Ontario, ETHEL GREENING a fost primul dintre cei cinci copii ai soţilor Thomas Benjamin Greening şi Jane Sharp, imigranţi englezi stabiliţi în colonia britanică de peste Atlantic. În 1908 îl cunoaşte pe Vasile Pantazzi, căpitan al portului Galaţi, care avea să-i fie soț și datorită căruia avea să ajungă în România. Nunta celor doi are loc în 1909, iar familia Pantazzi rămâne în portul de la Dunăre vreme de șapte ani, o perioadă luminoasă, pe care Ethel o zugrăvește în jurnal în cele mai vii culori. Din primăvara anului 1916, Ethel se mută împreună cu familia la București, unde Vasile Pantazzi, acum cu rang de comandor, ocupă postul de director al Direcţiei II Marină. În anii Primului Război Mondial, familia Pantazzi ajunge în refugiu la Iaşi, iar apoi la Odessa. În acest timp, Ethel notează cu hărnicie în jurnal impresii zilnice despre soarta României, despre  mersul războiului, noua putere instaurată în Rusia după revoluția din 1917, are întâlniri providențiale, ca de pildă aceea cu colonelul Joseph Boyle, împreună cu care pune la cale salvarea comandorului și a unui echipaj întreg din mâinile bolșevicilor. După război, Vasile Pantazzi este delegat într-una dintre comisiile convocate în cadrul Conferinţei de Pace ce debuta în capitala Franţei, iar Ethel sosește în Oraşul Luminilor la exact un deceniu de la nuntă (martie 1919), astfel încheindu-se, în mod simbolic, poate, jurnalul”.

Prima parte a cărții, Lumini,  conține 13 capitole, partea a doua, Umbre, însumează 12 capitole, întreaga carte cu impresii despre o Românie care este istoria noastră, „o insulă de latinitate într-o mare slavă”, p. 22, în care românii sunt descriși pe de-a-ntregul, din cap în picioare, întreg fizicul lor, pentru că a avut privilegiul să fie găzduită și ospătată la ei în casă, la masă, unde i s-a vorbit despre Ștefan cel Mare, cum l-a descris și poetul D. Bolintineanu, despre Mihai Viteazul, al cărui cap este depus și cinstit la Mânăstirea Dealu…

          ”Îi spun mereu lui B (cum își identifică ea soțul pentru noi) că mă flatez singură că am fost atât de inspirată să mă nasc în Canada și să mă mărit aici”, p.90, scrie ea că o mărturie că provenind dintr-o  familie de emigranți englezi în Canada s-a acomodat lesne și cu viața din România, cartea fiind la lectură o plăcere intuitivă pentru orice cititor. Mai ales că din paginile 22 și 218 aflăm că autoarea avea nu numai o bună educație și cunoștințe școlare,  dar vorbea și în limba franceză, ba și rusa și avea ce comunica.
     În primii șapte ani, șapte ani de-acasă de la români, petrecuți în orașul Galați îi înlesnește nu numai deprinderea vorbirii limbii române, fie și cu greșelile inerente, dar interesată de istoria locurilor, află, notează și scrie  despre tradițiile și obiceiurile localnicilor pe care le raportează ca fiind românești, la nuntă și la botezuri, la înmormântări, specificând un adevăr puțin cunoscut astăzi – tradiționala noastră colivă datează încă de pe vremea dacilor. Ea notează în carte și alte referiri la sărbătoarea Crăciunului la români, a Anului Nou, despre  Bobotează, despre aruncatul și scoaterea Sfintei Cruci din apele Dunării, indiferent de starea vremii… Nu sunt omise din cartea ei vestitele zile ale Babelor, cu reminiscențele magice respectate de către oamenii din popor.
        Călătoare pe vasul „Lascar Catargiu”, condus de soțul ei, remarcă și insistă asupra politeții și a bunătății echipajului, care pentru ea înseamnă chiar modul de comportare a poporului român, ajunși la Cahul găsim observații asupra localității și a oamenilor care îl locuiesc, se referă la componența etnică, ca și la Sulina,și cum făcuse și despre Galați.

      ”Galații, pentru  ea, au un farmec aparte” , p.87, o impresionează biserica Sfânta Vineri care , deși rasă și refăcută, are în ea și păstrează  o icoană făcătoare de minuni, căreia parcă și ea, i se închină, impresionată rămâne și spune fapte bune despre existența băii turcești… Statul în România îi prilejuiește autoarei să cunoască din excursiile care le face și descrie diverse alte localități, călătorind pe Dunăre de la Budapesta la Galați, remarcă orașul Turnu-Severin, pe care îl vede „cel mai frumos oraș de pe această rută”, p. 99, petrece un Crăciu la un conac de lângă Tecuci, probabil la Cocuța Vogoride de la Țigănești,  se oprește la Ghidigeni, unde proprietar era Jean Crissoveloni, și, conrariată de opulența reședințelor boierești în contrast cu sărăcia și ignoranța celeilalte părți a populației locale – țiganii de la Gefu, sat aparținător comunei – se declară nemulțumită, p. 101, cum a fost și subsemnatul, când cu tata, am fost trimiși, ca și alți țărani, la treierat grâul în 1941, proprietar Niki Crissoveloni, a cărui administrator ne-a hrănit cu pește sărat fără apă la noi, de ne-am îmbolnăvit.

        Cartea România în Lumini și Umbre pătrunde și în elita societății româneși a anilor 30, autoarea descrie cât s-a bucurat de prietenia prințesei Cantacuzino, cum a fost invitată la Casa regală, cum Carmen Sylva i-a vorbit într-o „engleză încântătoare”, dar descrie și viața scumpă din București, unde, cum argumentează scriitorul american Saltus, „mâncarea este mai scumpă decât la Madrid, pentru că… „rafinamentul culinar”este altul.

       Nu-i scapă autoarei să descrie eleganța și frumusețea româncelor care pun accentul mai mult pe toalete chiar dacă aveau locuințe modeste, temperamentul românilor, generalizează ea, este apropiat cel al italienilor, dar le reproșează femeilor  lipsa activităților fizice care sunt substituie cu pasunea pentru călătorii, preferându-le pe cele „îndreptate spre Vest”, p. 91. Atrase de operă, concerte, expoziții de artă, seri muzicale, bucureștencele sunt pasionate de ce au realizat un Nicolae Grigorescu, Ioan Kalinderu,  Anastase Simut…

       În România scriitoarea a născut pe cei doi fii- pe Barbu Victor Gordon în 1912 și Sybil Oltea Yvonne, 1914- 1983, aici este vizitată  de sora mezină Constance, aici trăiește clipele războaielor balcanice, moartea regelui Carol I, – „un sfârșit tragic pentru o viață de străduințe continue”, p. 122 – și a reginei Carmen Syilva, asistă la noua etapă, deschisă de Ferdinand –când hotărăște ca în războiul prim mondial să lupte alături de Antantă, lucru care, pe canadianca-româncă  o face să se declare sceptică: „Tare mă tem că România nu va fi în poziția de a ajuta efectiv și că se poate dovedi un lanț prins de picioarele Aliaților”, p. 159, ceea ce s-a și dovedit a fi fost adevărat.

       Confruntată cu primele eșecuri pe câmpul de luptă ale armatei române, marile oficialități – guvernul, parlamentul, instituțiile subordonate, familia regală, părăsec Capitala, Iașul devine înlocuitoarea.

        „Miezul dramatic al memoriilor lui Ethel Greening Pantazzi îl reprezintă experienţa sa din Primul Război Mondial. Din descrierile canadiencei ne putem da seama de şocul pe care l-a reprezentat intrarea în Marele Război în 1916 pentru o societate obişnuită să trăiască în prosperitate şi stabilitate de câteva decenii. Familia lui Pantazzi a fost evacuată în Moldova, iar Ethel Greening descrie cu detalii înfiorătoare tragedia retragerii (a reuşit să strângă doar în vreo zece geamantane, proviziile de bază ale familiei fiind 150 de conserve de carne şi fructe, pe care le tezaurizaseră începând din primăvara anului 1916). Chiar dacă era un tren rezervat familiilor ofiţerilor superiori din Ministerul de Război, „coridorul era atât de aglomerat, încât nu te puteai mişca acolo“, scrie o cronică.

          Iar alta: „La Iaşi, atmosfera nu era deloc una veselă. „Ieşenilor pare să le displacă venirea noastră. Fiind aproape de Rusia, nu le plac ruşii şi se tem de ei, simţind de la început că nu ne vor veni în ajutor.“ Pantazzi a fost nominalizat să facă parte din delegaţia română care studia sudul Rusiei pentru a găsi potenţiale amplasamente unde, eventual, Casa Regală, guvernul şi o parte din administraţie şi armată ar fi putut să se retragă în cazul unei noi ofensive germane. Ofiţerul a descoperit garnituri cu muniţii, echipamente de război şi alimente care erau destinate Moldovei, dar zăceau prin gări şi halte, greu de precizat cât din proasta administrare rusă sau rătăcite intenţionat. Raportul lui Pantazzi l-ar fi impresionat pe Brătianu, care l-a trimis la Odesa să reorganizeze transporturile, în acest context întreaga familie mutându-se din Moldova”.

       Deci, soțul îi pleacă și el în misiune la Odessa, unde cunoaște, ca toți românii, privațiunile  și peripețiile vieții, datorită și revoluției ruse care are influiențe și asupra românilor – soldații români, cum făceau cei ruși cu ai lor, organizează proteste contra regelui Ferdinand – pe care îl voiau îndepărtat – și a ofițerilor lor. În acest context este ridicat și arestat la Odessa și Pantazzi, soțul ei, pe care soția, scriitoarea, îl vizitează la închisoare: „Suntem atât de înfundați în mizerie și suferință, încât orizontul nostru se limitează la următoarele câteva ore”,p. 231,ore care aduc vizita la Odessa a  ofițerului canadian Boyle care participă la salvarea lui Pantazzi, dar și a o parte din tezaurul Rmâniei depus la Moscova.

„18 aprilie 1918

Viceconsulul britanic din Teodosia (un negustor grec), informat că Boyle era cu prizonierii, l-a ajutat să pună la cale evadarea. Într-o după-amiază a trimis un mesager să-l cheme pe acesta la biroul lui; colonelul, care până atunci nu-şi părăsise grupul nici măcar pentru un ceas, înţelegând gravitatea mesajului, a pornit pe dată spre oraş. Sfătuindu-i pe prizonieri să se pregătească pentru o plecare rapidă şi care să nu stârnească suspiciunile paznicilor, i-a lăsat pe toţi într-o stare de mare agitaţie. Au trecut câteva ore, s-a lăsat seara şi el încă nu se întorsese. Deodată s-a auzit un zgomot de paşi. Un detaşament de 20 de bărbaţi bine înarmaţi a intrat în curte, luându-i pe chinezi pe nepregătite şi capturându-i rapid. Colonelul Boyle era unul dintre nou-sosiţi; imediat le-a comandat prizonierilor să se alinieze în grupuri de câte patru şi să ajungă în pas alergător în port, unde un vas era pregătit să-i ducă pe mare. Nu trebuia pierdut nici un moment, căci marinarii bolşevici hotărâseră să-i lichideze în acea noapte”, relatare din altă gazetă.
      Încercarea ofițerului canadian de a aduce în România și pe țarina Maria Feodorovana, mama lui Nicolae II,  n-are succes…
       Revenită la Galați, Ethel constată cea ce toată lumea simțea,lipsuri, distrugeri și starea precară a oamenilor, despre dușmani, germanii, ea scrie: ”Rapacitatea cu care au pus mâna pe bogățiile  României este o dovadă a lipsei tuturor celor necesare în propriile lor case”,p. 282, dar pentru dânsa, sentimentală, Galațiul rămăsese, în intimitate, același, ospitalier și apreciat de locuitorii lui. Trece prin Iași, se oprește la București, unde  locuința lor, a familiei Greening-Pantazzi,o găsește avariată, degradată, într-o stare total deplorabilă.

       Plecarea familiei la Paris, unde  soțul îi este numit într-o comisie a Tratatului de Pace, încheie o carte care, spuneam, se citește cu interes pentru că este foarte captivantă  în tot ce cuprinde, iar eu am rezumat-o, doar.

                                                                      Ion N. Oprea,  5 aprilie 2018