Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Eugen Dorcescu și „Drumul spre Tenerife (El camino hacia Tenerife)”

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.5 (149), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

TREZEȘTE-TE NAȚIE !


Eugen Dorcescu și „Drumul spre Tenerife (El camino hacia Tenerife)”*

Primit pentru publicare: 16 Mai 2021
Autor: Andrés Sánchez ROBAYNA, Spania
Publicat: 16 Mai 2021
© Andrés Sánchez Robayna, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Andrés Sánchez Robayna 

Născut în Las Palmas, în 1952, Andrés Sánchez Robayna este astăzi unul dintre cei mai valoroși poeți, traducători și eseiști spanioli. A studiat Filologia la Universitatea din Barcelona, unde și-a obținut atât licența, cât și doctoratul. Doctor în literatură (din 1977), cu o strălucită carieră universitară, Andrés Sánchez Robayna, profesor la Universitatea din La Laguna, Tenerife, a avut de-a lungul vremii numeroase colaborări internaționale, dintre care cea mai importantă rămâne activitatea de conferențiar și profesor în renumite centre universitare ale Europei şi ale Americii (São Paulo, New York, Florența, Puerto Rico etc.). 

Eugen Dorcescu și „Drumul spre Tenerife (El camino hacia Tenerife)”*

Voi începe cu începutul. M., la telefon: „Tocmai am văzut în bibliotecă o carte care cred că te va interesa. Ți-o voi aduce acasă”. Și, într-adevăr, după câteva ore, răsfoiam cartea aceea, un volum subțire, cu puțin peste o sută de pagini. Autorul său era pentru mine cineva complet necunoscut. Mi-a fost de ajuns, totuși, o privire rapidă, pentru a-mi da seama că paginile acelea îmi cereau o lectură atentă, cea mai atentă de care aș fi fost în stare.

În principiu, ce puteam aștepta de la o carte de poeme intitulată Drumul spre Tenerife (El camino hacia Tenerife) și scrisă de un poet român numit Eugen Dorcescu? Curiozitatea mea s-a preschimbat de îndată într-o atracție irezistibilă față de o scriitură deloc comună, care, în plus, se datora unui poet a cărui limbă abia învățasem a o descifra, cu un timp în urmă, alături de  maestrul și prietenul meu Alexandru Ciorănescu, autor al unui Dicționar etimologic român, editat, pe vremuri, de Universitatea din La Laguna, într-o serie de volume.

Nu trecuse mult timp de când, după ce mă făcuse să văd grandoarea lui Eminescu, don Alejandro (niciodată nu am îndrăznit să-l numesc altfel) mă invitase să traduc cu el pe cel mai difícil, pe cel mai complex poate dintre poeții români, Ion Barbu, un proiect în realizarea căruia, din nefericire, nu am putut avansa. „Este, într-adevăr, un fel de Mallarmé român. Înțeleg mâhnirea pe care dumneata o resimți, fiindcă o tălmăcire a acestor versuri pare imposibilă, și probabil chiar este”, mi-a zis. El îl cunoscuse personal pe Barbu, care era prieten cu fratele său Nicolae. Cred că, în epoca despre care vorbesc, don Alejandro publicase deja la New York, în cunoscuta serie Twayne, frumoasa lui monografie despre Barbu. Toate acestea năvăleau în cugetul meu când am început lectura cărții lui Dorcescu. Noul poet sosea precedat, așadar, de cele mai bune auspicii. 

O mică frustrare, în schimb: El camino hacia Tenerife fusese editat fără versiunea românească, ignorându-se astfel norma nescrisă ce recomandă, când este vorba de o editare de poezie, să se includă textul de pornire. (Doar peste câțiva ani am putut cunoaște originalul românesc și m-am putut cufunda puțin în bogata sa muzicalitate). Cartea conținea doar traducerea în castiliană, realizată de Coriolano González Montañez, în colaborare cu autorul, și era lipsită de orice cuvânt înainte sau text explicativ.    

Ar fi fost necesar un asemenea text? Poate că nu, dar el ar fi fost de dorit în cazul unui poet care, în acea vreme, se traducea, practic, pentru prima oară în spaniolă. Două citate, unul din John Keats („The world is too brutal for me”) și altul din poetul și filosoful francez Jean Grenier prezidează cartea.

Cel de al doilea citat – luat dintr-o carte față de care simt curiozitate de mult timp și pe care încă un am izbutit s-o citesc, Les Îles – sună așa (traduc cvasi-literal): „… insulele mele fericite! Surprize ale dimineții, speranțe ale nopții, vă voi revedea vreodată? Numai voi mă eliberați de mine însumi și în voi mă pot recunoaște. Oglinzi fără mercur, ceruri fără lumină, iubiri fără obiect”.

Aceste cuvinte semnalează trăsăturile caracteristice și direcția explorării întreprinse aici de Dorcescu. Știm că Grenier nu se referă în Les Îles la insule reale, fizice, adică la realități geografice, ci la clipe privilegiate, la insule de duh, dacă putem zice astfel. Și alți autori au vorbit despre atare momente. Wordsworth le-a numit spots of time. Alții le-au calificat drept „epifanii”, precum Joyce, sau „apariții”, ca portughezul  Vergílio Ferreira.

Asemenea momente par să dăinuie izolate în timp, par să rămână suspendate în el. Zic bine: izolate; aceasta este semnificația, acesta este fondul respectivei experiențe. Momentele obișnuiesc să se asocieze contemplației, uimirii subite în fața devenirii temporale și a inserției noastre în aceasta.

Deși diferă de la un autor la altul, de la o experiență la alta, „insulele”, sau „momentele izolate” în experiența temporalității, au în comun ceva situat între indicibil și plenitudine (și, uneori, între indicibil și vidul sau nimicul, în sensul mai puțin negativ ori dramatic al acestor cuvinte). 

Eu însumi am avut prilejul să mă refer la aceste momente magice în diverse pasaje din Cuaderno de las islas („Caietul insulelor”), o colecție de reflecții libere asupra experienței insularității. Insula deține, desigur, un înțeles fizic și un înțeles metafizic.

Există un poem al lui Ungaretti, intitulat „Insula” (în cartea sa Simțământul timpului), asupra căruia poetul italian a declarat odată: „Peisajul este cel de la Tivoli. De ce insula? Fiindcă este locul unde mă izolez, unde sunt singur; este un loc separat de restul lumii, nu fiindcă ar fi așa în realitate, ci fiindcă, în starea mea sufletească, pot să mă separ de ea”. Dacă un mă înșel, paginile lui Grenier aparțin aceleiași ordini sufletești, exact acestei dimensiuni spirituale. 

Pe de altă parte, s-ar zice că mărturiile cele mai neliniștitoare, referitoare la asemenea „insule” – la aceste excepții sau paranteze ale temporalității –, se dau, de regulă,  în teritorii fizicamente insulare, și nu este neobișnuit ca ele să fie percepute și trăite, de o manieră cu totul intensă, de către anume călători, ce se află, pentru un timp mai lung sau mai scurt, pe o insulă concretă. 

 Într-o astfel de împrejurare, experiența fizică și cea metafizică se produc instantaneu, simultan și devin inseparabile, cvasi-indistincte. Aș spune că experiența lui Dorcescu aparține acestei clase, este o experiență în care se delimitează cu greu cele două dimensiuni ale unei insularități profund trăite.   

Insulele Canare au fost, din vechime, obiect al unor mitologii și mitografii foarte varíate. În secolul XVI, inginerul italian Leonardo Torriani le-a imaginat formând un enorm crab, situat sub zodia Cancerului. Cu puțini ani mai târziu, poetul francez Antoine de Saint-Amant a văzut în ele „locul frumos” unde și-au fondat gloria Pomona și Bacchus; astăzi, romancieri englezi, francezi și de multe alte naționalități denunță transformarea Canarelor în party-islands, în destinație favorită a unui turism de masă, ce nimicește tot ce-i iese în cale.

Un vizitator actual are de unde să aleagă între toate aceste imagini. Potrivit experților, eticheta de „Insule fericite”, aplicată Canarelor, apare încă la Plinius, după ce fusese atașată altor insule de către istorici mai vechi.

Eticheta apare de asemenea în citatul deja menționat din Jean Grenier, citat ales de Dorcescu și la care poetul român face, în mod expres, aluzie în poemul său. Este momentul să spunem că, într-adevăr, Drumul spre Tenerife, în ciuda divizării sale în diferite paragrafe și secțiuni, este în realitate, în viziunea mea, un singur poem unitar, care a trebuit să se „fragmenteze” pentru o asediere mai profundă și mai precisă a centrului sau axei sale reflexive.

Totuşi, alături de frumuseţea şi de sublimitatea acestei insule, cea a „amiezii nesfârşite/ înecate-n lumină”, apare, de asemenea, în poem, numit în chip expres, haoticul „multilingvism/ varietate vertiginoasă de/ culturi și de/ chipuri”, adică realitatea insulară de astăzi, un multilingvism care, pe de altă parte, este reflectat și reprodus chiar în versuri, prin mijlocirea unor pasaje întregi și în limbi foarte diferite. 

Poetul se vede pe sine însuși ca un „bătrân și uscat/ eremit”, un „scrib eremit”, al cărui drum spre insulă este, în fond, și înainte de orice, un drum înspre sine însuși, înspre interioritatea sa „insulară”, în sensul deja amintit de Ungaretti.

Ceea ce descoperă poetul, în această călătorie spre insulă, este particularul său „drum spre Damasc”, o „întoarcere la eden”, un „Ierusalim Ceresc”: revenirea la „marele tot”, care este „acest vis al/ soarelui și al oceanului” întâlnit în insulă.

Fiindcă insula este, într-un anume sens – într-un sens mistic – absolutul, un absolut situat la „orizont/ dincolo de tot dincolo de/ nimic/ dincolo de toate/ nimicul”, așa cum este posibil a-l găsi pe larg în tradiția misticii („Pentru a ajunge să fii totul,/ să nu vrei a fi ceva în nimic”, după cunoscuta formulare a lui Ioan al Crucii). Prin urmare, o antiteză, tot/ nimic, care s-ar zice că a rămas, în aceste versuri, dizolvată sau suspendată, ca și cum vocea poetică ar recunoaște o realitate ce se află dincolo, sau dincoace, de orice opoziție, de orice antagonism. De aici coerența cu care par întrețesute în poem cítatele biblice (Ecclesiastul, Psalmii) sau referințele mitice și clasice (Iliada între acestea). 

Dacă „edenul” insular este o întoarcere la marele tot, de ce răsună, în aceste versuri, de mai multe ori, dualitatea trup/ spirit? Poate fiindcă drumul întreprins de poet nu este altceva decât drumul eliberării, al „desprinderii”, cel la care se face aluzie, într-o manieră precisă, într-un moment determinat. Ce eliberare, ce desprindere? Nu poate fi altă eliberare decât cea de însăși această dualitate, ce apasă asupra ființei ca o lespede dură. Poetul întâlnește în insulă „tăcerea incendiată/ a soarelui”. Drumul urmat este drumul spre tăcerea primordială, cea care arde „în acea tăcere”, fiindcă „drumul spre Tenerife/ era/ mistică/ tăcerea aceea”.

Rareori își va fi găsit experiența insulei o expresie mai extremă și mai captivantă decât cea a poemului acestuia și a profundei sale scrutări spirituale. Și nu fiindcă ar lipsi mărturiile asupra acestei experiențe. În rezumat, rareori vom putea întâlni, precum în „insularitatea/ insondabilă” a Drumului spre Tenerife, o mărturie mai convingătoare că insula este în realitate un spațiu magic, dar, de asemenea, și înainte de orice, „marele drum”: un drum spre anularea oricărei dualități, un drum către spirit. Dorcescu a străbătut acest drum. Poemul său este, indubitabil, adeverirea că, așa cum s-a zis cândva, nu poate să existe nimic mai numinos decât o insulă.   

S. R.
Tegueste (Tenerife), 15 de abril de 2021
________________
*Eugen Dorcescu, Drumul spre Tenerife, Editura Eubeea, Timișoara, 2009; El camino hacia Tenerife, Ediciones Idea, Santa Cruz de Tenerife – Las Palmas de Gran Canaria, Islas Canarias, España, 2010; Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020 (p. 11 – 141).

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.664 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5