Primit pentru publicare: 31 dec.2015
Autor: Gheorghe POSTELNICU
Publicat: 07 ian. 2016

FASCINAŢIA EXPLORĂRII LEXICALE

Analiza corespondenţei intitulate „Explorări pe un tărâm fascinant”, susţinute de redutabilul filolog I. Nedelea, la rubrica „Vorbe şi tâlcuri”, din revista ÎNTREZĂRIRI, nr. 12 (2015), ne-a determinat să răsfoim caietele-manuscris ale unei proiectate şi neterminate lucrări, „Repertoar lexicografic Vasile Voiculescu: muntenisme, termeni populari, arhaisme. Proza”, la care am trudit în anul următor apariţiei monografiei „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” (EuroPress Group, 2012). Corespondenţa bunului nostru prieten era prilejuită de întâlnirea sentimentală cu studiul Elenei Vieru, „Cuvântul popular în proza lui Vasile Voiculescu” (2014) şi a fost redactată cu rigoarea şi argumentaţia care fac din I. N. un nume preţuit de oamenii de cultură de la Suceava la Braşov, trecând prin Valea Buzăului.
Purtaţi de fiorul emoţiei provocate de cele două remarcabile osteneli – ale Elenei Vieru, pe care nu o cunoaştem direct, şi a lui I. N. – ne îngăduim să aducem câteva observaţii şi completări cu caracter statistic, referitoare la particularităţile vocabularului voiculescian. Ca o coincidenţă, selecţia noastră lexicală din 2013 a vizat toate scrierile în proză, edite şi inedite, antume şi postume, aflate în cele două integrale Sorescu (1998 şi 2004, Ed. Anastasia şi Ed. Cartex 2000) care cuprind naraţiunile publicate în cele trei volume din 1972, ca şi cele lăsate în afara acestora. De menţionat preferinţa autorului pentru termenul „nuvelă”, justificat prin sensul originar al speciei folclorice munteneşti („Tata nu a scris povestiri, ci nuvele, titlu la care ţinea în mod deosebit, având ca model pe Edgar Alan Poe” – Radu Voiculescu).
Perimetrul geografic pârscovean în care ne-am născut şi am copilărit atât eu, cât şi I. N. şi V. V. măsoară 1000 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime. Un perimetru care exclude diferenţele fonetice sau lingvistice. Citind şi notând, am fost surprins de frecvenţa mare a unor forme populare, cum ar fi verbele „a cerca – cercare” şi „a căta – cătare”, substantivul „iz” şi adverbele „aci” şi „acu”. Termenul „a cerca” (a încerca) este folosit de 42 de ori în scrierile mai scurte şi de 20 de ori în „Zahei Orbul”, cu sensul de bază (a înfăptui ceva provizoriu), dar şi cu înţeles secundar (a verifica, a se strădui, a se face simţit). De exemplu: „Cercai în tot felul să-l fac să înţeleagă întrebările mele despre fata javaneză, dacă a fost, unde e acum, de ce a plecat…Prietenul cerca să mă aducă la realitate.” („Fata din Java”), „Câinii cercaseră orbecăind să fugă acasă” („Căprioara din vis”), „Abia dacă uneori cerc să răsfoiesc ciorne de poeme părăsite ori vechi scrisori” („Capul de zimbru”), „Dihania, descoperită, cercă să se tragă înapoi” („Ultimul berevoi”), „Cerca să-l abată” („Zahei Orbul”), „…cercau tavanele” (idem). „A cerca” avea o încărcătură semantică mai bogată decât „a încerca”. Acesta este, poate, şi motivul pentru care a pierdut teren, fiind înlocuit cu sinonime tinere şi restrânse semantic. În vremea copilăriei noastre (1950-1960), nu se mai folosea în Pârscov, ci doar în satele din munte (Târcov, Pietraru, Godeşti, Pănătău). Nu-l întâlnim în scrierile de tinereţe („Poemul Hanului cu Urşi”, „Amintiri despre pescuit” şi „Şcoala nouă”), trăgând de aici concluzia că în familia Sultanei şi a lui Costache Voicu nu se prea folosea. Poate că muntenii din satele pe unde a ucenicit tânărul medic…
Între cuvintele preferate de marele scriitor, se află substantivul „iz” (de origine maghiară), folosit de 16 ori în nuvele şi de 10 ori în „Zahei Orbul”. Cu înţelesul de „miros sau gust neplăcut, miasmă; ton, nuanţă” este prezent şi astăzi în vocabularul pârscovenilor. „…vorbe cu iz gâlcevitor” („Capul de zimbru”), „Am tras adânc toate izurile amurgului” („Sakuntala”), „El întâi le-a mirosit: izul lor l-a înviorat” („Ciobănilă”), „…să cunoască izul de femeie” şi „izul de ţigan” („Zahei Orbul”). Atenţia cercetătorului este atrasă şi de formele populare ale adverbelor „aci” (de 8 ori), cu varianta „ici” (5) şi „acuş”, cu variantele „acuşi, acu, acuşica”. Toate sunt vii şi astăzi.
Focalizând analiza pe fiecare nuvelă în parte, observăm că, în funcţie de temă, subiect şi personaje, autorul foloseşte mai insistent unii termeni populari: „huet”, „năboi – a năboi”, „oţărât” („Lostriţa”), „ceacâr”, „cislă” („Revolta dobitoacelor”), „gorgan”, „a se iţi” („Taina gorunului”), „târlie”, „viforniţă” („Behaviorism”), „a se aciuia”, „a se hăisi”, „a descăiera” („Iubire magică”), „orbenie”, „a bâjbâi”, „deşti”, „a dibui” („Zahei Orbul”). Aceştia au o funcţie estetică înaltă. Scoţându-i la lumină, îi punem la dispoziţia limbii contemporane, aşa cum şi-ar fi dorit şi Voiculescu. El i-a asimilat şi i-a folosit şi în scrierile cu decor urban, într-un flux verbal firesc. Vocabularul său special, recunoscut de contemporani, nu exercită o presiune nedorită asupra frazei. El se insinuează discret printre termenii fondului principal de cuvinte, rezultând acel fagure de miere invocat de marele Eminescu. Fie că e vorba de arhaisme, regionalisme sau cuvinte populare, un lucru rămâne: acordarea unor sensuri noi, de context, termenilor, acţiune semantică delicată, încununată de fiecare dată, cu rezultate excepţionale.