Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 17 → 2025
NOUL „MONTSÉGUR” AL LUI EUGEN DORCESCU SAU INVINCIBILA CETATE A IUBIRII
- Motto:
„[…]Așa se pierde el, spre Împăratul - Pe care-o viață-ntreagă L-a slujit:
- Frumos și pur. Și mult prea fericit
- O rană-i taie inima, de-a latul[…]”
- (Eugen Dorcescu, „Ioanitul”)
Despre erudiția și geniul poetului timișorean Eugen Dorcescu au scris o multitudine de personalități contemporane, câteva opinii fiind sintetic prezentate și pe coperta a IV-a a recentului său volum, intitulat „Montségur”, apărut într-o prezentare grafică de excepție în anul 2024 la editura timișoreană Waldpress: „[…]Poetul Eugen Dorcescu se înfățișează, acum, în fața agorei cultural-spirituale, cu un profil statuar, străjuind un tărâm poetic fabulos, ritmat pitagoreic, în cadențe inconfundabile, trimițând spre arhetipuri tulburătoare… totul transfigurat fiind prin orizontul transcendenței[…]” (Prof. univ. dr. Mircea Lăzărescu); sau așa cum afirmă un alt poet de marcă: „[…]Îmi arunc ochii, într-o doară, pe lista cu numele «like»-iștilor, așa zicând, ai poeziei mele din amonte, și-l văd, în fruntea ei, pe Eugen Dorcescu! Căruia-i mulțumesc sfios, ca unui fără, azi, pereche în poezia românească. Într-un răstimp în care ea e, mai cu seamă, improvizație anodină sau însăilare de nimicuri, acest poet de primă linie, al modului sever și apodictic poate să spună, cu François al Franciei, că «totul e pierdut, minus onoarea». Onoarea poeziei, căreia el, maestrul Eugen Dorcescu, îi este unul dintre garanți[…]” (Șerban Foarță)- Pe bună dreptate, Maestrul Eugen Dorcescu convertește fiecare carte a sa într-un templu, în care, smerit și desculț, cititorul pășește doar pentru a se încărca cu energiile venite parcă din altă lume, din alte vremuri, coborând de la Geneză, parcurgând evul cruciadelor și ajungând până azi, în cotidianul asfixiat pur și simplu de meschinării și nedreptăți.
Poezia lui Eugen Dorcescu este un întreg univers, în care există o permanentă bătălie între bine și rău, dar peste care triumfă mereu binele. Dacă ar fi să pornim de la titlul cărții – Montségur („muntele cel sigur”) este cunoscută în istorie ca fiind cetatea de neînvins a catarilor (albigenzii), creștini medievali a căror doctrină se baza pe existența „Binelui” (Dumnezeu, creator al spiritului) și a „Răului” (Satan, creatorul materiei). De aici și respingerea voită și impusă din partea catarilor a oricăror lucruri lumești, materiale, respingere formulată în teze doctrinare opuse bisericii catolice și care ajungeau până la a considera „nașterea” și „viața” ca fiind lucruri extrem de rele. În plină ascensiune a Inchiziției, erezia nu a scăpat nepedepsită de papalitate, care a condus două expediții de „convertire la catolicism”, misiuni finalizate cu dispariția aproape în totalitate a sectei. Montségur, centrul administrativ catar, era privit ca un refugiu absolut, departe de toate relele lumii. - În fond, deși, studiind atent realitatea istorică, putem ajunge ușor la concluzia că, raportate la valorile creștine autentice, doctrinele catareze erau extremiste, astăzi, ca muritori de rând, ajungem să confirmăm că preocupările materiale, lumești, sunt cele care trag în jos șansa noastră la mântuire, că toată viața omului este, de fapt, o luptă a Binelui și a Răului, din care nu mulți vor putea ieși învingători. Dorința de asceză, de însingurare, de poziționare fermă față de păcat reprezintă atributele esențiale ale unui creștinism-practicant autentic. Acesta este motivul pentru care Poetul, în bătăliile purtate cu simț cavaleresc, în principal cu sine însuși, creează între „Bine” și „Rău” o a treia entitate – „Iubirea” – în care Ea, Femeia, ocupă locul central.
„Poemele Mirelei”, așa cum sugerează subtitlul cărții, sunt imnuri arhetipale dedicate femeii, în întreaga sa splendoare, pornind de la Geneză și ajungând până în cotidian. Femeia, unică prin felul ei de a fi, este, la rândul său, o fuziune de „Bine” și „Rău”, așa cum este și lumea: „[…]Urcam din infinit în infinit/ Și iar din infinit în infinit,/ Mânați de-un dor cumplit, neistovit,/ Pierduți în sorbul veșnicei Geneze[…]” („Ermitaj”, op. cit.). - În cărțile apocrife, se spune că Dumnezeu a făcut bărbatul și femeia din același lut. Așa au apărut Adam (primul bărbat) și Lilith (prima femeie a lumii). Însă, din pricina spiritului dominant al bărbatului originar, Lilith pleacă și se însoțește cu diavolul, vrând să-l pedepsească pe Adam. Legendele spun mai departe că Dumnezeu încearcă să facă, de această dată din coasta lui Adam, total opusă lui Lilith, o altă femeie (Eva), umilă și supusă. Însă, cu această teză, fiecare din cele două femei create de Dumnezeu a „prejudiciat” existența Omului și a Lumii, prin duritatea sau prin naivitatea neascultării lor.
- Poetul, spirit erudit fiind, cunoscând toate aceste aserțiuni, folosește apelativele feminine ancestrale – „[…]Tu, Lilith, revenind din/ veșnicii,/ clădită, ca și mine,/ din pământ[…]” („În fața casei”, op. cit.), însă doar pentru a sublinia frumusețea firii feminine în esența ei, care poate fi liman de regăsire și liniște, dar și furtună pe marea tulburată a vieții. Cu un singur vers, poetul macină toate îndoielile, spulberă toate energiile negative venite din alte mentalități, un singur vers, care probează și certifică întreaga credință a sinelui și care, indirect, ne îndeamnă și pe noi la smerenie și recunoașterea nimicniciei noastre: „Ce viu și ce concret e Dumnezeu”. Poate reprezenta acest vers mărturisirea proprie de credință a poetului, regăsită în două dintre poemele cărții – „Aproapele” și „Sicomorul”? Vom opina, cu certitudine, că DA.
- Acribia cu care poetul scrie este, așa după cum el însuși mărturisește într-una dintre poemele sale, cea a unui „scrib” și „bogoslov” (Sicomorul), conștient fiind de valoarea scriiturii sale. Chiar și cuvântul „sicomor” nu este întâmplător folosit, sicomorul (un arbore similar smochinului) reprezenta pentru egipteni locul în care sufletele, sub formă de păsări, veneau să se așeze, coroana și umbra lui simbolizând seninătatea și protecția de care se bucură sufletele dincolo de mormânt. Mai mult, ne amintim de sicomorul (dudul) lui Zaheu, în care acesta s-a urcat, ca să-l poată vedea mai bine pe Iisus.
- Miozotis (floarea de „nu-mă-uita”) este un alt cuvânt cu simbolistică specială – ca reprezentare a amintirilor și sentimentelor perseverente în fața trecerii timpului. Prin rostirea sa repetată poetul îi atribuie semnificații subtile, încărcându-l cu stropul de magie necesară aducerii trecutelor trăiri mai aproape. Să ne reamintim legenda care spune că în Eden, la izgonirea lui Adam și a Evei, floarea ar fi strigat către ei: „Nu-mă-uita!”. Idee regăsită în sintagme lirice precum „[…]Corabia-mi, trecând din val în val,/ Se-apropie, treptat, de cellalt mal,/ De țărmurii tărâmului promis,/ Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis.// Adorm pe brațul tău, Miozotis! […]” („Miozotis”, op. cit.). Cine poate fi „țărmurele” promis, altul decât Dumnezeu: „[…]Înot spre țărm. Căci ochiul meu văzu/ Cum lumi și gânduri pâlpâie și pier./ În juru-mi – numai duh. Și numai cer./ Și țărmurele-acela ești chiar Tu[…]” („Țărm”, op. cit.)
Destinul irevocabil al poetului este cel de a rămâne „[…]eternul luptător/ Al Crucii, în Războiul Nevăzut[…]” („Fatum”, op. cit.) dar și de a fi un nobil „Mărțișor” pentru care iubirea și reînvierea sunt atributele de ordin primordial: „[…]Sunt fericit, Iubito! Te ador/ Și-mpodobesc timidul mărțișor,/ Crescut la sânul blândei noastre nații,/ C-un dar numai al tău, nepieritor:/ Iubirea mea, ce mișcă vremi și spații[…]” - Un gând este cu adevărat terifiant, cel care confirmă că pentru „idolatri și atei” Dumnezeu însuși a decis să nu existe. Prin această idolatrie înțelegându-se (pe)trecerea vieții în perpetuumul mobile al păcatului, al înfumurării și mândriei deșarte, comportamente care recuză muritorului orice șansă la mântuire. Astfel, în „Gând miezonoptic” poetul întărește aceste idei cu descrierea mirobolantă a Dumnezeirii – „[…]El, Creatorul unic, nevăzut,/ ce-atomi și universuri priveghează,/ cuprinde-n Sine capăt și-nceput./ El este Existentul Absolut./ Nimic, nici chiar A FI, nu-L limitează[…]” – dar numește și pedeapsa capitală a necredinței: „[…]Deci, când deliruri antropocentriste/ exultă și ingenui corifei/ ai vidului își caută temei/ spre-a profera profane acatiste,/ eu plâng, înțelegând că, pentru ei,/ Cel Veșnic a decis să nu existe.// Sunt singuri. Și în viață, și în moarte./ Ori i-a uitat. Ori i-a lăsat deoparte[…]”
- Așa cum obișnuiește, poetul se convertește în smeritul David, care Îl invocă, în psalmii săi monumentali, pe Dumnezeu, ca sursă de putere și ca nădejde în risipirea îndoielii și în arderea păcatului: „[…]Precum dorește cerbul izvoarele alpine,/ Umbroasele izvoare, cu-nfiorate ape,/ Așa tânjește, Doamne, ființa mea spre Tine,/ Spre apa veșnic vie a surselor divine,/ Din ea, pe veci, și-n viață, și-n moarte, să se-adape[…]” („Psalmul 41(42)”, op. cit.) sau: „6. Eu? Sunt sărac, prigonit și sărman. Ajută-mă, Doamne! Ti-mi știi/ Lanțul durerilor, ca steiul de greu. /7. Tu, Ajutorul meu, Tu, Izbăvitorul meu,/ Tu, Dumnezeul meu, nu zăbovi! […]” („Psamul 69 (70)”, op. cit.)
- Eugen Dorcescu este una dintre vocile lirice cu mare autoritate în literatura română a momentului, fiecare nouă apariție editorială fiind un eveniment în sine. Cu evidente atribute de cărturar, fiecare poem al său este construit printr-o arhitectură specială, care va rezista timpului, vremurilor, mai ales prin frumusețea interioară, ideatica profundă, abordările teosofice inedite. Universul său liric este asemenea Parthenonului antic – invincibil, ridicat la rang de artă unică și inimitabilă. O mențiune specială merită și sculptorul timișorean Remus Irimescu, pentru lucrarea „Poarta dintre cele două lumi” (o stilizare a niponei „Torii”, care simbolizează trecerea din lumea fizică spre lumea spirituală), lucrare cu care se ilustrează coperta I a cărții.
- Eugen Dorcescu este un poet modern, dar și un istoric, prin documentarea istorico-filosofică extinsă oferită de poezia sa, a îmbinării tezelor și conceptelor științifice cu cele teologice, fapt ce-i reconfirmă erudiția și îi inscrustează definitiv numele în galeria marilor poeți ai începutului celui de-al treilea mileniu. Ce este mai important, însă: istoria sau poezia? Se pare că unii dintre marii învățați ai lumii au clarificat demult acest aspect: „[…]Diferența dintre istorici și poeți nu constă din faptul că unii scriu proză, iar ceilalți versuri … Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalți faptele care pot deveni. Din această cauză, poezia este mult mai filosofică și mai importantă decât istoria, întrucât afirmațiile ei sunt de o natură mai curând universală, față de cele predilect singulare ale istoriei[…]” (Aristotel)
- Îi dorim Maestrului Eugen Dorcescu viață lungă, pentru bucuria noastră, a tuturor, de a avea șansa de a-i fi contemporani. AVE!
- Bacău, 8 al lui Cuptor 2024
Gheorghe A. Stroia
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe
Articole asemănătoare
- Eugen Dorcescu, titlul de Membru Corespondent conferit de Academia Hispanoamericană de Buenas Letras
- Scriitori români în colecția Luceafărului: Eugen DORCESCU
- Cartea botoșăneană. ,,De mână cu Dumneazeu – versuri”
- Omagierea Poetului Eugen Dorcescu
- Despre opera lui EUGEN DORCESCU. Interviuri. Crestomație critică (2014-2020), Editura Mirton, Timișoara, 2021
Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania