În istoria omenirii, două mari sisteme morale au stat la baza formării civilizației: Decalogul, revelat de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai (Ieșirea 20), și Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 10 decembrie 1948. Deși despărțite de mii de ani, ambele exprimă căutarea omului după bine, adevăr și libertate.

I. Introducere – Întâlnirea dintre Legea lui Dumnezeu și Legea omului

Decalogul („cele zece cuvinte”) este inima Legii Vechi, care sintetizează întreaga morală biblică. Este „Constituția spirituală” a poporului ales, dar și fundamentul moral al civilizației creștine. Prin poruncile sale, Dumnezeu oferă omului calea libertății morale: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieșirea 20, 2-3).
Drepturile omului, formulate modern, au apărut ca răspuns la suferința istorică a umanității – războaie, sclavie, tiranii – și exprimă demnitatea și libertatea ființei umane, create „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26).
Întrebarea esențială a prezentului studiu este: pot fi puse în dialog Decalogul și drepturile omului, fără contradicție, ci în complementaritate?

II. Decalogul – fundamentul moral universal

Moise primește pe Sinai Legea divină gravată „cu degetul lui Dumnezeu” (Ieșirea 31,18). Cele Zece Porunci nu sunt simple interdicții, ci principii de viață menite să asigure libertatea adevărată, nu anarhia.
Sfântul Vasile cel Mare spunea:
„Dumnezeu n-a dat poruncile ca să înrobească, ci ca să elibereze omul de tirania patimilor.”
Decalogul are o dublă dimensiune:
verticală (primele patru porunci – relația omului cu Dumnezeu); orizontală (următoarele șase – relația omului cu semenii). Astfel, „să nu ucizi” (porunca a VI-a) echivalează moral cu dreptul la viață, iar „să nu furi” (porunca a VII-a) susține dreptul la proprietate. Încă din Vechiul Testament, omul este văzut ca persoană unică și liberă, dar responsabilă înaintea lui Dumnezeu.

III. Drepturile omului – expresie modernă a demnității umane

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) proclamă că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”. Acest principiu, deși formulat laic, are o rădăcină profund creștină: egalitatea tuturor în fața Creatorului.
Sfântul Apostol Pavel afirmă:
„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).
Istoric, dezvoltarea drepturilor omului a fost influențată de Evanghelie:
creștinismul a introdus noțiunea de persoană (prosopon), necunoscută lumii antice; Părinții Bisericii au afirmat libertatea conștiinței și respectul pentru viața umană; Evul Mediu creștin a modelat concepția despre dreptul natural, care inspiră până astăzi legislația europeană.

IV. Paralele între Decalog și drepturile omului

Poruncile Decalogului Drepturile omului (ONU 1948) Comentariu teologic 1. Să nu ai alți dumnezei Libertatea de religie (art. 18) Dreptul la credință se întemeiază pe libertatea conștiinței. 2. Să nu-ți faci chip cioplit Libertatea de gândire (art. 19) Dumnezeu cere puritatea inimii, nu idolatrizarea ideilor. 3. Să nu iei numele Domnului în deșert Libertatea de exprimare, dar cu responsabilitate morală Adevărata libertate nu permite blasfemia. 4. Adu-ți aminte de ziua Domnului Dreptul la odihnă (art. 24) Odihna duminicală e o formă de respect față de om și de Dumnezeu. 5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta Dreptul la familie (art. 16) Familia este celula sacră a vieții. 6. Să nu ucizi Dreptul la viață (art. 3) Viața este dar divin, inviolabil. 7. Să nu săvârșești adulter Dreptul la demnitate morală și integritate Credincioșia e temelia încrederii sociale. 8. Să nu furi Dreptul la proprietate (art. 17) Respectul pentru bunul altuia exprimă justiție socială. 9. Să nu mărturisești strâmb Dreptul la justiție (art. 10) Adevărul e piatra de temelie a libertății. 10. Să nu poftești… Dreptul la echitate și pace interioară Invidia distruge armonia socială. V. Drepturile omului – libertate sau libertinaj? Dacă Decalogul definește libertatea în adevăr, drepturile omului pot fi uneori interpretate greșit ca libertate fără limite. Sfântul Apostol Pavel avertizează:
„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6,12).
Societatea contemporană, secularizată, a despărțit adesea drepturile de responsabilități. Însă, fără rădăcina spirituală a Legii lui Dumnezeu, drepturile omului riscă să devină egoismul omului.
Papa Ioan Paul al II-lea afirma în enciclica Veritatis Splendor (1993):
„Fără referința la Dumnezeu, libertatea se transformă într-o nouă formă de sclavie.”
Astfel, Decalogul oferă direcția morală fără de care libertatea se autodistruge.

VI. Educația religioasă și formarea conștiinței morale

Școala are datoria de a cultiva la elevi responsabilitatea morală și civică, nu doar cunoașterea drepturilor. Educația religioasă ortodoxă, în special prin studiul Decalogului, contribuie la formarea unui caracter etic, înrădăcinat în respectul față de semeni și față de Dumnezeu.
„Frica de Domnul este începutul înțelepciunii” (Pilde 1,7).
Prin comparație, educația civică promovează valorile democratice, dar adesea lipsește dimensiunea spirituală. Integrarea celor două perspective – religioasă și civică – ar asigura echilibrul între libertate și responsabilitate.

VII. Perspective istorice și culturale

În spațiul românesc, principiile Decalogului au inspirat vechile pravile și coduri morale, precum:
„Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (sec. XVI); „Pravila lui Vasile Lupu” (1646); „Biblia de la București” (1688), care a influențat limbajul juridic și moral al epocii. În secolul al XIX-lea, domnitorii și ierarhii români au recunoscut legătura dintre legea civilă și cea divină. Mihail Kogălniceanu afirma în 1848:
„Fără morală nu există lege, iar fără credință nu există morală.”

VIII. Sinteză teologică

Așadar, Decalogul și drepturile omului nu se exclud, ci se completează. Primul exprimă voia lui Dumnezeu pentru om, al doilea exprimă voia omului pentru binele comun. Împreună definesc o etică a demnității, libertății și iubirii.
Hristos însuși a rezumat întregul Decalog în două porunci ale iubirii:
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta… și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37–39).
În acest sens, drepturile omului nu pot fi despărțite de iubirea aproapelui, iar libertatea autentică este libertatea în Hristos (Galateni 5,1).

IX. Concluzii

Decalogul rămâne temelia morală a civilizației și sursa spirituală a drepturilor omului. Drepturile fără Dumnezeu devin abstracte, iar legea fără iubire – tiranică. Educația religioasă este chemată să reconcilieze Legea divină cu legile umane, formând cetățeni liberi și conștiințe luminate. Viitorul Europei nu poate fi construit fără rădăcinile sale creștine, fără Decalogul care ne reamintește: „Să nu ucizi, să nu furi, să nu minți” – valori universale ale oricărei civilizații. Drepturile omului trebuie trăite în duhul Evangheliei, ca drepturi ale iubirii și nu ale egoismului.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 2014.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii morale, PSB 17, EIBMBOR, București, 1989.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, București, 1994.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, ONU, 1948. Ioan Paul al II-lea, Veritatis Splendor, Vatican, 1993.
Pravila lui Vasile Lupu, Iași, 1646 (ediție modernă).
Mihail Kogălniceanu, Cuvântări parlamentare, București, 1875.
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I-II, București, 1991.
Andrei Pleșu, Despre îngeri, Humanitas, București, 2003.
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, București, 1992.