Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Fiecare îşi are Stalingradul lui

                               Fiecare îşi are Stalingradul lui

Era în toamna anului 1943, când pe Volga se desfăşura cea mai crâncenă bătălie din istorie,  pentru fiecare metru de pământ înfruntându-se milioane de soldaţi de ambele părţi. Circula gluma că: ,,forţele noastre au cucerit după lupte grele o bucătărie, dar au pierdut o sufragerie”. În Cristur-Şieu însă, sat de pe Valea Şieului transilvan, bubuitul artileriei  şi vuietul bombelor nu se auzea -practic- deloc.

   Că lucrurile nu mergeau bine pentru nemţi, s-a văzut când bărbaţi între 30 şi 45 de ani au fost chemaţi să fie înrolaţi pentru front, în locul celor răpuşi pe Volga. Stăpânirea ungurească a acestei părţi de Transilvanie căzută sub Dictatul de la Viena l-a chemat la recrutare şi pe badea Niculae ,,din Dâmbă”(locul de la răscruce de drumuri a satului, ce cobora spre Valea Şieului). Pe el şi pe Iosup, fratele soţiei sale, ca şi pe mulţi alţii. 

Ăst Iosup,  ceva strănepot oncomiastic al celui din Sfânta Scriptură, a lăsat vorbă pe ici şi colo, că nu-i războiul lui, că nu vrea să omoare pe nimeni, nici măcar pe bolşevicii lui Stalin şi nu s-a prezentat la jândarii ungureşti. L-au declarat dezertor, începând a-l căuta  grabnic,  pentru a-i arăta direcţia unde e frontul. 

Peste badea Niculae însă, s-a prăvălit norocul. ,,Badea Niculae” era un nume doar  pentru săteni, căci ungurii îi schimbaseră numele în Miklos, adică tot Niculae, dar pe ungureşte. Şi nu doar lui. Omul avea 40 de ani şi cinci copii. Cel mare, Ion , de 13 ani.

       -Pe dumneata…nu te ducem la război, Miklos-baci, că ai cinci copii, i-au zis. Ai grijă să-i creşti. Ăsta-i Stalingradul dumitale. Deocamdată…

Pe  Iosup, fratele Măriuţii lui Nicolae, îl căutară mult, fără a-l afla. Până într-o zi, când cineva îl pârâse cengherilor cu pene de cocoş, iar aceştia îl surprinseră în şopronul larg al lui Ciomoc, încă dormind. Îl  cetluiră cu frânghie, ca altădată pe Horea, făcând din omul înalt ca un brad un fel de ghem omenesc şi îl aruncară în şură, ca pe orice bolovan. Minunea lui Dumnezeu că nu păţi nimic rău, doar rostogolindu-se până la un ciubăr uitat acolo. Fu închis într-o magazie, dar  cum-necum, reuşi să fugă pe un oblon, ascunzându-se ba într-un loc, ba în altul, cu mult mai multă grijă.

Îl căutau ziua şi noaptea, dar acum nu mai era de trimis pe front, ci pentru altceva, ca un dezertor înveterat.  Îi luară în schimb soţia şi o bătură rău, Doamne fereşte! Poate că ar fi spus ea unde se ascunde, dar dacă nu ştia, ce să spună sărmana? Puţini îndrăzneau acum să-l adăpostească pe fugarul Iosup, ajuns precum biblicul Cain. În crucea nopţii, venea la şoproanele lui badea Niculae şi de sus, dintre doi corni de lemn sănătoşi, lua mâncarea pe care i-o punea cu grijă, la trei zile, soră-sa, Măriuţa lui Niculae. 

  -Mă omule! Iosup are să ne bage în mare năcaz! -îi zicea adesea lelea Măriuţa bărbatului, presimţind că se apropie o prmejdie mare.

Zilele treceau posomorâte, cu răutate de moină şi zloată, încurcând iarna cu primăvara. Într-o dimineaţă, cengherii bătură la uşa lui badea Niculae şi îl luară pe sus, ducându-l la sediul lor:

-Să ne spui unde e ascuns Iosjka ori să ne ajuţi să-l prindem. Altfel, e de rău. Noi te-am ajutat pe dumneata. Vecinii dumitale, Miklos-baci, ne-au spus că ,,la Niculae, la cumntu-so s-ascunde Iosjka, doară Măriuţa i-i soră”. Lelea Anuca de după casa dumitale zice că l-a văzut. N-o cunoşti?

-Eu -zice  badea Niculae- vă spun drept că nu ştiu unde s-ascunde. La mine nu vine, că au fost jândarii de mai multe ori, ştiţi, dar n-au avut ce găsi. Cum aş putea eu să vă ajut, dacă se fereşte de mine?

-Îţi dăm o săptămână, te interesezi, iar dacă nu-l afli, te ducem pe dumneata în lagăr. Să nu zici că nu te-am avertizat.

Ajuns acasă, Niculae îşi află frumoasa-i soaţă plângând cu şiroaie de lacrimi, de n-o mai puteai opri.

-El de ce nu merge la război ca toţi oamenii? hohoti ea. Du-te şi spune-le unde s-ascunde. 

Zilele se-ntunecară de-a binelea şi afară şi în casă. Trecu o zi şi încă una şi încă una.

– Măriuţă, dă-mi  să-i mai pun şi azi mâncarea, se rugă bărbatul cu sfâşiere în glas.

Ai fi zis că lui îi e rudă bună, nu nevestei. Ce să facă, Doamne Preasfânt şi Dumnezeule Preaînalt? Amărâtu ăsta de Iosup numai pe noi ne are. De l-oi spune, e sigur că-l împuşcă. A doua oară nu te iartă. Dar cum? Cum Doamne să-l spun, când are şi el trei copii ca ai mei? Ce vor spune ei când vor creşte şi se vor uita în ochii mei? Cum am să le pot privi lacrimile şi singurătatea?…tăcerea aceea care-ţi spune fără vorbe: ,,dumnealui l-a spus pe tata…de-aia suntem orfani”. 

 Dar în faţa lui Dumnezeu? ŞI copiii mei?…Cât era de bărbat, îl podidiră lacrimi grele. Nu poate, nu, aşa ceva nu poate. Mare-i Dumnezeu! El le ştie toate şi le poate toate. Mă vor duce în lagăr…că şi de acolo te poate scăpa Dumnezeu. Măcar să am sufletul curat, dac-o fi să mor. 

-Lasă, Măriuţă, că m-a scăpa Dumnezeu. Io nu pot face răul ăsta, că mă tem de Dumnezeu şi de oameni -zise el la despărţire, deşi i se părea că e condus la cimitir aşa, de bunăvoie, pe picioarele lui.

Inchis la Bistriţa, după o săptămână, Miklos-baci află că va fi trimis în Ungaria, la Debreczen şi apoi în lagăr,  undeva prin Germania, ca un complice la dezertări.

Fu închis într-un vagon de marfă, plin cu arestaţi. La Debreczen, se văzu ,,cazat~ în nişte barăci urâte, friguroase, cu hrană puţină. Paznicii lagărului se purtau destul de  omenos. Pentru că era Miklos, nu Niculae? Cineva cu inimă bună se gândise oare la el, la ei toţi de acolo?

După cinci zile, zece deţinuţi, între care Miklos-baci, fură scoşi din front. Fiindcă nu se  găseau locuri pentru ei în lagărele din Germania, vor fi trimişi la gospodării din Ungaria, unde e nevoie de bărbaţi.

Aşa se văzu Niculae slugă  la un morar, lângă Sueged, el şi încă un ungur din Mureş. Ross ember ungurul unguresc! Rău de tot! Nimic nu îl mulţumea. Lucrau pe spetite, îi înjura de parcă erau criminalii Ardealului. De la o vreme, începu să-i lovească, fără vorbă multă. Niculae răbdă mult, dar când îl înjură  urât într-o zi şi îi promise o bătaie  de pomină, îl înfruntă:

-Fac orice spui dumneata, dar pe mine să nu mă baţi. Dacă vrei, poţi să mă omori, dar  să nu mă baţi. Asta n-o pot răbda…

 Câteva luni  bune trecură, când, într-o zi veni ordinul că Miklos-baci este mutat de la ianko morarul, la o familie, în Voivodina sârbească, la Bacska sau la Nagy Kanisja. 

Voivodina? Află de la câţiva unguri că asta e o regiune luată de la sârbi. În două zile ajunse acolo, cu o căruţă, păzit de  doi jindari şi predat unei familii ungureşti, al cărei tată pierise undeva prin Voronejul stepelor Rusiei.

După două zile, Niculae înţelese că Dumnezeu s-a milostivit de el. Familia asta din Nagy Kanisja era una obişnuită, alcătuită din trei fete de măritat, drăguţe-foc şi mama lor,  trecută de cincizeci de ani. Aveau o mică moşie, la distanţă de o zi şi ceva, dar se trăia bine la ei. L-au pus cu ele la masă, au văzut că argatul e un ardelean frumos şi harnic, de omenie, respectuos nevoie-mare, cu frică de Dumnezeu, rugător foarte şi-l cinsteau foarte. 

Mergeau la muncă, mâncare bună, făceau kurtos-colacsi (din păcate, duminica) şi veneau pe căruţe de la muncă precum de la nuntă. Şi-a spus fiecare povestea. Tatăl fetelor fusese din Satu  Mare de loc şi toatelea vorbeau cu drag despre Ardeal. Ştiţi cum se zice: ,,Stă ungurul sus pe deal/ Şi plânge după Ardeal.”

De la o vreme, fetei celei mijlocii îi căzu tare drag Miklos-Niculae. Toate îl iubeau, dar asta se topea după el. Ca om drept şi cu frică de Dumnezeu, el le spuse şi în primele zile, că el e om cinstit, are acasă o nevastă şi cinci copii, care o duc greu şi îl aşteaptă. Doamne, ce-or fi făcut ei de atâza vreme? Mama fetelor se supără acum de-a binelea şi scoase la vedere nevăzutele gheare:

-Miklos-baci, noi suntem stăpânii dumitale. Dacă ne superi, te reclamăm că te porţi urât cu noi şi o s-o păţeşti rău. Te pot şi împuşca. Ertet? Pricepi?

Degeaba luă omul scut pe bunul Dumnezeu, care vede inima fiecăruia şi faptele noastre şi credincioşia fiecăruia. Nu ţine cu ele.  Lucrurile rămaseră în coadă de peşte.

Fetele se sfătuiră să dărâme zidurile Ierihonului ardelean Miklos cu drăgăleşenia şi zâmbetele lor. Zis şi făcut. Îl primeau la poartă ca pe un z(m)eu, îi mulţumeau ca  lui Făt-Frumos pentru hărnicia lui şi blândeţea aia molcomă, ţărănească. Mai bine nu se putea. Aşa se face că, biruiră cu dragostea şi  kurtos-colacsom, iar după nouă luni, fata cea mijlocie avu un băietan frumos de tot, dolofan.

Sufletul lui badea Niculae era însă învăluit în cumplită furtună de nouă luni de zile. Cum ar putea el scăpa de acolo? De s-ar termina războiul, s-ar termina şi robia lui, că de la o vreme se auzea dinspre Temesvaros (Timişoara) bubuitul tunurilor. Să fugă! Va fugi. Ce fac ăia acasă, fără mine, Doamne? 

După nu multă vreme, într-o noapte târzie, îşi luă lucrurile puţine, un pic de mâncare şi după crucea nopţii, fugi spre sărăcia lui din Ardeal, fără a mai privi în urmă, spre a nu păţi ca Orfeu. Pe jos o luă, fiu speriat al nopţii. Numai dinspre Dunăre auzeai canonada artileriei.
                                                            x

O femeie cu cinci copii, cum era lelea Măriuţa a lui badea Niculae, cu un hectar şi juma de pământ, în vreme de război, greu o poate duce. Foamea şi lipsurile se îndeseau, chinuindu-i. Acu era un an şi jumătate de când omul ei a fost dus şi nicio veste n-a mai răzbătut de la el, decât o carte poştală: ,,Sunt lângă Szeged, la un morar rău.” În rest, nimic.

  Acu era toamnă, un octombrie prăpădit. Prin sat trecuseră românii, ruşii. Nu i-au făcut niciun rău, nici nemţii, nici ruşii, dar nici altora pe acolo. 

Când au venit ruşii, Iosup, dezertorul, le-a ieşit înainte, cu o puşcă veche şi a strigat cât îl ţineau bojocii:

 -Partizan! Ia partizan!

-Haraşo, oceni haraşo! i-a zis un ofiţer. Lasă că îţi dăm noi o armă mai bună ca asta.

I-au şi dat un pistol-mitralieră luat din sediul jândarilor. Fugarul era acum eroul satului, lăudat de toţi. Se puse în fruntea sătenilor şi sparseră magazia cea mare a grofului, din mijlocul satului. A luat trei saci de grâu şi patru de cărţi, aflate într-o cămară. Un sac de grâu l-a dus la soră-sa, la Măriuţa, că era singură cu copiii.

Acum, că s-au liniştit toate, era o tăcere de moarte, până la cer. Niciun semn  de la bărbatu-său nu venea. Să fi pierit oare?  Privea noaptea cerul spuzit de făcliile stelelor şi se ruga cu lacrimi către un alt Univers, unde numai gândul omului poate ajunge, dar niciun răspuns nu venea nici de acolo, decât licărirea smerită a stelelor.

  În deznădjde, şi-a pus câţiva copii afară, pe prispă, să-l cheme pe Niculae: 

  -Tată, hai acasă!! Tată, hai acasă!! Tată, hai acasă!!

  De-o fi trăind, putea Niculae, să audă glasurile năpârstocilor de copii ai lui? Câte femei îşi chemau acum în lume fiii, bărbaţii, pe cei dragi? Unii sub brazde, alţii neştiuţi, alţii duşi de ruşi prin siberii… 

 E drept, glasul omului se stinge după vreo cinci sute de metri. Nici Niculae nu şi-a auzit vreodată copiii chemându-l. Este însă cineva care aude nu numai strigătul oamenilor, ci şi suspinul sufletului, foşnetul gândului. Dumnezeu este acela. El a văzut şi a auzit strigătul copiilor şi plânsul lelei Măriuţa. Aşa se face că într-o seară, băiatul cel mare, Ion, l-a văzut pe ticu Niculae în poarta casei. N-a putut scoate decât un strigăt de pădure: , ”Mamăăăăă!!”

Bărbatul care a învins depărtările, înlăcrimat, îşi luă copilul în braţe şi intră în casă.

Omul acela bărbos, prăfuit, flămând, în ochii căruia lacrimile se amestecau cu praful depărtărilor….a fost tatăl meu.

                              prof. Vasile Găurean

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5