Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.7 (151), Iulie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

---

Eugen Dorcescu – Biblice

Primit pentru publicare: 10 Iulie 2021
Autor: Elisabeta BOGĂȚAN
Publicat: 11 Iulie 2021
© Elisabeta Bogățan, © Eugen Dorcescu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

---

 

Eugen Dorcescu – Biblice

Reprezentând, într-o bună parte, reluarea unor texte publicate anterior, în 2003,  cu ecou notabil în mediul cultural,  a apărut la Eurostampa, Timișoara, 2021, într-o ediție revăzută și adăugită, îngrijită de Mirela-Ioana Dorcescu, elegantul volum de poezie Biblice, dintr-un binevenit imbold de definitivare a unor texte și de a sugera necesitatea vitală a spiritualizării lumii interioare a omului, pe linia cunoscutelor cuvinte : „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” atribuite lui André Malraux (despre care  André Froissard scria în 1993 că, totuşi, citatul exact din Malraux ar fi: „Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”, cuvinte spuse de Malraux chiar în prezența lui, esența rămânând aceeași).

Această ediție a Biblicelor pleacă în lume luminată de cuvintele lui Valeriu Anania : „Am deschis cartea, am citit primele pagini și de îndată mi-am dat seama că autorul – un mare meșteșugar al stilului învățat să zboare cu aripile larg deschise – nu se mulțumește să versifice textele biblice, ci le re-creează la măsura limbii române contemporane și la dimensiunile talentului autentic al unui scriitor modern.”

Puțini poeți mari din literatura noastră și chiar pe arii mai largi, preocupați de esența lumii și de locul omului în univers, au găsit fără tăgadă această esență în Dumnezeu și și-au făcut din această nevoie de înălțare spre el centrul propriei poetici, al propriei opere, cum a făcut Eugen Dorcescu.

Autorul însuși își definește astfel raportul cu propriile stihuiri: „un poet important nu scrie despre om: privit în sine, omul e prea mărunt pentru a fi subiectul unei mari poezii; la fel, un poet important nu scrie despre Dumnezeu: om fiind, nu-l poate cuprinde și, închipuindu-și că poate, cade în trufie, ratându-și poezia. Un poet important scrie despre relația ( tainică) dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel, poezia lui e și adevărată, și profundă, și perenă.” (Eugen Dorcescu, ADAM, Pagini de jurnal (2000-20010), Editura Mirton, Timișoara, 2020, pag.14 ). 

Pe linia acestei înțelegeri, poetul pune drept prolog al primei părți, STIHUIRI DIN SFINTELE SCRIPTURI, poemul În tăcere, publicat anterior, poem care merită citat, pentru că este emblematic : „N-a fost cu neputință. N-a fost greu. / Aseară am vorbit cu Dumnezeu. / La fel de clar, de simplu, de senin, / Cum ai tăifăsui cu un vecin / E drept că El tăcea. Sau, mai curând, / Iradia în fiecare gând, / În fiecare șoaptă și impuls, / În fiecare zbatere de puls./ Doar eu grăiam. Și iată că, treptat, / Discursul în tăcere s-a mutat, / Tăcerea s-a umplut de sens și țel,/ Tăcerea era drumul către El. / Așa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis, / Așa-I vorbeam: Abis lângă abis.” (pag. 25) De fapt, simțim acest poem ca un prolog al întregii cărți, BIBLICE.

Prima parte cuprinde stihuiri din PSALMI, (termen căruia i se dă în subsolul paginii echivalentul ebraic, cu explicația: „cântări de laudă”, și originea grecească a termenului, cu traducerea „cântări acompaniate la harpă”), ECCLESIASTUL, ( termen căruia i se subliniază rădăcinile vechi, în ebraică și greacă, echivalate prin Propovăduitorul, Predicatorul), PILDELE, (termen căruia i se dă în subsol echivalentul ebraic Mishle Selomoh, tradus prin Proverbele lui Solomon ), RUGĂCIUNEA REGELUI MANASE, (cu explicația în subsol: Stihuire după ultimul text din Vechiul Testament). 

Stihuirile sunt antologice, poetul reușește să redea admirabil esența textului biblic, în formulări poetice sugestive. De exemplu, în ECCLESIASTUL, motivul principal, cunoscutul vanitas vanitatum, omnia vanitas, este prins în versuri cizelate cu artă: „El, Qoheleth, Ecclesiastul, spune, / În necuprinsa lui înțelepciune: / Deșertăciune-i tot. Deșertăciune ! / Într-adevăr cu ce se-alege oare / Sărmanul ins din truda lui sub soare? / Ce folosește omul scos din lut / Trudind o viață-ntreagă neștiut? ” (ECCLESIASTUL, I, pag. 139)

Despre aceste stihuiri din Biblie Eugen Dorcescu însuși afirmă în „Îngerul adâncului. Pagini de jurnal  (1991-1998)”, Editura Mirton, Timişoara, 2020 : „Mă bucur că Dumnezeu mi‐a dat har și putere să stihuiesc Psalmii (Tehillim), Ecclesiastul (Qoheleth) și Pildele (Mishle). Mi‐am împlinit, astfel, rostul și i‐am dat vieţii mele sens, zbor, ţel, lumină, spiritualitate, conţinut. Dumnezeu‐Tatăl (Iahve), Fiul (Jeshua Hanozri Wumelech Haiehudim) și Duhul (Ruah, Pneuma), Fiinţa Supremă, unică, în trei ipostasuri, să vegheze cu bunăvoinţă asupra noastră, acum și de acum înainte!” (p.511). Și : „Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lăuntric. Cronică și Abaddon – cărţile Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existenţial‐artistică la care am ajuns. Dar Pildele în versuri ce reprezintă? (…) Ele sunt dreptarul meu în această vale, în acest provizorat, acceptabil adesea, frumos uneori, insuportabil mai totdeauna.” (p.511). 

Și tot în acest Jurnal poetul mai precizează : „Am încercat, la o întâlnire de la Universitate, să fac distincţia dintre poezia religioasă și cea mistică. Prima prelucrează prozodico‐stilistic teme și motive scripturistice. Cealaltă asimilează existenţial mesajul Duhului. Eu cred că valoarea oricărei poezii e în funcţie de altitudinea trăirii mistice. Astfel, va absorbi și structurile realului (acest miraj senzorial‐imagistic) și se va înălţa, simultan, spre absolut. (…) Valoarea unei opere de artă (literatură, artă plastică, muzică) e dată de cantitatea de fiinţă pe care acea operă o conţine; fiinţă ce‐a conștientizat că aparţine Fiinţei.” (p. 413-414). 

Se cuvine subliniat faptul că în Biblice, în special în prima parte, deși poetul  își propune STIHUIRI DIN SFINTELE SCRIPTURI, el dovedește că „asimilează existenţial mesajul Duhului”, prin accentuarea definirii omului ca „ființă întru mântuire”, prin limbajul sugestiv, de o elegantă expresivitate, rafinând textul arhaic cu neologisme desăvârșit integrate poetic, care accentuează esența omului ca o ființă ce se desprinde de teluricul grosier numai prin aspirația spre Divinitate, psalmul, rugăciunea, fiind calea de adresare, de înălțare. 

Prima parte se încheie cu un Epilog, elogiu adus Cuvântului divin, al cărui reflex încearcă să fie cuvântul omenesc : „De-atâta timp în lumea de himere, / În lumea iluzorie și eu / Am rătăcit. Asemeni lui Orfeu, / Crezând în a cuvântului putere. // Crezând și, totuși, nu. Căci, mai presus / De vorba noastră vană și firavă, / Resimt Cuvântul răstignit în slavă / Și-mpurpurat pe crucea lui Iisus.” (pag. 242)

Partea a doua, POEME ORIGINALE, continuă firesc atmosfera de sacralitate a stihuirilor din sfintele scripturi, atât prin mlădierea de psalm a poemelor, cât și prin reflexe din Ecclesiast, ca „propovăduitor”. Raportarea la sacralitate se face prin înfiorarea la perceperea transcendentului care coboară, a sofianicului ortodox, înfiorare care reverberează în jerbe de psalmi, precum și prin aspirarea către binecuvântarea luminii divine. Astfel, poetul simte prezența divină în tot ce-l înconjoară : „Lăudat să fii, Doamne, / pentru lumină și soare, / lăudat pentru alba ninsoare, / lăudat pentru ploi, pentru grâne” (Psalm, p. 245). Mizeria omenească strică însă frumusețea zidirii : „În zori, orașu-nzăpezit îmi pare / Obrazul Miriamei în deșert : / Brusc năpădit de lepră și inert, / Zămislitor de spaimă și oroare. // (…) Sunt singur ca-n deșert în plină stradă. / Sunt omul de cenușă. Ha’adham!” (Obrazul Miriamei… pag. 246).

Poetul reafirmă consubstanțialitatea omului cu universul: „ N-a fost și nu va fi și nici nu este / Decât substanța lumilor celeste”. În această lume, măruntele frământări omenești sunt doar deșertăciune: „Căderi, ambiții, glorii, vanitate. / Yah Elohim le rânduiește toate” (O, Domnul meu !…, pag. 247)

Conștient de viețuirea în Samsara, poetul înregistrează cu durere decăderea valorilor, deprecierea vieții, îndepărtarea de frumos, de comuniunea cu natura. Astfel, sunt puse în oglindă o zi de sărbătoare din vremuri de demult, o sărbătoare de Sfântul Ilie, și o zi de sărbătoare de azi. Astfel, dacă „Pe vremuri, de Sfântul Ilie, în zăvoi, la nedeie, / Râul înconjura mulțimea cu lichidele lui curcubeie, (…) Încă din zori, ziua ne aduna în zâmbetul ei, / în cosmica ei desfătare. / Sorbeam vinul din cupe de flori, / așezați la o masă de-azur, între lună și soare.” , treptat , totul a degenerat: „Azi, unde era zâmbet,   e doar o grimasă. / Șerpii alcoolului colindă și-și varsă / veninul din casă în casă. / Ochiul secat al izvorului, ochiul lui scurs / se prelinge și plânge”. (Pe vremuri, de Sfântul Ilie…, pag. 250-251). Decăderea prezentului aduce uneori în sufletul poetului o deznădăjduită mizantropie: „Nu-mi trebuie semeni, nu / mai vreau să citesc nicio carte. / Căci, și unii și altele nu-nseamnă decât / Minciună, și ură, și moarte.” Și totuși, credința în Domnul care își va ocroti și purifica „grădina”, îi dă viziunea unei reîntoarceri spre începuturi, întru renașterea unei lumi purificate, din „mările somnului” increatului: „Somnul e-asemenea veghei, veghea / a-aidoma somnului. / Totul se-amestecă. Totul e pur, ne-nceput, / în grădinile Domnului. / Am uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul, / mica glorie, pana. / Stau în zori, plin de rouă, pe prag. / Și privesc: Domnul străbate Poiana.” (Casa mea e o insulă pustie… pag. 254). 

Suferința fiind consubstanțială Samsarei, e multă suferință în această lume și doar Domnul o poate alina : „E numai suferință, numai trup. (…) Te prinde amețeala când privești / Mulțimea de ființe omenești / Purtând în orice țipăt câte-un cui. / Dar mângâiate blând de mâna Lui.” (Spitalul, pag. 256). De aceea crucea, ca simbol al suferinței, dar și ca semn al înălțării spre divin, e mereu prezentă în viața omului: „Pe casa de-alături e / desenată o cruce. / Pe cealaltă, la fel. Drumul însuși / colindă din răscruce-n răscruce. / Munții revarsă nori de / tămâie din imense potire. / Ceva din noi știe, ceva din ei / știe că totul e doar răstignire.” (Hallelu Yah, 6, pag 257).

Smerenia citită în cheie biblică, este văzută drept cheia armoniei cu sine a omului, precum și a armoniei cu universul , cheia armoniei între creat și creator: „Aceasta-i cheia fericirii: /Să știi / a întâmpina / cu-ncredințarea și / inocența / unui prunc de o zi / tot ce binevoiește / a-ți da / – că-s suferințe, că-s / bucurii – / Cel ce a fost, / Cel ce e, / cel ce, de-a pururi, / va fi.” (pag. 268)

Între a fi și a avea, poetul arată caracterul iluzoriu al faptului de a avea: „Dezic și mă dezic de tot ce am. / În fapt, ce vrea să-nsemne a avea ?/ Sunt singur. Sunt căzut. Sunt ha‘adham. / (…) În lume, deci, suntem doar eu și El.” (Adam, pag. 269).

Montségur, (pag. 271), poem publicat anterior, dovadă că fiorul sacrului a fost peren în poezia lui Eugen Dorcescu, arată calea pentru  vindecarea acestor vremuri „demente”: iubirea, puritatea, sacrul. O ardere de tot întru iubire, singura care dă viață universului și-i menține armonia.

Poetul își adună forța de a arăta această cale detașându-se, întâi printr-o evadare din timp și din loc: „Revăd, ca-n vis, natalul Montségur”. Impunându-se ca loc mitic, Montségur, (nume provenit din limba latină, mons securus, derivat apoi in mont ségur, ceea ce în limba occitană inseamnă „dealul cel sigur”) precizează ca izvor al forței poetului credința, căci la Montségur In 15 martie 1244, au fost arsi pe rug 220 de catari fiindcă au refuzat să renunțe la credinta lor. Prin această tărie dovedită întru credință, poetul  consideră „natalul Montségur, biruitor”. Iar considerarea unui astfel de loc ca fiind natal, este o afirmație a nașterii poetului dintru și întru credință, o credință mai prețioasă decât viața însăși, credință care este în același timp iubire, de cer și de pământ. 

„Montségur”, (care, așa cum precizează poetul, este dedicat Mirelei-Ioana), se așează în același timp între poemele de iubire ce străbat veacurile, prin intensitatea sentimentului, prin prelungirea lui în sacru: „ Ce puri eram! Eram atât de puri, / Încât păream mai îngeri între îngeri.” și în etern : „Desprinși de lume, rupți de elemente, / De apă, de văzduh și de pământ,”. Iubirea totală devine un topos sacru de refugiu din vrăjmășia lumii : „ Ne-am fost iubit aievea-n trup și-n gând /Și-am ignorat vrăjmașu-așezământ /Al omenirii pururea demente.”

Această  iubire deplină conține în sine însăși reflexul divin, de aceea ea rămâne întreagă și atunci când reazemul de „ natalul Montségur”  se revelează ca himeric : „ Când am aflat că totu-i doar un joc /Și sacrul munte însuși e-o fantasmă,”.

Mai mult, iubirea devine o ardere de tot, o aparentă jertfă  lacomului Moloch, cel doritor de jertfe, cu trimitere mai mult la accepția cultă din opera lui  John Milton sau Allen Ginsberg, decât cea din Deuteronom sau Levitic. Deși se percepe, totuși, referitor la acestea din urmă, o ambivalență a acestei trimiteri, sugerându-se că cei doi iubiți sunt născuți / renăscuți de către iubire, care ea însăși îi aduce jertfă totală luminii divine.

Jertfa întru iubire devine o cale de purificare supremă, o lepădare prin ardere de veșmântul de lut supus păcatului, întru înălțarea spre cer sub cea mai pură formă posibilă a elementelor, plasma : „ Ne-am aruncat în foc, / Drept jertfă detestatului Moloch, / Și-am renăscut în două flori de plasmă.” Imaginea finală este apoteotică, îmbinând ideea de frumusețe a florii cu puritatea plasmei, atribute  care esențializează unicitatea unei iubiri.

Or, iubirea, sub diversele ei forme, este o importantă poruncă biblică : „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți !”, „Iubește-l pe Domnul Dumnezeul tău !”, „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica,” căci iubirea este forța de coeziune a universului. 

Templierul, (pag. 272), poem publicat și el anterior, reafirmă ca peren fiorul sacrului în poezia lui Eugen Dorcescu. Poetul își simte sufletul, parte a marelui tot, prelungit în timp până „in illo tempore”, termen consacrat, cum se știe, de Mircea Eliade, pentru a defini timpul începuturilor, Marele Timp, timpul mitic al creației lumii, și se dovedește, poetic, adept al credinței în reîncarnare, care presupune supraviețuirea sufletului după moartea trupului și trecerea lui după un interval de timp într-un alt trup. ( Nu e vorba, deci, de metempsihoză, care are o deschidere mai largă, presupunând posibilitatea de trecere a sufletului pentru o nouă viață în orice aparține lumii vii). Pe această bază, el și-a căutat și i s-au revelat avatarurile (reîntrupările) definitorii pentru misiunea sa pe acest pământ. 

Unul din aceste avataruri este templierul. Cum se știe, Ordinul Templierilor, care datează din 1119, un ordin călugăresc-militar creștin, catolic, înființat la Ierusalim,  avea scopul declarat de a apăra călătorii creștini în țara sfântă. Numele lor în latină era Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici, în traducere: Sărmanii soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon. La această denumire latină face trimitere poetul în poemul său: „Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos, / Eu, lângă Crucea Domnului, străjer”.  

Strălucirea templierilor fiind legată de succesul cruciadelor, când Țara Sfântă a fost pierdută, sprijinul pentru acest ordin a încetat, iar templierii au suferit înfrângeri zdrobitoare. Atunci a venit dies irae, „ziua mâniei”: „Mi-am amintit cumplita „Dies Irae”, / O zi de răzbunare. O, ce zi! / Cu trup cicatrizat în bătălii, / Mă îndreptam, la trap, spre-o mănăstire./ Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos, / Eu, lângă Crucea Domnului, străjer,/ Am fost trecut prin sabie și fier, / De oamenii lui Filip cel Frumos.” 

Poetul-templier  reînvie pagini din istoria luptei pentru credință, cu uriașele ei sacrificii. Se face trimitere la rolul jucat de regele Filip în dezastrul templierilor, căci regele Filip a arestat majoritatea membrilor Ordinului, inclusiv pe Marele lor Maestru și, după ce le-a obținut mărturisirile prin tortură, i-a ars pe rug, urmând ca, în 1312, papa Clement să dizolve întregul ordin, sub presiune din partea regelui Filip. 

Evenimentului i se amplifică semnificațiile și ecoul, prin trimitere implicită la tema preluată în creații literar-muzicale, bazate pe interpretări ale oracolelor Sibilei, ca profeții creștine,  care ar prezenta aceste dies irae drept  „ziua mâniei lui Dumnezeu”, judecata finală, ziua distrugerii lumii. 

Dar, pentru poetul-templier, aceasta nu a însemnat nici începutul, nici sfârșitul luptei lui pentru credință.  Căci universul întreg pare a-și fi adunat puterile pentru salvarea sufletului său, întru altă întrupare, ca același, neobosit luptător pentru credință: „Amurgul, cheag de sânge vinețiu, / Și soarele de spuză și de scrum / Au preluat destinul meu postum. /Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu.”  Ideea „de spuză și de scrum” amintește și de un alt frumos motiv poetic, cel al Păsării Phoenix, renăscută din cenușă. 

Este impresionantă în acest poem adânc meditativ forța de afirmare a unui crez, ale cărui rădăcini poetul le caută în adâncimi de timp, precum și puterea evocatoare a cuvintelor. Perpetuu templier, poetul se simte trimis pe pământ nu pentru sine, ci pentru a apăra, prin timp, credința în Creatorul lumii. Particularizat, credința în creștinism, care are iubirea ca principiu central și fundamental, iubirea care dă coeziune lumii, universului văzutelor și nevăzutelor.

Astfel, poemul Templierul se impune ca un adevărat și fierbinte psalm, înscriindu-se între cele mai remarcabile creații ale genului.

De asemenea, este reluat pentru a sublinia, o dată în plus, perenitatea fiorului sacrului în poezia lui Eugen Dorcescu poemul Istoria unei nevroze, (pag. 273), care reiterează poetic o problemă filozofică de lungă tradiție: problema libertății pe plan uman și în raport cu divinitatea..

Dacă însă pentru existențialismul ateu al lui Sartre, de exemplu, care considera individul ca fiind prin excelență liber, corelativul acestei libertăți este responsabilitatea, ochiul poetului înregistrează îngrozit un prezent al unei așa-zise libertăți care ne duce mai degrabă cu gândul la cea de-a treia etapă identificată de Nietzsche în tradiția greacă, și anume etapa haosului, a beției, a dezordinii, a băuturilor narcotice, numită de el dionysiacă. Însă un prezent cu accentuări și cu manifestări negative diversificate.

În privința problemei libertății individului, de numele lui Nietzsche este legată mai ales ideea „morții lui Dumnezeu”, expresia „Gott ist tot” fiind asociată în special cu volumul „Așa grăit-a Zarathustra”, deși a fost folosită și mai înainte atât de Nietzsche cât și de Hegel, de exemplu, în „Fenomenologia spiritului”. Și deși la început expresia avea o conotație mai mult figurată, în sensul că rațiunea iluminismului a distrus posibilitatea credinței, în final se ajunge tot la creștinism și la ideea că, dacă nu mai există judecata lui Dumnezeu, este permis orice.

Această atmosferă că este permis orice devine un infern de trăiri și acțiuni debusolate, sub pecetea urâtului, a josnicului, a degradării morale. A lipsei de lumina credinței în Dumnezeu. Această iluzorie libertate este văzută de poet ca o adevărată sclavie de fapt, față de patimi, de instinctele telurice grosiere. „Sclavia cea mai cruntă-ntre sclavii / E-această libertate infernală.”

Radiografia existenței devine un clișeu în alb-negru, cu polarizare maximă a luminii și a culorii. Nu mai există culori intermediare, decăderea este de neînfrânat. Infernul acestor trăiri umane la treapta grosieră a teluricului, total despiritualizată, total amorală, dă negrul clișeului.

Salvarea poate veni doar de la reîntoarcerea la credința în Dumnezeu, care poate da lumina, binele, frumosul. Care ar însemna albul clișeului.

Pe această linie, poemul se încheie cu un adevărat psalm închinat divinității, un psalm al bucuriei că prin credință poetul este salvat de acest infern: „Ce bine că nu sunt de capul meu! / Că rob am fost. Și sunt. Și-o să rămân./ Ce bine că slujesc sub un stăpân. / Și că stăpânu-acela-i Dumnezeu. ” Însă această bucurie a salvării rămâne înconjurată de un halou de tristețe, izvorâtă din conștiința dificultății salvării celor care se complac în infernul existenței.

Astfel demersul poetului devine misionar, el arată calea și cheamă arătând reversul de lumină. Și adânc, în subtext, este speranța că vocea sa nu este un strigăt în pustiu.

Ciclul de poeme originale se încheie cu poemul Ecclesiast, o replică a Ecclesiastului biblic, cu accentul pus pe motivul vanitas vanitatum, omnia vanitas, cu versurile de o limpezime și de o profunzime remarcabile : „Din nou răsare soarele-n zadar. / Și, ca și ieri, zadarnic va apune. / Zadarnici sori, zadarnicele lune / Măsoară-un timp zadarnic, iar și iar. / Zadarnic ieși în prag. Zadarnic pleci. / Și-apoi te-ntorci. Și iar le faci cu schimbul. / Străbați în van zadarnice poteci, / Căci spațiu-i mai zadarnic decât timpul. / Și tu ești mai zadarnic decât tot.” (Ecclesiast, pag. 277).  

Partea a treia, MĂRTURIA STIHUITORULUI, dă unele amănunte despre îndelungul proces de versificare a psalmilor, moment deosebit care permite pătrunderea în laboratorul de creație al poetului. Despre aceasta, Eugen Dorcescu notează : „Acest efort de obiectivare, acest clivaj al eului, această autocontemplare, această dedublare conțin, în sine, ceva amețitor, și chiar amenințător pentru stabilitatea lăuntrică. Din fericire, eu știu că, indiferent ce întreprind, sunt doar scriitor și nu neapărat autor (Textul sacru este Cuvântul lui Dumnezeu) și-mi pun, necondiționat, nădejdea în Autorul a tot ce există.” (pag. 281).

Conform afirmației autorului, stihuirea Bibliei ”Este o experiență culturală cuprinzătoare, deoarece ea implică în demersul său, știința limbii, dar și psihologia creației, fenomenologia esteticului și, evident, raportul subtil dintre înțelegere, imaginație, emoție, suflet și duh. (…) Iar apoi, dacă te simți îndemnat să dai glas stării mistice, vei recurge la poezie. Chiar de ar fi să exprimi, prin intermediul ei, rugăciunea sau tăcerea – căi privilegiate de comunicare cu sacrul.” (pag. 282-283). Autorul subliniază principalele sale două obiective care l-au ghidat : „a) respectarea, în spirit, a textului sacru (imperativ duhovnicesc); b) organizarea lui imagistico-prozodică (imperativ estetic).” (pag. 288). Cât privește tiparul stilistic, acesta i s-a impus de la sine, cerut de substanța însăși a textului.

Poetul mărturisește că tâlcuirea în versuri a textelor sacre i „s-a impus, intim, ca o necesitate existențială” (pag. 301). Și, la finalul împlinirii acestei porunci interioare, el concluzionează împăcat: „Acum se poate instala, indiferent câte cărți de versuri, de proză sau de comentarii voi mai publica, acea tăcere, de care pomeneam la începutul acestor șiruri.” (pag.302).

Stihuirea textelor sacre în viziunea lui Eugen Dorcescu, care se alătură unui impresionant șir de încercări de stihuire, datorate de-a lungul vremii diferiților autori, reușește să dovedească, așa cum și-a dorit, că limba română literară modernă este perfect compatibilă cu enunțul sacru al textelor biblice. Iar prelucrarea stilistică originală impune o notă de eleganță care subliniază limpezimea și profunzimea textelor sacre, stihuite sau folosite ca sursă de inspirație, încununând lucrarea poetică a lui Eugen Dorcescu cu această punere în lumină a lor, care îl pune în același timp pe autor într-o lumină de virtuozitate poetică și de înaltă spiritualitate.