Ca absolvent de studii filosofice şi ca fost angajat la o catedră universitară de  Istoria  filosofiei şi logică,  ştiam că  nominalismul  e una dintre cele trei direcţii în decriptarea relaţiei dintre cuvînt  (sau semnificant)  şi realitate.

•                Minată de strădania gînditorilor medievali de-a pune în acord filosofia precreştină cu teologia,  dezbaterea cu privire la statutul termenilor generali  (respectiv cearta asupra  universaliilor)  a căpătat o turnură mai largă cînd referenţialul discuţiei s-a extins la fenomene precum inflaţia banilor    şi iarăşi s-a întors la problematica religiei,  prin reinventarea bisericii baptiste ca orientare  nondenominaţională    ‒  refuzul oricărei etichetări asociate învăţăturii creştine din textul  Sfintelor  Scripturi,  gen  ortodoxie,  catolicism,  protestantism,  ori neoprotestantism.
•                O gafă comisă la un post bucureştean de televiziune,  în relatarea sărbătoririi  (pe  6  iulie  2023  a)  profesorului  Constantin  Bălăceanu – Stolnici,  cu prilejul aniversării sale centenare,  m-a determinat să aştern pe hîrtie şi să-ncredinţez tiparului notaţiile ce urmează.
•                Cronicara instituţiei audiovizuale cu pricina l-a pomenit pe universitarul clujean  Ioan – Aurel  Pop  ca  Preşedinte  al  Academiei  Oamenilor  de  Ştiinţă  din  România,  iar nu al  Academiei  Române  pur şi simplu,  printre membrii căreia se numără şi venerabilul sărbătorit.
•                Cealaltă instituţie a intrat în atenţia publicului actual în cursul anului  2007,  la iniţiativa unor membri  ai  „Asociației  Oamenilor  de  Știință  din  România“   (datînd din  1956)  dornici să îmbrace cu orice preţ toga de academicieni,  după modelul medicilor şi al agronomilor ce şi-au creat academii de profil încă din vremea vechiului regim,  la fel cum  „lucrătorii“  din sfera umanistă au obţinut avizul  „conducerii superioare de partid şi de stat“  de a se constitui  (prin reprezentanţii lor de vază)  în  Academia  de  Ştiinţe  Sociale  şi  Politice    (Bucureşti,  1970 – 1989).
•            Înmulţirea,  ca atare,  a instituţiilor academice nu este,  neapărat,  o faptă condamnabilă.  După unificarea provinciilor italiene  (terminată în  1861),  Italia s-a trezit a fi un stat unitar cu academii multiple,  unele cu denumiri doar aparent hazlii,  precum  „Academia  Tărîţei“  /  Accademia  della  Crusca  (înfiinţată la  Florenţa,  în  1583),  sau  „Academia  Linxului“  /  Accademia  dei  Lincei  (fondată la  Roma,  în  1603).
•           Ce ne facem,  însă,  cu amestecul între competenţe şi niveluri de organizare instituţională ce-au împînzit peisajul personalităţilor juridice botezate sub girul eroului – trădător  Academos  (un personaj mitologic din vechea  Eladă  transformat în zeu şi onorat prin altare) ?
•          Academia  instalată  (la marginea  Atenei)  de  Platon,  în grădina eroului pomenit,  s-a impus  (cu aproape  24  de veacuri în urmă)  drept formă a învăţămîntului de nivel superior şi era adresată doar absolvenţilor trecuţi anterior prin cele trei şcoli  (a  gramatistului,  a  grămăticului  şi,  respectiv,  a  retorului)  specifice locuitorilor din regiunea  Attica.  Nu altfel a luat fiinţă  Liceul  iniţiat  (tot la marginea  Atenei,  în preajma unui altar dedicat zeului  Apollo),  de  Aristotel,  fost elev,  iar apoi fost profesor la instituţia creată  (pe la anul  387  î. e. n.)  de maestrul său versat în arta dialogului.
•           Cam în acelaşi registru  (limitat la promovarea doar a  7  „arte liberale“,  în loc de  9,  cîte fuseseră profesate în antichitatea greco – romană)  s-au  înfiinţat şi academiile din primul mileniu al evului creştin,  în speţă  Academia  Palatină  de la  Aix – la – Chapelle,  iniţiată la propunerea învăţatului  Alquin,  din  782,  în capitala preferată a împăratului franc  Carol  cel  Mare,  respectiv  Academia  din  Palatul  Magnaura,  organizată în anul  848,  la curtea  împărătesei  Teodora  a II – a,  prin resuscitarea  Πανδιδακηήριον  [Pandidactérion] – ului din  anul  425,  în capitala aceluiaşi  Imperiu  Roman  de  Răsărit.
•         După deschiderea primelor  UNIVERSITĂŢI  creştine  ‒  la  Salamanca  (Spania,  1134),  la  Bologna  (Italia,  1088),  Paris  (pe la  1150),  Oxford  şi  Cambridge  (Anglia,  1166,  respectiv  1209)  ‒  termenul  „academie“  revine în actualitate pentru a desemna etapa iniţială a unei preconizate  universităţi,  catolice sau greco – bizantine.  Aşa s-a întîmplat,  bunăoară:  ●  cu  Akademia  Krakowska  (Polonia,  1364),  devenită cu timpul  Uniwersytet  Jagielloński  w  Krakowie;  ●  cu  Academia  Moviliană  din  Kiev  (1615),  ajunsă astăzi la titulatura  Національний  Університет  „Києво – Могилянская  Академія“;  cu  Academia  Mihăileană  din  Iaşi    (1834)  şi reînfiinţată în  1856  sub titulatura  Gimnaziul  Naţional  din  Iaşi,  continuat din  1860  de  Universitatea  de  Iaşi,  ce avea să adopte,  cîteva decenii mai tîrziu,  patronimul celui sub domnia căruia şi-a deschis porţile,  devenind  Universitatea  „Al. I. Cuza“ – Iaşi.
•          Cu timpul,  celor două accepţii date  academiei  de-a lungul timpurilor  ‒  ●  (1)  formă superioară de instrucţie şcolară;  ●  (2)  titulatura iniţială a unei universităţi medievale,  lipsită de ciclu pregătirii doctorale    ‒  li se adaugă alte trei înţelesuri:  ●  (3)  academia ca  instituţie  şcolară  preliminară  ciclului  universitar  (în genul  Şcolii  Latine  iniţiate de către  Despot  Vodă  la  Cotnari,  ori a  Liceului  din  Franţa  Republicană,  extins în  Europa  şi nu numai);  ●  (4)  academia ca  for  suprem  de  consacrare  a  cercetării  ştiinţifice  şi de antrenare a savanţilor unei ţări la dezbaterea problemelor cardinale reclamate de mersul înainte al cunoaşterii şi de progresul social  (în genul  Academiei  Franceze  ,  sau al  Academiei  Române);  ●  (5)  titulatură  atrăgătoare  pentru  instituţii  de  învăţămînt  superior  pe  domenii  înguste:  conservator  de  muzică  şi  artă  dramatică  (●  Academia  de  Film,  Teatru  şi  Televiziune  „Studiourile  Buftea“;  ●  Academia  de  Muzică  „Gheorghe  Dima“,  din  Cluj – Napoca  etc.);  institut  de educaţie fizică şi sport;  şcoală  de ofiţeri  (●  Academia  de  Înalte  Studii  Militare – Bucureşti;  ●  Academia  de  Poliție  „Alexandru  Ioan  Cuza“ – București;  ●  Academia  Forţelor  Aeriene  „Henri  Coandă“ – Braşov;  ●  Academia  Navală  „Mircea  cel  Bătrîn“ – Constanţa  etc.)  şi aşa  mai departe.
•           Ce ne facem,  însă,  cu extensiile termenului în atenţie la activităţi girate anterior prin  asociaţii  culturale  (gen:  ●  Academia  Rurală  „Elanul“,  din  Giurcani,  jud. Vaslui;  ●  Academia  Rurala  de  Folclor  şi  Teatru,  din  Şipote,  jud. Iaşi  etc.);  şcoli  profesionale  şi  de  ucenici  (●  Academia  [Agop  de]  Design  Floral – Bucureşti;  ●  Academia  de  Frizerie – Bucureşti;  ●  Academia  de  înfrumuseţare – Bucureşti;  Culinary  Arts  Academy – Geneva,  Switzerland;  ●  Academia  [de patiserie]  Flavian  Dobre;  ●  Academia  de  Masaj – Iaşi  etc.),  prin  cluburi  şi  şcoli  sportive  (●  Academia  de  Arte  „Marina  Capaţîna“ – București;  ●  Academia  de  Arte  Marţiale – Braşov;  ●  Academia  de  Atletism – București;  ●  Academia  de  Dans  Ballet  Art – București;  ●  Academia  de  Fotbal  – Iaşi;  ●  Academia  de  Gimnastică – Bucureşti;  ●  Academia  de  Handbal  Csepreghi – Baia  Mare;  ●  Academia  de  JUDO – Timișoara;  ●  Academia  de  Tenis   – Iaşi  etc.),  şcoli  de  iniţiere  în  concepţii  mistico – religioase  şi  practici – spiritualiste  (gen:  ●  Academia  de  Astrologie  şi  Ştiinte  Spirituale – București;  ●  Academia  de  Parapsihologie  și  Teosofie  Shamballa – Bucureşti;  ●  Yoga  Academy  România – București),  ori prin bresle  profesionale,  companii  şi  societăţi  comerciale  (●  Academia  de  Dresaj  Canin  „GUNDO“ – București;  ●  Academia  de  Fitness – Iaşi;  ●  Academia  de  Modă  şi  Design – Chişinău;  ●  Academia  de  Training  Häfele – București;  ●  Academia  de  Vinuri – Chişinău;  ●  Academia  de Turism – Suceava;  ●  Academia  Ospitalităţii – Oradea;  ●  Romanian  Wine  Academy – Bucureşti  şi tot aşa mai departe) ?
•         Singura soluţie pentru stoparea inflaţiei nominale ce-a năpădit,  aidoma buruienilor,  grădina lui  Akademos  pare că ţine de adoptarea unui nomenclator al instituţiilor legate de formarea şi omologarea performanţelor şi performerilor din cîmpul cunoaşterii,  poetice,  teoretice,  sau  practice.  Prin el s-ar putea reglementa nivelurile de organizare şi competenţele aferente diverselor instituţii cu rol instructiv – educativ.
•           Printr-o astfel de reglementare,  cele mai multe dintre sintagmele ce asfixiază  cuvîntul asociat la începuturi cu  şcoala  superioară  şi cu  performanţa  majoră în fieful muzelor s-ar vedea silite să reintre în matca anterioară a denominaţiilor,  spre-a desemna  „societăţi ale unei categorii sau alteia de profesionişti“,  „şcoli militare“,  „şcoli de arte,  meşteşuguri şi meserii“,  „şcoli sportive“,  „institute tehnice“  etc.
•            Desigur,  problema derapajelor ce decurg din folosirea abuzivă a unui termen înconjurat cîndva de respect şi solemnitate se pune nu numai la noi.
•            În  Franţa,  unul şi acelaşi termen  (colegiu)  a însemnat cîndva diviziune a universităţii avînd în centru facultatea,  iar astăzi şi-a restrîns referenţialul la ciclurile şcolare ce preced liceul  (gimnaziul  din  Italia,  din  România  şi din alte ţări).  Pomenita degradare a termenului nu afectează,  însă,  „marea instituție franceză de învățământ și cercetare“,  ce  „oferă cursuri de un înalt nivel în discipline științifice, literare și artistice“.  Mă refer,  desigur,  la  Collège  de  France,  situat în  Cartierul  Latin  al  Parisului.
•              Încît,  ce-ar mai fi de spus în strădania barării gafelor de receptare şi comunicare:  apără-ne  Doamne  de  proliferarea  denominaţiilor,  ce nu afectează doar vigoarea  Bisericii  şi-a  Academiei.  Mai mult ca oricînd,  „briciul lui  Occam“  este ultima salvare:  entia  non  sunt  multiplicanda  praeter  necessitatem  (să nu înmulţim termenii mai mult decît s-ar cuveni) !

                 Petru  Ioan, Iași, postat 12 iulie 2023