Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Eugene Ionesco cu „Jocul de-a măcelul” și „Rinocerii” la Festivalul William Shakespeare de la Craiova. 19-29 mai

    Autor: Ion N. OPREA
    Primit pentru publicare: 28 Mai 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: © 2022 Ion N. Oprea, © 2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


    Și Eugene Ionesco cu „Jocul de-a măcelul” și „Rinocerii” la Festivalul William Shakespeare de la Craiova. 19-29 mai 2022, măcar cu gândul sau la cele 100 de evenimente despre carte

    Scenă din spectacol, la repetiții…

                    Stagiunea 2021- 22 a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova a avut loc pe 29-31 octombrie și 6 noiembrie 2021 – ca premieră „Jocul de-a măcelul” regizat de Beatrice Roncea, piesă scrisă în urmă cu cinci decenii, scrisă de Eugen Ionescu/Eugene Ionesco, text, care, parcă o premoniție a pandemiei tratează aspecte ale viitorului.„ În toamna aceasta, declara Claudiu Bleonț, actor,  am bucuria să joc într-o premieră pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. Tot ce se spune în Jocul de-a măcelul sunt ideile, gândurile, sentimentele lumii de azi în fața pandemiei, în fața morții. De la obsesia sănătății, la absurdul situației de a fi închis, dar în siguranță, de la durerea pierderii copilului, a iubitei sau a iubitului, la discursul care caută din disperare o soluție politică a situației, de la disperarea foamei generată de pandemie, la zădarnica siguranță dată de bogăție, de la fanatismul medical căutător de soluții în fața morții, la capitularea în fața tainei și misterului clipei. Oricât ar fi mintea umană de simplă sau complexă, a trăi este ceva ce ne scapă printre degete!”, iar Ștefan Ciobanu consemna „În piesa de teatru Jocul de-a măcelul a lui Eugène Ionesco moartea apasă pe accelerație într-o adevărată cursă nebună spre neant, intrând în oameni ca o bilă de popice. Jocul de-a măcelul este o piesă greu de regizat, vorbește despre fragilitatea și curgerea rapidă a vieții, și o face prin caricaturizarea personajelor, prin exasperarea spectatorilor/cititorilor, prin intoxicare cu situații de viață”…

                    Iată, cum un text al teatrului absurdului a ajuns să devină un scenariu al realității zilelor noastre, comentează, nu am identificat, Alexandru Boureanu, directorul Teatrului Național din Craiova  sau Gabriela Lupu, reportera, ce minte colosală a avut Ionesco dacă ceea ce pe vremea lui părea o aberație este astăzi ceea ce noi vedem acum la știri ca fiind realitatea noastră de zi cu zi! Dacă ne gândim și la  „Rinocerii”, ne cuprinde frica. Populația Rusiei de azi, de exemplu, este efectul unei rinocerizări programate. Avem de-a face cu un popor întreg rinocerizat.  Iată cum o piesă de Ionesco – spuneam, scrisă acum cinci decenii -pahar  funcționează și ca o lecție de istorie. Dar, din păcate, omenirea nu își învață lecțiile de istorie, de aceea este condamnată să repete greșelile trecutului. Poate că dacă oamenii ar înțelege lecțiile venite pe cale culturală. Dacă s-ar face educație prin cultură, de la vârste foarte mici, nu am mai ajunge să trăim tragedii de asemenea amploare. Pentru că un popor educat  e greu, dacă nu  chiar imposibil de manipulat.

              Discuția este utilă. Când ne gândim și la războiul Rusia-Ucraina, actul de educație are mari întinderi, să ne aducem aminte de anii 1938-a945, poate mai încoace, românul nu își făcea rugăciunea. Nu se așeza la masă, nu îți bea  pahar, nă cu zicea „Dă, Doamne, PACE!” și puștii din casă, câți eram, am învățat, cei mai măricei au ajuns la Tatra, iar persoane ca Ileana Vulpescu, spuneam, a scris, nu întâmplător cartea  „Să sărutăm pământul”.

              Dar să stăruim, cum ni-i obiceiul, asupra a ce se numesc Rinocerii, Rhinoceros în franceză, premiera în 1959, este considerată una din lucrările remarcabile ale repertorului, pe durata celor trei acte, locuitorii unui mic oraș francez sunt transformați în rinoceri, teatru absurd, singurul care rămâne om este figura principală a piesei. Berenger, individ obișnuit, un subevaluat, mereu criticat pentru dependența lui de alcool, dar care se dovedește a fi singurul om în metamorfoza creată de rinocizare.

              Acțiunea începe în piața acelui oraș mic, unde, doi prieteni. Jean –inteligent dar arogant – și Berenger – presupusul om rămas singur, un timid și  bun la suflet, dar pătimaș după alcool, se întâlnesc la o cafea ca să discute despre chestiunile importante ale zilei, numai că, în loc să o facă – să vorbească despre ele – Jean  devine furios că Berenger, prietenul, nu doar întârziase, ci sosise în stare de ebrietate, fapt pentru care primea mustrare, mustrare până ce, prin piață și-a făcut apariția un rinocer care, pur și simplu, i-a înspăimântat Oamenii prezenți încep să discute despre ceea ce tocmai se întâmplase când un alt rinocer apare și strivește pisica unei femei. Acest fapt generează teroare și oamenii se adună în grupuri și încep să spună că prezența acestor rinoceri nu ar trebui tolerată. Cam asta înseamnă Actul I al piesei.
    *
    JEAN {venind din dreapta): Iată-te, în sfîrsit, Bcrenger.
    BERENGER (venind din stînga): Bună. Jean.
    JEAN: Ca de obicei, în întîrziere! (Se uită la ceas:) Trebuia să ne întîlnim la 11.30. Acum e-aproape douăsprezece.
    BERENGER: Iartă-mă. Mă aștepți de mult?
    JEAN: Nu, abia acum am sosit, după cum vezi. Se îndreaptă amîndoi către o masă de pe terasa cafenelei.
    BERENGER: Păi, dacă-i așa, nu mă simt chiar vinovat… de vreme ce și dumneata…
    JEAN: Nu-i deloc același lucru: mie nu-mi place să aștept. Eu n-am timp de pierdut, si cum știu că niciodată nu vii la vreme, atunci vin înadins mai tîrziu, exact în momentul în care   presupun c-ai să apari.
    BERENGER: Da, așa e… așa e… Totuși…
    JEAN: Nu poți să-mi spui că ai venit chiar la ora stabilită!
    BERENGER: Bineînteles… nu.
    Se așează amîndoi la masă.
    BERENGER: Ce vrei să bei?
    JEAN: Ţi-e deja sete, așa de dimineată?
    BERENGER: E foarte cald, e un zăduf!…
    JEAN: Cu cît bei mai mult, cu atîta ți-e mai sete, zice înțelep­ciunea populară…
    BERENGER: N-ar mai fi așa de cald și nici nouă nu ne-ar mai fi așa de sete dacă înțelepciunea populară ar putea să aducă niște nori de ploaie pe cer. JEAN (uitîndu-se cu atenție la Berenger): Nu cred că te-ar ajuta prea mult Nu de apă ți-e sete dumitale, dragă Berenger…
    BERENGER: Adică, ce vrei să spui, dragă Jean?
    JEAN: Ai înțeles foarte bine. Vorbeam de cât îți e de uscat gîtlejul: e un pământ care soarbe mult
    BERENGER: Comparația asta mi se pare…
    JEAN: Arăți tare jalnic, prietene!
    BERENGER: Jalnic! Ţi se pare!
    JEAN: Nu-s orb, dragul meu. Cazi din picioare, caști mereu, ești mort de oboseală, iar ai făcut o noapte albă…
    BERENGER: Am capul cam greu…
    JEAN: Duhnești a băutură!
    BERENGER: Sînt cam mahmur, ce-i drept!
    JEAN: Așa ești în fiecare duminică dimineața, fără să mai punem la socoteală zilele săptămînii.
    BERENGER: Ah. nu, în zilele de lucru e mai rar, din cauză că-s la birou…
    JEAN: Și unde ți-e cravata? Ai pierdut-o prin cîrciumi!
    BERENGER: Cravata? Ce-i cu ea? (Duce mâna la gât.) Ca să vezi, așa e! Ce chestie! Unde s-o fi rătăcit?
    JEAN (scoate o cravata din buzunarul hainei): Poftim, pune-o pe-asta!
    BERENGER: Îți mulțumesc, ești foarte amabil. (își înnoadă cravata.)
    JEAN (în timp ce Berenger își pune la nimereală cravata): Și ești absolut nepieptănat! Berenger își trece degetele prin păr) Uite un pieptene! Piaptănă-te! (Scoate un pieptene din celălalt buzunar al hainei.)
    BERENGER (ia pieptenele și se piaptănă foarte vag): Mulțumesc.
    JEAN: Și ești complet neras! Uită-te ce figură poți să ai! (Scoate dintr-un buzunar o oglinjoară și i-o întinde lui Berenger, care se privește și scoate limba.)
    BERENGER: Mi-e limba foarte încărcată.
    JEAN (punînd oglinda înapoi în buzunar): Nu-i deloc de mirare!…(Pune și pieptenele în buzunar.) Te paște ciroza, prietene.
    BERENGER (neliniștit): Chiar crezi?…
    JEAN (în timp ce Berenger îi întinde înapoi și cravata): Nu, pe-asta poți s-o păstrezi, mai am și altele.
    BERENGER (cu admirație): Tu arăți, ce-i drept, foarte îngrijit
    JEAN (continuînd să-l examineze pe Berenger): Iar hainele ți-s foarte șifonate, cămașa-i îngrozitor de murdară, totul arată jalnic… Iar pantofii… (Berenger încearcă să-și ascundă pantofii sub masă)… n-au mai văzut crema de luni de zile… Cîtă dezor­dine ! ce jale!… Iar pe umeri…
    BERENGER: Ce e? Ce-i cu umerii?
    JEAN: Întoarce-te. Haide. întoarce-te. Uite: te-ai sprijinit de-un zid… (Berenger întinde obosit o mână către Jean.) Nu, n-am peria la mine – prea mi-ar umfla buzunarul. (Cu un gest moale, Berenger se scutură pe umeri, de unde se ridică un nor de praf; Jean se ferește cu groază.) Uf, zău așa… Unde te-ai umplut ața de praf?
    BERENGER: Nu-mi aduc aminte.
    JEAN: E groaznic, groaznic! Mi-c rușine că-ți sînt prieten.
    BERENGER: Ești prea sever cu mine…
    JEAN: Sînt prea îngăduitor!
    BERENGER: Ascultă-mă, Jean. N-am nici o distracție, mă plicti­sesc de moarte în orașul ăsta. Nu-s făcut pentru munca pe care-o am… eu ar trebui… adică nu toate zilele la birou, opt ore pe zi și numai vara, trei săptămîni de concediu pe an! Iar sîmbata sînt sfîrșit de oboseală, drept care… înțelegi… ca să mă destind și eu…
    JEAN: Dragul meu, toată lumea muncește. și eu stau opt ore pe zi la birou, nici eu n-am mai mult de douăzeci și una de zile de concediu pe an, și totuși – uită-te la mine cum arăt… Puțină voință, ce naiba!
    BERENGER: Da, da, voință. Nu toata lumea are voința ta. Eu unul nu pot, nu mă pot obișnui cu așa o viață.
    JEAN: Fiecare trebuie să se obișnuiască. Sau – poate – oi fi tu vreo ființă superioară, mai știi?
    BERENGER: Nu pretind așa ceva…
    JEAN (îl întrerupe): Las’ că știu eu. Prețuiesc și eu ceva… Ba, la drept vorbind, și fără  falsă modestie, eu prețuiesc mai mult decît dumneata. Omul superior e cel care-și îndeplinește datoria.
    BERENGER: Care datorie?
    JEAN: Datoria…Datoria de funcționar, de exemplu.
    BERENGER: Oh, da, datoria de funcționar…
    JEAN: Și, mă rog, prin ce cîrciumi ți-ai efectuat libațiile azi-noapte? Asta numai dacă-ți mai poți aduce aminte ceva!
    BERENGER: L-am sărbătorit pe Auguste, prietenul nostru Auguste…
    JEAN: Prietenul nostru? Pe mine nu m-a invitat… eu n-am fost chemat la aniversarea lui Auguste…
    În această clipă se aude din depărtare, însă apropiindu-se foarte repede, răsuflarea unei fiare, căreia i se aude tropotul copitelor, semn al prezenței rinocerilor.

      *
    În Actul II, suntem la redacția unui ziar, Berenger redactor,dar sosește târziu la serviciu, tot din cauză că băuse, Daisy, secretara sau recepționista  redacției, o îndrăgostită de Berenger încearcă să-l acopere și, în birou izbucnește o ceartă  între alți doi, – între Dudard,un ins rațonal și sensibil, și Botard, tip violent și  temperamental – ceartă în timpul căreia apare doamna Boeuf, soția unui coleg de muncă, care spune sus și tare, cu gura mare, că soțul ei s-a transformat într-un rinocer și că toate străzile sunt pline de oameni  care devin rinoceri. Botard protestează împotriva existenței unui așa fenomen,  „rinocerită” despre care vorbește doamna Boeuf. El spune că localnicii sunt prea inteligenți să se lase păcăliți de discursurile goale ale unei mișcări de masă. Totuși, domnul Boeuf (transformatul în rinocer) sosește și distruge scările care duc spre birou. Asfel, îi  blochează  pe toți angajații și pe șeful lor, pe  Domnul Papillion, înăuntru. Doamna Boeuf se alătură soțului ei aruncându-se în casa scării în timp ce restul angajaților  scapă peșind pe fereastră.    Tot în Actul II,  Bérenger merge la Jean ca să-i ceară iertare pentru cearta din ziua precedentă, dar îl găsește pe prietenul său în pat foarte bolnav. Cei doi încep să se certe iarăși, inițial pentru  posibilitatea ca oamenii să se transforme, într-adevăr,  în rinoceri și apoi pentru  moralitatea transformărilor. Jean este inițial înverșunat împotriva rinocerilor, dar treptat devine îngăduitor. Pe parcursul scenei, pielea lui Jean devine din ce în ce mai verde, umflăturile de pe capul său cresc, devin  un corn, vocea lui e răgușită și el începe să pășească prin apartament cum ar fi un animal în cușcă. În sfârșit, Jean declară că rinocerii au exact aceleași drepturi ca și oamenii și că „Umanismul –umanismul de care se tot vorbește –  a murit, cei care îl urmează sunt doar sentimentaliști învechiți”.

                      Acrul III: Toți din oraș s-au molipsit de rinocerită, mai puțin Bérenger, Dudard și Daisy. Bérenger este încuiat în apartamentul său, strigând la rinocerii care năvăliseră că au distrus civilizația, până când Dudard sosește să-l verifice. Dudard banalizează transformările spunând că oamenii au dreptul să aleagă ce vor să facă, chiar și să se transforme; dar Bérenger insistă că transformările nu pot fi voluntare și că prietenul său Jean care la început îi ura pe rinoceri a fost probabil spălat pe creier. Dudard contraargumentează prin faptul că oamenii își pot schimba părerea și treptat pot deveni mai toleranți până ajung la concluzia că trebuie „să-si urmeze semenii și liderii”.Până în cele din urmă,  Berenger descoperind că a rămas singur, critică felul în care s-a purtat cu Daisy. În singurătate el începe să se îndoiască de propria existență – limbajul său, înfățișarea sa și conștiința sa. Singur, realizează că s-a înșelat și vrea să se schimbe în rinocer. Se agită și nu reușește. Se întoarce la oglindă, față în față cu soarta și se prăbușește luptându-se să-și accepte condiția. Deodată, se desprinde de oglindă și jură să lupte împotriva rinocerilor. Bérenger strigă cu vitejie „ Nu capitulez!” către public înainte de a se întoarce la fereastră să strige la rinocerii care treceau.

                   „Mi-am dat eu însumi seama de sfârșitul cuvântului în teatru, și încă de multă vreme folosesc obiecte: scaune, cești, ciuperci, mobile etc. Cred că piesa cea mai tăcută pe care am scris-o este Noul locatar , în care doar obiectele mai fac câte ceva, precum mesele pentru spiritism care s-ar mișcă, ascultând de ultima proiecție a energiei nervoase extraconștiente. În Rinocerii , am încercat să arăt cum devine cu putință delirul colectiv, orbirea colectivă, și cum un anume adevăr poate fi salvat, menținut intact, într-o conștiința individuală. Tot ce s-a înțeles până la urmă a fost faptul că Gustave Le Bon descrisese cu mult înainte fenomenul de isterie a mulțimii. Este foarte posibil că Rinocerii să devină de neînțeles – sper – într-o lume în care toți oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate liberă, o autonomie de gândire, fără să fie despărțiți unii de alții. În acel moment, nu se va mai înțelege ce am vrut să spun. Sau se va încerca să mi se descifreze piesa ca pe un document al unui timp revolut. Sper că așa se va întâmpla”, spunea  Eugène Ionesco, iar Nona Rapotan în „Sinceritatea metamorfozei perfecte”:„Un spectacol pus în slujba lucidității: „Sunt ultimul om şi voi rămâne așa …” răsună pe post de ecou în urechile spectatorilor mult timp după ieșirea din sală. Ceea ce înseamnă că regizorul și-a atins ținta: a provocat reflecția și a alimentat-o cu câteva sugestii și idei strecurate atent de-a lungul celor două ore de spectacol. Un curaj asumat totalmente de întreaga echipă, inclusiv de către actorii Teatrului Național Timișoara. […] Un spectacol-protest, un spectacol al formelor regizorale aduse într-un singur punct terminus: cine își asumă rolul ultimului pământean? Un manifest dramaturgic demn să reprezinte arta teatrală timișoreană în 2021, atunci când Timișoara va fi capitală culturală europeană.”

                  Rinocerii de Eugene Ionesco, replici, comentarii, citate, ce am mai copiat de el, despre el, ca să conving: Logicianul (Domnului Bătrân): silogism: „Toate pisicile sunt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică.” Domnul Bătrân: Şi are patru labe. Asta aşa-i, pe motanul meu îl cheamă Socrate.
    Logicianul:Păi vezi… Domnul Bătrân (Logicianului): Care va să zică Socrate a fost pisică. Logicianul: Logica tocmai ne-a revelat acest fapt. Logicianul (către Domnul Bătrân): Iată, deci, un silogism exemplar. „Pisica are patru labe. Isidore şi Fricot au fiecare câte patru labe. Deci Isidore şi Fricot sunt pisici.”
    Domnul Bătrân: Dar şi câinele meu tot patru labe are. Logicianul: Atunci e pisică. Logicianul: Spaima e iraţională. Raţiunea trebuie să-nvingă spaima. Domnul Bătrân (Logicianului): E foarte frumoasă logica.Logicianul: Cu condiţia să nu abuzezi de ea. Logicianul: Vedeţi dumneavoastră, polemica s-a desfăşurat în jurul unei probleme de care, fără voia dumneavoastră, v-aţi îndepărtat. La început, vă întrebaţi dacă a fost sau nu vorba de acelaşi rinocer care a trecut pe-aici. Aceasta a fost întrebarea. Şi la ea trebuie răspuns.

                   Berenger: Ascultă, Daisy, putem face ceva: vom avea copii, iar copiii noştri vor avea la rândul lor copii. Sigur, va trece ceva timp, dar noi  doi putem regenera omenirea.

                  Ion N. Oprea, Iași, 28 mai 2022



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5