Primit pentru publicare: 22 mart. 2017
Autor: Ing. Martha EȘEANU
Publicat: 22 mart. 2017

FAMILIA, neamul, cuibul părintesc-obârşia educării şi formării noastre

                                                           Motto: “Starea complexă şi permanentă a fericirii
                                                                       unui om o poate reprezenta familia sa,
                                                                       credinţa şi dragostea, toate conjugate  cu
                                                                       încredere, speranţă şi lacrimi de bucurie”.
                                                                                                          Ec. Ioan Grămadă

Mentorul „Cenaclului la distanţă”, scriitorul şi jurnalistul Ion N. Oprea, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi, profesoara Ana Dumitrescu şi scriitorul Constantin Huşanu, cărora le datorăm „Decaniada”, apariţia până acum a 10 antologii, ne-au propus titlul acestui nou volum, şi anume „Familia creştină. Sfântă taină a însoţirii”.
În prefaţă, Ion N. Oprea subliniază că: „Tradiţional, familia ca temelie a perpetuării este fapta Dumnezeirii pornind de la Adam şi Eva.(…) Lumea de azi, cu tot ce este al ei, este rodul existenţei şi muncii familiei, a tot ce a pornit şi s-a înfăptuit de către creierul celor doi, bărbat şi femeie, pe care Dumnezeu i-a menit să trăiască alături, disciplinaţi, să muncească şi să facă copii care, cu sau fără învăţătură, să populeze şi să înfrumuseţeze pământul”
Doctorul Aurel Constantin Panfil, redă definiţia familiei, conform DEX: „formă socială de bază întemeiată prin căsătorie şi alcătuită din cuplul soţ-soţie şi descendenţii lor”. La baza ei (punctul ei de plecare) este dragostea. Aceasta, dragostea, este o floare care devine fruct prin căsătorie.
Sigur Dumnezeu este mereu în interiorul nostru, în sufletul omenesc şi în tot ce ne înconjoară.
O căsătorie reuşită, subliniază doctorul Panfil, constă întotdeauna din triunghiul: bărbat-femeie-Dumnezeu.
Am ţinut să reiterez această precizare, pentru a nu lăsa loc la interpretări diferite ale unora, mai “moderni” în gândire şi comportament social, care înţeleg cu totul altfel “triunghiul conjugal”…
Familia este aceea care determină omul să treacă de la egoism la altruism. O căsnicie fericită presupune păstrarea unui echilibru între vorbe şi fapte, evitarea ascunzişurilor între soţi şi permanenta disponibilitate spre iertare.
Autorul arată că familia este protejată prin Constituţia României din 1991, art. 48, alin. 1-3 subliniind clar întemeierea şi îndatoririle familiei precum şi libertatea căsătoriei religioase.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consfinţeşte prin titlul II (art. 6, 7, 9 şi 10) egalitatea femeie-bărbat iar în al IV-lea titlu-Solidaritatea-se vorbeşte despre protecţia juridică, economică şi socială a familiei.
În Manifestul European al Drepturilor Omului-CEDO e stipulată egalitatea între soţi (art. 5, protocolul 7) şi dreptul la căsătorie, drept recunoscut „ pentru bărbatul şi femeia care vor să întemeieze o familie”, subliniere clară a normalităţii heterosexuale.
Copiii au fost şi sunt centrul atenţiei în familia noastră, spune autorul, şi încercăm să le oferim un „model de viaţă materială şi spirituală” prin muncă, exemplu de sine şi modestie.
Onorat şi bucuros că împărtăşeşte principiile unei morale adevărate, cu istorie milenară şi perspectivă fără de sfârşit, dr. A. Panfil îşi încheie rândurile citând conceptul realist al lui Robert Sexton despre căsnicie: „Într-o perioadă în care nimic nu este mai sigur decât schimbarea, ataşamentul a doi oameni unul faţă de celălalt a devenit un lucru rar şi dificil. Totuşi datorită rarităţii sale, frumuseţea şi valoarea acestui ataşament nu a făcut decât ca el să se intensifice”.
Un citat din spusele eruditului profesor preot Dumitru Stăniloaie, redat în paginile scrise în această carte de către prof. Gheorghe Clapa, menţionează că „Dumnezeu a constatat că nu este bine să fie omul singur şi nu numai ca să-l ajute pe Adam, a creat-o pe Eva ci şi ca să-l ferească de singurătate, căci numai pentru ca să se completeze reciproc ei sunt astfel oameni deplini. Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei şi i-a binecuvântat”.
Unirea bărbatului cu femeia prin căsătorie şi întemeierea unei familii are la bază dragoste, unitate sufletească, prietenie, încurajare şi ocrotire reciprocă, îmbătrânire împreună cu dragoste şi înţelegere.
Apostolul Pavel spune, referindu-se la căsătorie, că aceasta este harismă, cum harismă sau dar este şi castitatea integrală”.
Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie iar fidelitatea lor îi păstrează într-o adevărată unitate cu Dumnezeu.
Căsătoria este opţiunea fiecăruia, o opţiune liber consimţită despre care scriitorul George Bernard Shaw afirmă: “Dacă te căsătoreşti din dragoste, devii bărbat şi nevastă, când te căsătoreşti din comoditate, devii domn şi doamnă iar din motive materiale, soţ şi soţie.
Eşti iubit de nevastă, apărat de doamnă şi suportat de soţie. Nevasta are în grijă ei gospodăria, doamna casa iar soţia banii. Bărbatul bolnav e îngrijit de nevastă, vizitat de doamnă iar soţia se interesează de starea lui.
Când murim nevasta ne plânge, doamna e cuprinsă de jale iar soţia poartă doliu.”
Dar aceasta e doar o părere, care, se pare, nu întruneşte majoritatea…
Permanent lumea se reînnoieşte prin familie. Mamele, mult respectate în familia tradiţională, sunt caracterizate prin măsură, cuminţenie, bun simţ, sobrietate, demnitate, după cum precizează profesorul Gh. Clapa. Ca adevărate educatoare ale neamului, ele încearcă să transmită aceste calităţi şi copiilor, tinerele vlăstare ce reprezintă viitorul familiei şi al societăţii.
Familia e sfântă, spune prof. Corneliu Văleanu în “Petale de gând” înscrise în “Cvinarii”:
Familia e sfântă, cât viaţa-i pe pământ,
Îi punem temelie şi ziduri de granit,
Furtuni pot să apară, seisme negreşit,
Dar dacă e iubire, nimic nu-i prăbuşit.
Familia e sfântă, cât viaţă-i pe pământ.

Acelaşi autor închină o frumoasă ODĂ mamei-soţiei:

Sărutu-Ţi mâna MAMĂ, şi ţie DOAMNA MEA,
TU, PRIMA mi-ai dat viaţă, A DOUA dragostea,
În sufletul meu templu sunteţi femei DIVINE,
Mi-aţi îndrumat paşii spre împliniri depline,
De-aceea eu azi cu drag vă-nveşnicesc
Şi nu găsesc cuvinte să pot să mulţumesc,
Nici florile câmpiei nu-mi sunt parcă de-ajuns,
Nici stelele din cer să fac cununi cu ele,
N-ajung să spună totul din gândurile mele,
De-aceea în existenţa-mi de-a pururea vă pun
Alături ca pe SFINTE, iar eu mereu vă spun:
Sărutu-Ţi mâna MAMĂ, şi ŢIE DOAMNA MEA,
TU PRIMA mi-ai dat viaţă, A DOUA dragostea.

Jana-Margareta Tudor Şerban evidenţiază rolul familiei în modelarea prin educaţie a copiilor, în deprinderea cu munca (după puterile fiecăruia) şi responsabilizarea, în formarea personalităţii copilului încă de la o vârstă fragedă. Deasemenea menţionează răspunderea morală şi materială a familiei pentru educarea copiilor prin integrarea lor în sistemul de învăţământ primar, gimnazial şi liceal, de stat sau privat, mai ales astăzi când preocuparea pentru studii a scăzut foarte mult în unele zone geografice şi în diverse medii sociale.
Autoarea vorbeşte şi despre familia lărgită: profesională, socială, naţională, redând întâlnirea de promoţie, la 61 de ani de la terminarea liceului, o reuniune puţin oficială, intimă, relaxantă, desfăşurată într-o atmosferă prietenească şi familială.
Nimic fără Dumnezeu (NIHIL SINE DEO), spune preotul Ioan Andrioaie, aducând în rândurile scrise de el, în volum, emblema Casei Regale a României.
Şi aici se cade să ne înclinăm cu tot respectul în faţa unei familii remarcabile, cea a M. S. Regele Mihai şi a Reginei Ana, care au parcurs împreună, la bine şi la greu, peste 68 de ani de căsnicie trainică până când moartea i-a despărţit. Un frumos exemplu pentru poporul român, de dragoste, prietenie, înţelegere şi devotament.
Întrebat fiind cândva, care religie consideră că este cea mai bună, Dalai Lama a răspuns: „Cea mai bună religie este cea care te apropie de Dumnezeu. Este cea care face din tine o persoană mai bună. Prietene nu mă interesează de ce religie eşti şi dacă eşti credincios sau nu…Pentru mine, este important felul cum te porţi cu ceilalţi, cu familia ta, cu colegii de serviciu, cu prietenii tăi şi în general cu toată lumea. Aminteşte-ţi că universul este influenţat de acţiunile şi de gândurile noastre. Nu există religie mai mare ca Adevărul” a conchis Dalai Lama.
Scriitoarea Hedi S. Simon, în romanul “Dragoste târzie” arată: “Când vor descoperi oamenii adevăratul loc al Domnului, atunci,…în sfârşit, vor înţelege că există un Creator Unic pentru toţi şi toate cele existente în lumea creată de El. Şi poate atunci vor dispare ura, războaiele, vărsarea de sânge şi va domni Pacea. Oare nu Pacea este de fapt Dumnezeu?”
Cu toţii milităm pentru înlăturarea inechităţilor şi a discriminărilor de orice fel pentru ca Pacea să dăinuiască în sufletele noastre şi pretutindeni în lume.
Şi apropo de faptul că există un Unic Dumnezeu, un Unic Creator, care ne veghează pe toţi , în care cu toţii credem şi la care cu toţii ne rugăm, după tradiţia neamului căruia îi aparţinem, unii dintre cenaclişti, cărora mă alătur şi eu, se întreabă dacă titlul mai potrivit pentru antologia de faţă nu ar fi fost “FAMILIA. Sfânta taină a însoţirii”pentru a nu lăsa loc nici unei aparente discriminări. Iată un subiect asupra căruia merită să medităm…
Codruţa şi Dinu Ionescu scriu despre familie folosind formularea “sfânta noastră familie” care nu exclude nici un tip de familie (creştină, budistă, evreiască, musulmană, etc.) de la sfinţenie fiind în deplin acord cu spiritul “corectitudinii politice”…
Anii 1880-1947, ne spun cei doi autori menţionaţi anterior, perioada monarhiei constituţionale în România, au constituit o perioadă de adevărată prosperitate a societăţii şi deci a familiei româneşti care avea atunci, în medie, peste 5 copii.
Viaţa nu este o simplă joacă a Divinităţii, nu e un joc al Hazardului sau al Destinului “nemilos şi inevitabil”. Viaţa este cu adevărat o luptă în care doar cei mai tari câştigă. Dar cine s-a luptat să acumuleze doar valori materiale, bunuri de preţ, se cheamă că a trăit degeaba. Există persoane şi oportunităţi în viaţa fiecăruia care, dacă nu le-ai ratat, în timp pot fi providenţiale şi pot să-ţi îmbunătăţească parţial sau total cursul vieţii.
“O luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor!” spune poetul. Important e să înţelegi că a câştiga ”această luptă, a fi victorios” include doar componenta spirituală nu şi pe cea materială; prioritar e să înveţi să iubeşti deoarece “dacă dragoste nu e, nimic nu e!”
Autorii acestor rânduri, familia Codruţa şi Dinu Ionescu ne îndeamnă, cu justificat temei: „Să învăţăm deci să dăm valoare lucrurilor nu pentru ceea ce ele reprezintă ci, mai curând, pentru ceea ce semnifică!”
Familia nu ţi-o alegi, scrie profesoara Camelia Nenciu, ea este rădăcina neamului tău, ea îţi dă energie şi forţă, ea uneşte lumea şi o face să înainteze şi să progreseze. Străbunii au avut steaua lor, drumul lor, destinul, visele şi deziluziile lor. Matricea spirituală, lumina, înzestrările ne vin de la ei; ei trăiesc de-a pururea în inima şi-n amintirea noastră…
Eleva Maria Dinescu consideră familia „o casă străveche pe care dragostea o transformă într-un cuib al generaţiilor”şi are convingerea că o căsuţă plină de iubire valorează mult mai mult decât un castel pustiu lipsit de căldura dragostei.
„Casa mea e-un cântec cu acorduri ample, e o dulce melodie casa mea, eu sunt sufletul din ea, ea e însăşi viaţa mea, viaţa mea cu tot ce-i bun în ea…” spune cântecul lui Ion Cristinoiu, sugerându-ne armonia familiei tradiţionale.
Dragostea de familie formează în inimi un lanţ atât de puternic încât nimeni şi nimic nu va izbuti să-l rupă vreodată. Dragostea bunicii şi a mătuşilor mereu grijulii, voioase şi iubitoare a format „cuibul” Mariei Dinescu. Fiecare verigă a acestui „clan matriarhal” i-a împărtăşit câte un har şi i-a îndrumat paşii pe drumul vieţii. Autoarea are convingerea că de acolo, prin moştenire genetică, îi vin puterea, încrederea,tăria, forţa.
Profesoara Doina Dobreanu, în „Gânduri despre familie şi părinţi” vorbeşte despre modele, repere de bază în educarea copiilor. În acest sens este amintit rolul bunicilor în educarea nepoţilor, importanţa relaţiei mamă-copil şi rolul dascălilor ca cioplitori ai sufletului.
În familiile tradiţionale româneşti a dăinuit aievea cultul femeii mamă. Mama era cea care transmitea urmaşilor săi codicele de conduită ce cuprindea normele de comportament în viaţă stabilite de comunitate; norme bazate pe ordine, bună creştere, sentimentul apartenenţei la neam şi la tradiţii. Poveţele mamei erau bagajul cu care fiecare copil şi tânăr intra în viaţă, bagaj ce conţinea zestrea valorilor umane fundamentale. Mama îşi educa pruncii în spiritul iubirii, respectului, credinţei, responsabilităţilor diverse, respectării cuvântului dat. Poveştile spuse de mamele noastre la ceas de seară, pline de pilde şi învăţăminte, au avut un rol deosebit în buna noastră educaţie primită încă din frageda pruncie.
Mama, prototipul soţiei, gospodinei dar şi al iubirii, credinţei şi înţelepciunii umane, prin educaţia copiilor ei pentru viaţa de familie le transmitea acestora matricea de pornire a viitoarelor lor familii.
Autoarea ne spune că nimic nu rodeşte dacă nu începe din iubire şi rugă, subliniind că iubirea suplineşte totul şi, în acest sens, evidenţiază rolul mamei în educaţia în spiritul de comuniune, de conservare a relaţiilor de rudenie(de sânge sau spirituală), de bună vecinătate, de credinţă.
Parcă şi acum, în pragul bătrâneţii, din adâncul sufletului mai străbat, dintr-un tainic ungher, vorbele mamei: “Să te porţi aşa cum se cuvine, altfel râde lumea de tine şi de familia ta. Oriunde, prin lume, te vor purta paşii să nu-ţi faci neamul de ruşine!”
Acasă este locul nostru de obârşie, unde ne-am născut, este adevăratul cuib împregnat cu amintiri şi învăţături. E o casă cu suflet ce are valoarea binelui învăţat, valoarea iubirii, bunătăţii, cinstei, loialităţii.
Prof. Doina Dobreanu, ne asigură că: „Dacă purtăm copilăria cu noi, în suflet şi în gând, nu vom îmbătrâni niciodată.”
Scriitorul şi ziaristul Vasile Filip reliefează spiritul dragostei faţă de propria familie, faţă de partea cea mai măricică a colectivităţii în care trăieşte fiecare individ şi faţă de marea familie a neamului în care s-a născut fiecare. Aceasta din urmă este un fel de corolar a toate celelalte…şi ne duce cu gândul la versurile: ”Sunt suflet din sufletul neamului meu”.
Familia, biserica şi şcoala au devenit o Sfântă Treime care a asigurat supravieţuirea, dincolo şi dincoace de toate ale lumii, spune autorul subliniind că „Ocroteşte-i Doamne pe români” nu este doar un cântec, ci o rugăciune cântată în spirit românesc, duhul familiei vibrând în natura umană a acestei guri de rai.”
Făcând un tablou al familiei româneşti, văzut la nivelul anului 2016, când tata e în Italia, mama în Spania, copiii în România, în seama bunicilor, dacă îi mai au sau în grija Domnului, Vasile Filip ne arată că acesta e un tablou al durerii şi al disperării care prezintă o familie într-o stare jalnică pe care nici o lege nu o protejează spre a menţine starea de sănătate a societăţii, o familie bătută nu de destin ci de semeni.
Prof. Silvestru Pânzariu arată că familia este mica patrie a fiecăruia dintre noi.
Părinţii şi bunicii ne-au luminat calea şi ne-au învăţat că fericirea familiei depinde de membrii ei şi în special de cei doi soţi ce hotărăsc să-şi unească destinele pornind împreună pe drumul vieţii.
Fiecare societate are un anumit sistem familial. Deobicei, în mod tradiţional, cei doi întemeietori ai familiei au roluri diferite şi bine stabilite: soţul asigură întreţinerea (bunăstarea) familiei iar soţia se ocupă de îngrijirea casei, de creşterea şi educarea copiilor.
Preotul Vasile Laiu defineşte familia ca fiind fructul dragostei iar universul copilăriei cea mai curată, sinceră şi sfântă perioadă din viaţă. Din păcate , spune preotul, astăzi în ţară sunt mii de localităţi rurale şi urbane, în care joaca, fuga şi zâmbetul de copil sunt doar o tristă şi nostalgică amintire şi trage un semnal de alarmă privind lipsa unei strategii şi gândiri demografice la nivel naţional.
În rândurile intitulate „Ochelarii rămaşi pe cartea deschisă a amintirilor”. Victoria Rudi scrie: „Nimic nu-i veşnic pe pământ, nici chiar veşnicia din scrierile lui Blaga, veşnicie despre care poetul spune că s-a născut la sat” şi ne redă amintiri din satul natal, un sat mic cu multe uliţe, mai lungi sau mai scurte, cu case aşezate de-a lungul drumului. În acest sat autoarea se simte acasă.  Şi deşi nimic nu mai seamănă cu satul mirific din copilărie şi o parte dintre cei dragi s-au înfrăţit cu lutul din cimitir, ea revine în satul natal pentru a-şi ostoi dorul şi a bea din găleata cu amintiri.
În articolul „Despre familia creştină între tradiţia autentică a valorilor perene şi modernitatea consumistă a gândirii trecătoare.-Provocări şi perspective…”, preotul dr. Stelian Gombos apreciază că familia e singura care înnoieşte permanent lumea aducând cu sine copiii care, mai apoi, vor fi cei ce îşi vor întemeia propriile familii. Prin structura sa familia conferă unitate întregii societăţi.
Uneori familia, care are ”vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice”, este definită drept „biserica cea mică sau biserica domestică”.
La 10 decembrie 1948, Declaraţia fundamentală a drepturilor omului statua, în art. 16: „Familia este nucleul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi stat”. Dar, se pare, politicile actuale sunt contrare acestei declaraţii, spune dr. Gombos remarcând în continuare: „Se vorbeşte tot mai intens dar total indefinit despre procesul de modernizare a instituţiei familiei. Astăzi carierismul clamat ca o realizare de sine şi perceput ca atare la nivel individual conduce la indiferenţă faţă de problemele familiei. Funcţiile tradiţionale ale familiei: de creştere a copiilor şi de îngrijire a bătrânilor sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt împărţite cu alte instituţii sociale, total diferite de familie şi de căldura acesteia. Astfel familia devine doar un loc de refugiu afectiv mizantropic ca reacţie la stresul cotidian. Familia e tot mai des înţeleasă ca o simplă coabitare, lăsând cale liberă concubinajului sau mai nou numitelor uniuni consensuale.”
Preotul dr. Stelian Gombos concluzionează că astăzi, din ce în ce mai des, locul familiei tradiţionale, caracterizată prin comuniune de iubire, este luat de individualismul egocentric.
Mircea Popescu  în paginile purtând titlul “Familia creştină garanţia continuităţii vieţii” arată că “nunta tradiţională la români face parte din cele mai fericite evenimente din viaţa a doi tineri, atunci când ei  îşi mărturisesc reciproc iubirea şi decid ca toată viaţa să o parcurgă  împreună ca soţ şi soţie.
Naşii de cununie au un rol foarte important la organizarea nunţii, ei fiind consideraţi  ca “părinţii spirituali” ai tinerilor. Un rol special în desfăşurarea nunţii îl au şi cavalerii de onoare şi domnişoarele de onoare. Cavalerii sunt cei care împreună cu un bărbat “bun de gură” (Vornicel), se deplasează la casele gospodarilor, cinstindu-i cu vin şi convigându-i să participe la nuntă. Tot ei sunt aceia care angajează lăutarii şi pornesc alaiul de nuntă, în timp ce domnişoarele de onoare participă la îmbrăcarea miresei şi ţinerea trenei rochiei de mireasă.
De o importanţă deosebită este oficierea religioasă a căsătoriei celor doi tineri  în Biserică, unde preotul ţine o slujbă specifică acestui eveniment, în prezenţa mirilor, naşilor, părinţilor mirelui şi ai miresei, secondaţi de membrii de familie, prieteni şi cunoscuţi. În credinţa ortodoxă, căsătoria este una din cele şapte sfinte taine. Ea are rolul de a uni un bărbat cu o femeie, printr-o uniune veşnică în faţa lui Dumnezeu.
În mediul sătesc, nunta constituie un eveniment de bucurie şi sărbătoare pentru întreaga localitate, şi va dăinui în memoria tuturor participanţilor pe tot parcursul vieţii lor.
Se constată faptul că, în ultimii ani, dar mai accentuat după evenimentele din decembrie 1989, o parte din obiceiurile de nuntă moştenite de la înaintaşii noştri, treptat încep să dispară  prin manelizarea lor, sau prin preluarea unor obiceiuri  de la alte popoare, din alte ţări,  unde s-au dus să muncească o parte din conaţionalii noştri”.
În spiritul învăţăturii creştine, caracteristicile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea între soţi. Familia este nucleul civilizaţiei, ea îşi formează membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine.
Căsătoria şi familia creştină zidesc Biserica, ne spune autorul, iar soţii devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viaţă unei alte persoane umane. copilului, reflectarea vie a dragostei lor.
Dr. Teona Scopos în articolul „Dumnezeu e în tot şi în toate…” subliniază profundul respect pe care îl are pentru familie, oriunde ar fi ea în lumea mare şi deasemenea pentru , cultura religioasă a oricărui semen de pe pământ. „M-am născut româncă, spune autoarea, m-am născut într-o familie de buni creştini, cu tată, bunic, unchi, preoţi ortodocşi. Aş fi putut să am o cu totul altă soartă: să mă nasc undeva, în Africa, din părinţi negri, crezând în bunul DUMNEZEU altcum decât aş putea înţelege. Sau undeva în pustele Mongoliei, sau în Japonia, sau dincolo de cercul polar… Aş fi putut să fiu evreică, arăboaică, laponă, chinezoaică… sau oricine altcineva, să am o familie de oameni cuminţi, cu chip total diferit de al meu, cel de acum, cu o religie total diferită de creştinism. Cred cu tot sufletul în CEL  DE  SUS, simt că există şi ştie ce fac, ce simt, ce gândesc. Puteam să-l iubesc şi să-l simt oriunde altundeva, vorbind o altă limbă, purtând alte straie, rugându-mă după alte ritualuri. Pentru că aşa gândesc şi aşa simt, nu pot susţine supremaţia religiei în care m-am născut faţă de oricare alt mod de exprimare a dragostei faţă de DUMNEZEU. El e unicul creator a tot ceea ce există, ne vede pe toţi, ne arată tuturor calea cea dreaptă, lăsându-ne libertatea de a ne folosi sufletul, mintea şi braţele pentru a ne făuri viaţa oriunde pe pământ. DUMNEZEU e în tot şi în toate, chiar şi în sufletul celor care se consideră atei. Au liberul arbitru să creadă ce vor, dar Bunul Părinte are grijă şi de ei, cu îngăduinţa oricărui tată bun care veghează mersul prin viaţă al fiilor săi.”
Aceste pilduitoare cuvinte m-au impresionat şi m-au mişcat profund reliefându-mi cât de înţeleaptă poate fi gândirea unui om cu o inimă mare şi deschisă tuturor semenilor. Probabil, ele îşi au originea în cei şapte ani de acasă, din familie dar şi în anii de educaţie şcolară şi mai ales universitară care au format-o ca pe un demn de laudă discipol şi urmaş al lui Hipocrat…
„Am scris toate aceste rânduri, continuă doctoriţa Scopos, pentru a fi mai bine înțeleasă. Respect familia creştină aşa cum respect orice familie morală şi normală, e drept, după normele proprii felului meu de a simţi şi gândi. Am cunoscut familii mixte, cu parteneri din confesiuni diferite, unite, fericite, normale din toate punctele de vedere. Cunoaştem cu toţii familii creştine care nu fac cinste nicicum, distrugând prin comportamentul lor viitorul propriilor copii. Închisorile sunt pline de răufăcători, fiecare fiind botezat într-un fel sau altul. Sub soare e loc şi pentru bine şi pentru rău. Miezul fiecărui om poate fi aluat bun sau rău. În fiecare dintre noi stă puterea de a alege. Sunt familii cuminţi cu fii răufăcători. Sunt copii de milionari care fură. Sunt familii de hoţi şi criminali cu urmaşi cinstiţi şi care fac tot ce pot să îndrepte răul în care s-au născut. Binele şi răul sunt alegerea fiecăruia dintre noi, ţin de puterea caracterului, de profunzimea gândirii, de bogăţia sufletului.”
De-a lungul anilor autoarea a avut norocul şi privilegiul să cunoască familii cu totul și cu totul deosebite, familii creştine, oameni care i-au marcat viaţa, în cel mai frumos mod, prin simpla lor existenţă. A dat câteva exemple, rememorând, cu fiecare slovă scrisă, amintiri minunate legate de oameni care fac cinste şi ideii de familie, şi credinţei curate. Exemplele dureroase, urâte, rele, le-a evitat, acum şi întotdeauna, pentru a-şi proteja sufletul şi credinţa că binele învinge până la urmă.

Familiei, i-a dedicat dr. Teona Scopos, sensibilele versuri:
Românii, de milenii, familiei se-nchină
E simbol pentru viaţă familia creştină,
Şi cei ce o respectă, sunt dăruiţi cu har .
Tânjim s-avem alături dorita jumătate
Iubirea-i DUMNEZEU în sufletul curat
Nu toţi o întâlnim-aşa ne este dat…”

Dorina Stoica închină familiei poezia “Doar o viaţă de om”:

„Înveşmântată-n alb, timidă-n zi de vară,
L-am prins de mână pe-acel ce îmi era sortit
Şi-nlănţuiţi, cu naşii-n hora Isaiei milenară
Iubire şi grijă ne-am jurat pân-la sfârşit.
Plini de curaj am început a ne clădi o viaţă
Şi-un viitor de Domnul doar ştiut.
Nici când, nici cum, dar într-o dimineaţă
Am constatat că viaţa noastr-aproape a trecut.
Se deapăn-anotimpuri şi-n grabă se duc anii.
Trec ore, zile, clipe ca norii pe cer senin,
Se scutur iar salcâmii, mai înfloresc castanii,
Gustăm dulceaţa mierii şi-amarul din pelin.
Copiii noştri au crescut şi ne-au luat locul.
Copilărim atunci când ni se nasc nepoţi.
Privim în urmă, resemnaţi ne aşteptăm sorocul
Ne pare rău, dar contra apei să înoți nu poți!
Cuminţi, tăcuţi şi neştiuţi ne vom retrage-n tină.
Vor înflori în cimitir deasupra noastră ghiocei
Azi ninge, mâine va ploua, apoi va fi o zi senină.
Va mirosi a liliac, a caprifoi şi-a flori de tei.”

Învăţătorul Roman Scumpu consideră că religia creştină ortodoxă are drept fundament IUBIREA faţă de Dumnezeu  şi faţă de oameni. Şi, în final, răspunde întrebării: „De ce iubim familia creştină? spunând că ortodoxia este supremă tuturor sistemelor religioase iar religia creştină este singura religie care poate salva omenirea de la pierire şi, de aceea , crede cu tărie în virtuţile ei. “Da, sunt convins, scrie autorul în final, că Dumnezeu ne iubeşte. În felul Lui misterios, fireşte…
”În articolul “Familia-Taina Însoţirii”, Ştefan Boboc-Pungeşteanu subliniază că există foarte multă indiferenţă în viaţa de familie, moştenită de cultura profund zdruncinată a timpului prin care am trecut şi îşi aminteşte de educaţia primită de la părinţii săi, care la rândul lor, manifestau o profundă preocupare faţă de copiii lor. Autorul a ţinut să evidenţieze responsabilitatea părintească, şi modul de manifestare a acesteia…
Deasemenea, în discuţia despre familie, el desprinde cu insistenţă şi a doua latură, cea a ÎNSOŢIRII, care de multe ori apare la unele familii încă din perioada mijlocie a vieţii, ducând până la adânci bătrâneţi. În această perioadă apar comportamente diferite la diferite familii. Ele, comportamentele sunt şi în funcţie de personalitatea fiecărui membru, indiferent de sex. De-a lungul vieţii, autorul a observat elementele de conveţuire pline de dragoste şi de stimă reciprocă, de respect, gândind deseori la vorba bătrânească: “ceea ce ţie nu-ţi place  altuia nu face”, cu atât mai mult partenerului de viaţă.
Vorba, “Tonul face muzica” un proverb bine ştiut de multă lume, sugerează că felul cum vorbeşti arată poziţia pe care te afli, de partener de viaţă sau de şef. Vorbirea ca partener de viaţă trebue să fie mai mult consultativă şi nu autoritară, deoarece deseori autoritarismul duce la conflicte greu de domolit.
Din rândurile semnate de Ştefan Boboc-Pungeşteanu putem învăţa că reuşita într-o căsnicie şi trăinicia unei familii se bazează pe încredere, răbdare, tact şi înţelegere reciprocă.
“Familia este un dar nepreţuit pe care il primim în această viaţă, spune Bogdan Urzică în articolul său, depinde de noi dacă ştim să apreciem aceste lucru la valoarea la care i se cuvine, fie că suntem în ipostaza de copil sau cea de părinte. Morala creştină, care se bazează pe iubirea aproapelui este o conduită ideală pentru orice familie”.
Prof. Aurel Gheorghiţă subliniază, într-o tristă concluzie a articolului său „FAMILIA îşi duce astăzi existenţa într-o lume nebună, dominată de ban, de forţă, de egoism, de teroare, corupţie, sexualitate  şi crimă…Aşadar, omenirea trece printr-o criză apocaliptică” şi se întreabă, pe drept cuvânt „QUO VADIS, FAMILIA?”
Economistul şi scriitorul Ioan Grămadă, arată “Familia este izvorul vieţii pe pământ, temelia vieţii de obşte, este prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire, pentru om. Ea se întemeiază pe unitate, egalitate, comuniune şi iubire desăvârşită. de Dumnezeu, şi oferă acea oază de  moralitate, de siguranţă şi de linişte, de împliniri şi bucurii de tot felul, care menţin tonusul vieţii de fiecare zi. Familia este un preţios teren de acumulare a unor experienţe şi de aplicare a artei educaţiei membrilor componenţi, în înţelegere şi armonie Este un adevăr incontestabil că o familie se realizează pe deplin numai odată cu apariţia copiilor. Ei sunt oxigenul împlinirii familiale, al femeii mamă în primul rând. Scriitorul Grigore Vieru spunea: ,,De câte ori privesc o mamă cu copilul în brațe, o asemăn Maicii Domnului cu pruncul Iisus.”
Pentru a sublinia importanţa familiei în societate şi a sensibiliza opinia publică, începând din luna septembrie 1993, ziua de 15 mai a fost declarată prin Hotărârea Adunării Generale a ONU ca Ziua Internaţională a Familiei, iar la propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, susţinută de Patriarhia României, această zi a devenit oficial şi Ziua familiei române.
Autorul afirmă în continuare: “Desigur că această zi şi nu numai ea ar trebui să reprezinte pentru noi toţi un prilej de sărbătoare, linişte şi pace în cadrul fiecărei familii, să ne adunăm cu emoţii şi încântare pentru realizarea acelui deziderat  al întregirii familiei fericite, unite, care să însemne bucurie şi mândrie.
Dacă în viaţa de familie are loc bucuria naşterii de copii, tot aici se manifestă şi durerea morţii fiilor sau membrilor familiei la vârste diferite. Şi pentru că în aceste zile, la 31 octombrie,  se împlineşte un an de la tragedia petrecută în clubul Colectiv din Bucureşti, se cuvine a le aduce un pios omagiu, monumente de adâncă reculegere pentru memoria celor 64 de tineri, arşi  de vii, în floarea vârstei. Oare poate fi o mai mare durere pentru părinţi, decât pierderea copiilor?”.
Mama este adevărată icoană a familiei. Cea mai frumoasă vorbă din lume, cel mai iubit şi mai dulce nume e mama. Poetul Grigore Vieru a slăvit numele mamei, în minunate slove: „Sub soare nu-i nici-un cuvânt/ atât de drag şi-atât de sfânt/ ca mama../ O dată în viaţă greşeşte mama, atunci când închide ochii, lăsându-te singur pe lume.”
În  sufletul fiecăruia dintre noi este un adevărat sanctuar, în care se află tot ce avem noi mai scump: mama.
Despre mama sa dar, în egală măsură, despre toate mamele, ec. Ioan Grămadă scrie cuvinte de înaltă simţire sufletească: „Mama e cântecul de leagăn al inimii şi floarea de colţ a sufletului. Prin toate câte mi-a fost dat să trec, pe ale vieţii meandre, spre a cunoaşte locuri și frumuseţi, oameni şi fapte, cel mai profund mi-a rămas în inimă imaginea vie a scumpei mele mame, ca pe o icoană pe care încerc să o reconstitui în memorie, poate şi pentru a-mi reda liniştea sufletească de care de cele mai multe ori am mare nevoie. Cuprins de mâna ei caldă mă însoţea mereu în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Biserică, unde bunul meu tată era la început dascăl, apoi paraclisier, slujbă în care va rămâne timp de 43 de ani. Pot spune că acolo la Biserică mi-am petrecut copilăria precum o bună parte din anii adolescenţei. Alături de cele două surori, Paraschiva şi Maria am fost crescuţi şi educaţi cu acea dragoste părintească şi credinţă în Dumnezeu. În serile lungi de iarnă, aşezaţi la gura sobei, ascultam cu nerăbdare minunatele poveşti pe care ni le spunea mama, basme cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, cu zmei, împăraţi şi împărătese, cu prinţi şi zâne, sau povestea care ne plăcea cel mai mult despre Genoveva şi fiul ei Benone….Departe de a-mi aduce unele laude gratuite, sunt ferm convins că reuşitele din întreg parcursul vieţii mele s-au datorat în cea mai mare parte educaţiei şi formării mele în familie, în spiritul moralei creştine, învăţăminte care m-au călăuzit pretutindeni”.
În articolul “MAREA TAINĂ SFÂNTĂ A ÎNSOŢIRII”, Marian Malciu redă definiţia familiei, după DEX, şi anume: ”Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun” şi precizează că familiei îi este asimilată şi noţiunea de neam.
“Căsătoria, ne spune autorul, trebuie privită şi înţeleasă ca fiind un act de legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie. Aceasta nu vine de la oameni ori de la legile făcute de ei, ci de la divinitate. Dumnezeu a stabilit ca această legătură naturală să fie pe viaţă. Dumnezeu i-a creat omului o singură femeie, pe Eva, nu mai multe, iar unitatea familiei o avem chiar de la începutul creaţiei. Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine. Familia binecuvântată de Dumnezeu se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte şi căreia i-a dat iubire. De aceea Biserica acordă atenţie maximă familiei în raport cu toate celelalte forme de comunitate umană. Pentru a fi o unire desăvîrşită, căsătoria comportă o dragoste desăvîrşită. Prin credinţă şi prin har dragostea conjugală este transfigurată şi devine dăruire conjugală. În timp ce se dăruiesc unul altuia, soţii dau dincolo de ei înşişi o fiinţă reală, copilul, reflectare vie a dragostei lor, semn permanent al unităţii lor conjugale şi sinteză vie şi nedespărţită de fiinţa lor de tată şi de mamă. Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi. Dragostea lor părintească este chemată să devină pentru copiii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu.Astfel, Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica. Biserica găseşte în familia născută prin Taină leagănul său, locul şi mediul în care se pregătesc noi generaţii de membri ai Bisericii, iar familia, susţinută şi întărită de harul lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în Biserică şi amândouă în împărăţia lui Dumnezeu”.
Deosebite gânduri dedică prof. univ. Constantin Niţu unei familii minunate, familia Ana şi Carol Davila, oameni de o înaltă valoare morală şi spirituală, părinţii marelui dramaturg şi om de teatru Alexandru Davila, creatorul piesei “Vlaicu-Vodă”, cea mai frumoasă dramă istorică în versuri din literatura română.
Şi alţi membrii ai Cenaclului nostru, au în acest volum frumoase pagini de versuri şi proză dedicate amintirilor despre propria familie sau despre familii apropiate care s-au remarcat printr-o viaţă de familie exemplară. Deasemenea sunt omagiaţi învăţători, profesori, preoţi ce şi-au dedicat viaţa educării multor generaţii şi personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti.
Un omagiu de suflet este închinat profesoarei Lucia Silvia Podeanu (Tudor), fosta noastră colegă de Cenaclu, deosebit om de cultură, un spirit enciclopedic, la împlinirea unui an de la plecarea ei spre stele…Fie ca Dumnezeu să-i lumineze calea şi să-i ocrotească veşnica odihnă !
Ni-i proaspătă și înnegurată ziua de 30 iulie 2016 în care a plecat și colegul Vasile Fetescu, regrete…
Profesoara Mioara Niculescu în articolul intitulat „Familia mea, familia noastră” dedică emoţionante gânduri de dor şi drag FAMILIEI NOASTRE, A CENACLULUI NOSTRU DE LA DISTANŢĂ „Să începem cu arborele genealogic, aşezând la baza piramidei (sau la vârf?) pe fondatorul, mentorul, Seniorul, Patriarhul, Pater Familias- Ion N. Oprea. Ce bucurie, ce onoare, ce împlinire să aparţii unei familii atât de arborescentă, atât de roditoare, atât de frumoasă încât atunci când ne întâlnim, în fiecare volum, să ne simţim aproape şi trăirile noastre să se întrepătrundă şi împreună să ne bucurăm de „cuvinte potrivite”. E înălţător să ai o familie ca a noastră şi e absolut uluitor că vom fi alături până dincolo de orizont, şi mai departe, mai departe. Pentru aceasta e bine “să ne ţinem de neamuri” întru scris deoarece avem acelaşi ADN spiritual în sensul că litera, cuvântul scris, ideea exprimată, respectul şi iubirea faţă de carte ne sunt comune şi ne-au marcat existenţa. Suntem căutători de cuvinte, căutători de frumos şi asta ne uneşte şi ne determină să depăşim orice barieră (nu că ar fi fost cazul) de religie, vârstă, profesie, obţiuni politice, preocupări etc.
Sentimentul că aparţii unei familii sau că îţi aparţine o familie îţi creează o stare de graţie cu ajutorul căreia îţi poţi exprima gândurile, trăirile, ideile, fiind convins că eşti ascultat cu înţelegere. Faptul că nu vă cunosc personal decât pe trei, patru dintre voi nu înseamnă că îmi sunteţi străini. Vă percep cu alte simţuri, vă înţeleg gândurile din scrisul vostru, din ideile şi mesajul textelor voastre. Vă preiau emoţiile şi mă alătur vouă cu tot ce simt, cu tot ce vă frământă. Datorită profesorului meu de limba română, Oliviu Negoiţă, de la un liceu bucureştean, adorat de generaţii de elevi şi de mine venerat, am făcut parte din cenaclul liceului, apoi din cel al facultăţii, şi după aceea am organizat eu însămi cenacluri prin şcolile pe unde am profesat şi niciodată nu m-am gândit în aceşti termeni la un cenaclu, ca la o familie. Acum cred că e altceva. Altceva. În primul rând, şi o mărturisesc cu toată sinceritatea, cred că “ de vină” este coordonarea. Această capacitate de a te primi “ în familie” cu rang egal în sensul că toţi suntem “ rude de gradul întâi” şi ne bucurăm de acelaşi respect chiar dacă unii sunt copii, sau poate tocmai de aceea, este uluitoare. Această deschidere este mai mult decât o atitudine pedagogică. Este o încredere  “în alb” cu valoare simbolică, este o fereastră care se deschide timid, la început, şi ferm mai târziu spre un viitor unde cuvântul e important. El, cuvântul, ne-a ridicat pe toţi şi a pogorât asupra noastră atâtea bucurii. Suntem bine cuvânt (aţi). De ce dintre toate câte există Dumnezeu ne bine-cuvânt(ă)-cuvânt(ează)! Astfel cuvântul se sacralizează.
Revenind la “ familia noastră”, această minune pe care o numesc cenaclu-familie mi-a sporit calitatea vieţii intelectuale. Sunteţi, toţi cenacliştii, nişte oameni minunaţi care nu aţi făcut altceva decât să răspundeţi Prezent la chemarea unui OM care ne e şi mamă şi tată şi frate şi nepot și bunic şi mentor şi un mare, mare iubitor de oameni şi de carte – Ion N. Oprea.
Vă doresc tuturor să vă bucuraţi de viaţă, de sănătate, de toţi cei dragi şi să aveţi mereu familia aproape şi pe cea biologică, şi pe cea spirituală”, îşi încheie mesajul profesoara Mioara Niculescu.
Visăm, zâmbim trăim şi caruselul vieţii ne poartă acum către un nou an, an  pe care vi-l doresc plin de sănătate, succese şi ..inspiraţie pentru viitoarele volume-antologie pe care mentorul Cenaclului, scriitorul Ion N. Oprea, şi colaboratorii săi le gândesc pentru următoarea Decaniadă.
Dragii mei colegi cenaclişti şi mai presus de toate Prieteni, pentru voi a scris doamna dr. Teona Scopus poezia următoare:

Prietenii mei

Prietenii mei fac parte din mine-
Râdem şi plângem la drum prin destin-
Iubim mersul drept sub cerul senin,
Emoţii trăind la rău şi la bine.
Tot nu-nţeleg cum le-a fost dat
Examen prea dur pe pat de spital-
Noroc şi necaz… val după val…
Iubirea creştină de rău i-a scăpat.
In anii ce vin normal să trăim-
Merită ei, merit şi eu-
Există în jur şi-n noi DUMNEZEU–
Iubeşte-ne Doamne cum noi Te iubim!

SĂRBĂTORI FERICITE!  şi  LA MULŢI ANI 2017 !

                                                  Iaşi, 6 decembrie 2016

Postfață la volumele  Familia creștină-sfânta taină a însoțirii,  vol. I, 222p. și vol II, 264p., ed. PIM, Iași, 2016