Arta sacră ocupă un loc central în istoria civilizațiilor umane pentru că ea funcționează ca un mijloc de comunicare între om și divinitate, o comunicare indispensabilă a omului contemporan. Ea nu este doar expresia unei estetici particulare, ci îmbracă o dimensiune profund spirituală, devenind vehiculul vizual al credinței.

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iașia vernisat expoziția „Mahrama – Chipul Iubirii” la Galeriile de Artă „Dan Hatmanu”, evenimentul făcând parte din seria manifestărilor cultural-religioase dedicate perioadei pregătitoare pentru marele Praznic al Învierii Domnului. Expoziția reunește lucrări realizate de studenți, masteranzi și cadre didactice de la Secția de Pictură, reflectând viziuni personale și teologice asupra chipului lui Hristos – simbol al iubirii supreme. Coordonatorii proiectului sunt lectorii universitari dr. Bogdan Cojocea, dr. Vasile Tudor, dr. Petru Sofragiu, specialistul drd. Emanuel Chiriac și conf. univ. dr. Georgeta-Merișor Dominte iar vernisajul a fost prezentat de prof. dr. Ioan Răducea.

Această imagine „nefăcută de mână omenească” (acheiropoietos), a Mahramei, devine una dintre cele mai vechi și mai cinstite icoane ale creștinătății. Povestea ei spune că, în drumul Său spre Golgota, Hristos a fost șters de sudoare și sânge de o femeie numită Veronica, iar pe pânza cu care aceasta I-a atins fața a rămas imprimată în chip minunat înfățișarea Sa. Acest episod a inspirat nenumărate reprezentări artistice, transformând mahrama într-un simbol vizual al compasiunii umane și al unirii dintre Dumnezeu și om. În iconografia ortodoxă, mahrama este adesea reprezentată ca o pânză albă, pe care apare fața solemnă, frontală a lui Hristos. Versiune creată în 34 de exemplare de către 34 de studenți, putem observa cum, deși descriu același Chip, expresia și atmosfera fiecărei picturi este aparte. Acest tip de imagine este perceput nu doar ca portret, ci ca icoană teologică, o expresie a Întrupării Cuvântului și a posibilității ca divinul să fie făcut vizibil și prezent în materie. 

Pentru a ne familiariza cu modul corect de raportare la artă sacră, ar trebui să parcurgem o scurtă istorie a acesteia care să suplinească minimul de cunoștințe necesar înțelegerii și medierii.  Ca istoric, putem începe cu lumea ebraică. Legea transmisă de Moise care îndeamnă a nu crea un chip cioplit creează o prudență deosebită în orice urmă de iconografie. Însă arhitectura poate deservi direct spiritualului prin funcționalitatea sa, sinagogile fiind împodobite subtil de fresce decorative care urmăresc lauda divinității. Grecii și romanii dezvoltă mai apoi un cult al statuilor care întruchipează pe zei prin proporții idealizate, prezența monumentală a acestora emanând glorie, putere. În fața acestei prezențe omul trebuia să simtă sfială și vulnerabilitate, însă este departe de decența pe care o urmărește monotesimul de mai târziu.  De pildă, paleocreștinismul va vorbi numai prin puterea simbolului. Incifrarea vine din dorința de a se micșora accesibilitatea la mesaj, având în vedere faptul că creștinismul era o religie interzisă. Astfel, peștele, păstorul, pâinea și vinul, vița de vie, sunt imagini simbolice ale lui Iisus, acesta fiind considerat sursa viței vieții. Porumbelul sau focul sunt reprezentări ale Duhului Sfânt, făcând referire la firea celestă a acestuia, iar alfa și omega, prima și ultima literă a alfabetului grecesc simbolizând atotputernicia lui Dumnezeu, acesta fiind începutul și sfârșitul lumii. Grație izbândei lui Constantin cel Mare asupra lui Maxențiu, din 313 creștinismul este recunoscut ca religie de stat și atunci se poruncește ridicarea unor biserici care deschid un nou orizont artistic pentru creștini. Aceștia vor transpune în icoană firea împărătească a lui Dumnezeu, fiind cuprinși de suflul noii victorii a religiei. În paralel, egiptenii dezvoltă cultul morții, pictând în encaustică chipul fiecărui decedat, portretele funerare ale secolului al III-lea fiind mai apoi comparate cu primele icoane de la Muntele Sinai.

 Putem conclude deci că arta sacră izvorăște la toate popoarele din același simțămând care permite găsirea unei afinități comune: dorul de Creator. Observăm mai târziu excelența icoanei în viața cunoscutului maestru Andrei Rubliov (1360-1430), canonizat mai târziu de Biserica Rusă, a cărui substrat duhovnicesc conduce formele plastice înspre desăvârșire. Minunata Sfântă Treime, expusă astăzi la Moscova, constituie, prin excelență, o zestre fundamentală a artei sacre, fără de care poate canonul bizantin nu ar fi îndeplinit împlinirea. Însă aceasta anunță și apogeul, după care, în mod firesc, apare declinul. Abandonarea progresivă a tradiției duce la o sfială cât mai mare a abordării religioase a picturii și sculpturii, iar influențele occidentale crescute amenință viața spirituală a omului. Scrierea Omul modern în căutarea sufletului, de Carl Gustav Jung se axează punctual pe problematicile secolului al XIX-lea care împiedică conexiunea directă artă – om – sacru, omul modern fiind modelat de multiple forțe istorice, sociale și politice. 

  Cu toate acestea, multe din reprezentările moderne reușesc să transmită autenticitatea trăirii actului artistic ca un act sacru, de relevare a lui Dumnezeu. Mahrama bizantină transmite și în zilele noastre ceva din caracterul său miraculos, neintermediat de mână umană, imaginea fiind mărturie pentru întreaga tradiție a icoanei și temelie spirituală pentru iconografia creștină.