Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Explorând intimitatea gândului şi imensitatea spiritului Adrian GEORGESCU – „SOSIREA SPRE DUMNEZEU”

    Explorând intimitatea gândului şi imensitatea spiritului Adrian GEORGESCU – „SOSIREA SPRE DUMNEZEU”

    …Este bine ştiut că orice călătorie, orice părăsire a spaţiului comun/cotidian, orice deplasare în locuri inedite, pitoreşti, îndepărtate predispun la nelinişti,întrebări,introspecţii. Ne mirăm, ne minunăm, medităm. Inima se înfioară. Mintea prinde aripi. Zboară. Spre infinit, univers, cosmos. Şi, fireşte, către Creatorul a Tot ce există. Şi a Toate, cele văzute şi nevăzute. Dumnezeu – e numele a Tot ceea ce învăluie/leagănă lumea , în(tre) purul adevăr şi misterul necuprins.
    „Sosirea spre Dumnezeu”, a lui Adrian Georgescu, este un jurnal atipic şi misterios. Neconvenţional în formă, tulburător în conţinut. Publicată în anul 2010, la Editura Sieben Publishing, cartea a fost scrisă în urmă cu un an, în iulie-august 2009, în urma unui pelerinaj prin Istanbul, Izmir, Alanya şi Goreme. Supranumită „o chemare” lucrarea este alcătuită din cinci mulţimi (nu din cinci părţi/episoade/capitole, ci mulţimi!). Fiecare, corespunzătoare destinaţiei în care poposea autorul: „Prima mulţime: mediterana şi muntele taurus”, „Mulţimea a doua: capadocia”, „Mulţimea a treia: egeea”, „Mulţimea a patra: bosforul” şi, în fine, „Mulţimea a cincea: aspaţială”. Alături (sau împreună) cu Dumnezeu, în fiecare „mulţime” a jurnalului sunt prezente şi „elemente” (personaje/simboluri/cuvinte cheie) precum: omul vierme, sărăcuţul lui Dumnezeu, scriitorul de texte, conurile, capa etc.
    În cele 170 de pagini, Adrian Georgescu abordează probleme/teme existenţiale fundamentale, slăvind plenar Creaţia lui Dumnezeu şi „justificându-şi” opera – creaţia proprie, umană, într-un mod (cum altfel, decât) tragic/dramatic. Uneori, în note poate prea pesimiste, dar – lucru bine ştiut – deloc străine creatorului veritabil.
    În cele ce urmează, nu-mi propun să povestesc ori să rezum cartea, ci trecând în plan secund „acţiunea”, voi urmări – prin câteva extrase, subiective – parte din referirile autorului exclusiv la menirea operei sale şi la actul creaţiei. Şi voi începe cu… o întrebare: „De ce refuză un om înţelegerea operei mele apoi altul mă respinge pe mine – omul: de parcă faţa mi-ar fi pătată de sânge şi privindu-mă de la călcâie până în vârful creştetului zice Nu. – şi-mi aruncă scrisul pe masă ca pe un pahar în care fusese otravă.”(pag.8)
    Alături de autor, nu ne pierdem speranţa, pentru că imediat aflăm…un imbold: „Creaţia mea să-şi exercite înrâurirea asupra cât mai multor universuri ce se intersectează cu diversitatea altor universuri din creaţia lui Dumnezeu care este macroversul ţinut la un loc de universurile celorlalte creaţii”(pag.9). Puţin mai jos, pe aceeaşi pagină, facem…o descoperire: „Există trilioane de trasee alternative pe care le urmează conştiinţa mea. Fiecare dintre ele străbate creaţia lui Dumnezeu şi acum fragmentează creaţia mea – aşteaptă să se proclame”.
    Urmare dezamăgirilor omeneşti (!), autorul îşi îndreaptă speranţa în înţelegerea divină: „Eu scriu totul. Altfel cum să mă supun pe mine vouă – surzilor. Orbilor. În toate chipurile în tumultul împotrivirilor – proteste şi revoltări la o situaţie dată căreia nu-i puteţi face faţă decât cu ură. Urâţi pe cel ce vă scrie scriindu-şi sinea precum oglindirea voastră pe măruntele valuri ale mediteranei sau răsfrângere pe silueta îndepărtată a muntelui taurus – nu te cuprinde să te redea oamenilor într-o împreunătate fraternă – doar suntem fraţi în valma cumplită şi aşteptăm toţi pe unul – nu vine. Voi pe nimeni; cândva aveam nevoie de voi însă acum – acum îl adast numai pe Dumnezeu.”(pag.18). Chestiunea e că, în ciuda tuturor păcatelor lumeşti, autorul este conştient de faptul că orice creator, în viaţă, există atâta vreme cât îşi exercită vocaţia, exprimând aceste constatări în cuvinte memorabile: „Vacuitatea actului de a scrie: speculeaz-o în ceea ce te priveşte. Cum pot înfrunta lumea pe care n-am creat-o eu altminteri decât rescriind-o conform unui act capabil să săvârşească adevărul fictiv construindu-l din imaginări convingătoare la dimensiuni şi repere inventate de mine ca personaje din apartamente şi baruri intrând în relaţii şi coagulând situaţii nesatisfăcătoare. De parcă ai trăi într-o noapte continuă – muşcătoare şi-ncinsă neliniştindu-te până ţipi înlăuntru-ţi dezlănţuindu-ţi scrisul ca să trăieşti –eşti. Tu nu exişti în absenţa scrisului tău – dacă nu scrii dispari. Mozart – parte a lui Dumnezeu. Alta: scrisul. Sub ele: tu. Între părţi liantul nimicului ca o spuză zadarnică (…)”. Uneori, autorul ne surprinde cu notaţii – voit ironice, bănuim – de genul: „Nu devin mai bun scriindu-mă fiindcă nu mă transform în nimic. Poate doar un nebun obsedat care n-are ce face şi atunci scrie – scrie ceea ce nu va fi răsfoit nici citit nici înţeles nici înjurat nici blestemat – Dumnezeu (…)”. Sau: „Mi se pare că opera mea e gata moartă. Poate că a şi murit. Nu şi nu: opera mea s-a născut moartă. Nu. Nu. Nu: opera mea nici nu s-a născut aşa că n-avea cum să moară” (O însemnare din jurnal, pag.34). Altundeva, la pagina 132, avem parte de…o descoperire şi mai năstruşnică: „Posedat./ Alienat./ O monstruozitate: omul care scrie.”
    Puţine certitudini şi multe îndoieli, ironii, regrete , semne de întrebare chinuie, zi şi noapte, sufletul omului care scrie. Chinuie, dar nu duce la deznădejde, la renunţare. Şi acestea datorită faptului că Acolo, Sus, Cineva… „Dedic prezentul creaţiei mele iubirii de Dumnezeu. Dumnezeu mă iubeşte încredinţându-mi creaţia din creaţia Sa – textul; opera. Îmi şoptesc textul în cuvintele limbii române destinându-l oamenilor în stare să-l iubească pe Dumnezeu (…)”. Şi o rugăciune aproape: „Îndură-te – Doamne – şi lasă-mi opera să-şi posede adevărul şi libertatea în cuprinsul creaţiei tale şi fiindu-se de la început o mulţime de texte în unicitatea creaţiei să dăinuie în a fi. Dumnezeu îşi iubeşte ţandăra desprinsă din întreg; omul îl iubeşte pe Dumnezeu şi devine ce se presupune că-l întemeiază a fi dragostea lui de Dumnezeu” (pag.169).
    Cartea se încheie cu… „O chemare – veniţi – şi… O certitudine: Vin.”
    În concluzie, pentru autor : o chemare (Sosirea spre Dumnezeu). Pentru cititor: o provocare! O nouă, intensă şi imensă provocare. Marca Adrian Georgescu…



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5