Meșteșugurile

Meşteşugurile din comuna Frumuşica, întocmai ca şi celelalte din zonă, s-au dezvoltat, cum era şi normal, în primul rând, pe baza resurselor naturale locale existente, a cerinţelor gospodăreşti respective şi a tradiţiilor, dar şi datorită înclinaţiilor şi chiar talentelor deosebite existente în aceste sate.
Încă din 1737, documentul citat mai sus, la capitolul „ Viaţa economică “ ( Doc.XIII / 2 m 72 şi 758 pag.252 fl. (6) –7 ) menţionează că „ Grigore al II-lea Ghica, domnul Moldovei, dă carte mănăstirii Dragomirna ca să ia un vecin meşter ce se află în satul Storeşti, ţinutul Hârlău, al lui Constantin Ruset, hatman.
Apoi, catagrafia ( recensământul ) rusesc din 1774, care o ( îl ) completează pe cel din 1772-1773, evidenţiază, printre altele, şi sunt uşor de dedus, şi ocupaţiile locuitorilor.
Astfel, în satele cuprinse atunci în comunele Rădeni şi Storeşti, ca meşteşugari ( meseriaşi ), îi putem selecta, din multitudinea de
ocupaţii, pe :
Constantin, bărbieriu, Iftimi, petrar, Neculai, petrar, Ilie, petrariu, Constandin, butnariul, Vasile, olariul, Ion, olariu, Grigoraş, ciubotar, Constandin, croitor, Ghiorghi, croitor, Dumitraşcu, bucătar şi alţii, la Feredeni;
Ion, olariu, Nica Rotariu, Hiloti, rotar, Ghiorghi, pâslar,
Ion, pâslariu, Neculai, cojocar, Ghiorghi, murar, Axinti, ciubotar, Vasile, scutelnic, Vasile, ciubotar, Iacob, olar, Ioniţă, blănar, Mihăilă, butnar ,Toader, la Vlădeni ;
Dumitru, sobariu, Ursachi, murar, Martin, scutar, Ion, ciubotar, Ion, chelar, Ilie, blănar, Pătraşcu, rotar, Ion, scripcariu, Ion, hierariu, Ion, bucătariu, la Rădeni şi Piciorugani ;
Timofti, pânzar, la Lătăiu, şi Ştefan, scutariu, la Unsa ;
Luca, scutelnic, Neculai, scutelnic, Andrii, butnar, Neculai a bucătăriţii, Gheorghe a bucătăriţii, la Storeşti ;
De la aceste meserii sau meşteşugării le vor rămâne, de altfel, şi numele de familie, atât pentru ei, cât şi pentru moştenitorii lor, din generaţiile ce au urmat sau vor mai urma.
Producţia meşteşugărească are tradiţie mare în comuna Frumuşica.
Mai întâi au apărut atelierele meşteşugăreşti care deserveau transportul rutier, inclusiv cel cu tracţiune animală, apoi unităţile de deservire a populaţiei şi de prelucrare a produselor brute, ca microatelierele de tâmplărie, rotărie, dogărie, pietrărie, fierărie, ţesătorie, tăbăcărie, croitorie, cizmărie, microlaboratoarele de industrie alimentară etc., mai toate în cadrul gospodăriilor meşterilor respectivi, rar grupaţi în câte doi, unul principal, iar celălalt ajutor.

Catagrafia din 1845 indică în târgul Frumuşica un „ lipţcan ”, un croitor şi un al treilea indescifrabil, iar recensământul din 1859 – 1860 menţionează 57 de meseriaşi.
Dacă toate acestea şi încă multe altele se realizau la început în satele comunei, apoi, mai ales începând cu jumătatea şi partea a doua a secolului al XIX-lea, centrul de greutate al meşteşugăritului s-a mutat în târg, la Frumuşica, imediat după înfiinţarea acestuia.
Aici, mai ales, se împleteau frânghii, din pieile de bovine se confecţiona talpă, pentru încălţăminte, se făceau harnaşamente, pentru cai – hamuri, căpestre, ştreanguri, hăţuri, şei, biciuri, dârlogi, se prelucrau pieile şi se făcea încălţăminte diversă, în cizmării, dar şi pe acasă, în câte un miniatelier improvizat.
Mai erau cojocării, dubălării, tăbăcării, se făceau haine de piele, pelerine, prelate, corturi şi altele.
De asemenea, erau şelari, geamgii, plăpumari, tablagii, hornari, sobari, ceasornicari, lumânărari, brutari, cofetari etc.
O categorie, foarte bine reprezentată, era cea a croitorilor, tinichigiilor, olarilor, rotarilor, fierarilor-potcovarilor, ascuţitorilor, simigiilor sau covrigarilor, fapt dovedit şi de menţionarea frecventă a acestor meserii în documente, mai ales prin mărturiile depuse de meseriaşii respectivi la unele fapte ce se petreceau în faţa atelierelor respective.
În 1891 Nădejde şi Ţiţu menţionează existenţa în Frumuşica a circa 58 de meseriaşi.
S-a ajuns ca aproape în fiecare sat al comunei să existe, pe lângă altele, şi câte un mic atelier de lemnărie-rotărie sau tâmplărie, individual, privat, care răspundea cerinţelor locale, de reparaţii şi confecţionarea de diverse obiecte.
La început, unii localnici mai pricepuţi prelucrau lemnul, pe care îl aveau din belşug în întinsele păduri din împrejurimi, cioplitul în lemn fiind finalizat prin frumoase obiecte de uz gospodăresc.
Ţiganii-lingurari din cătunul Schitu Balş şi-au făcut din prelucrarea lemnului principalul mijloc de trai, pe lângă culesul fructelor de pădure şi al diferitelor tipuri de bureţi comestibili, ei înşişi fiind aceia care le şi vindeau prin împrejurimi, mai ales pe produse cerialiere sau anumaliere.
Astfel erau confecţionate la început diferite obiecte din lemn pentru uz alimentar, precum linguri şi linguroaie, polonice, lopăţele, treucuţe şi treuci, „ scăciţe ” pentru usturoi, scafe pentru făină, tărâţe etc., coveţi, cofăiele şi cofe, ciubere, ciururi, lingurare, prepele(a)c(g)i, melesteie ( făcăleţe ), funduri pentru bucătărie etc.
Se făceau apoi : multe obiecte necesare în gospodărie şi la muncile agricole, ca : scări, cobiliţe, cozi de sape, hârleţe, lopeţi, greble, coase, topoare, securi ( bărdiţe, toaibe ), cazmale, tesle, cuţitoaie, ferăstraie şi alte tipuri de cozi, chitonoage, furci de tors, fuse, elemente componente pentru stative ( războiul de ţesut ), şi multe altele.
Apoi, în mici ateliere, punţi, leagăne, care, căruţe, cărucioare, roabe, corlate, roţi, sănii şi săniuţe etc.
De asemenea, elemente mai mari, precum componente ale ghizdelelor pentru fântâni, cadre de lozniţă, căpriori, grinzi, taban, dirigi, ostreţe, şindrile ( draniţă ), tărgi etc., elemente de mobilier, cum sunt : dulapuri, paturi, mese, bănci, scaune, inclusiv taburete, poliţe, dar şi componente de tocărie pentru unele construcţii, ca : uşi, geamuri şi multe altele, printre care stupi, lăzi de zestre sau pentru cereale ( (făină, tărâţe etc.), dar şi dintre cele mai mici, ca, de exemplu, pătuţuri, dulăpioare, scăunele, băncuţe, vaze, străchinuţe, farfurioare, unele dintre acestea foarte frumos sculptate.

Merită apoi menţionată prelucrarea lemnului prin butnărie (dogărie ), în putini şi putinele, butoaie şi poloboace, căzi şi cădiţe, ciubere şi doniţe, cofe şi cofăele, unele dintre ultimele gravate tradiţional, ca şi fluierele, şi tavele, de altfel.
Se ajungea până chiar şi la coşuleţe şi oboroace, din coajă de copac – mesteacăn, nuc etc., la diferite împletituri din nuiele, în special pentru garduri, mari şi mici, pentru coşuri mari ( coşărci ) etc. şi chiar la unele arabescuri pentru ghizdelele de la fântâni, figurine şi înflorituri pentru coamele şarpantelor, gardurilor şi porţilor, uşilor, dirigilor etc.
Din fag, în special, dar şi din paltin, se producea şi mangalul, pentru forjele din covălii, pentru grătarele din iarmaroace, pentru fiarele de călcat etc.
Nuielele, paiele, pănuşile, papura, de asemenea, erau împletite, realizându-se garduri, coşărci şi coşuri, pălării, ştergători, rogojini şi altele.

Pietrarii, fierarii, fântânarii şi lăutarii

Pe lângă categoriile de meseriaşi menţionate mai sus, mai erau pietrarii, care făceau pietre de râşniţe şi moară, pentru acestea existând din belşug graniturile şi bazalturile din zona Dealului Holm, colaci pentru fântâni, piatră şlefuită pentru diverse trebuinţe, cute pentru coase, polizoare etc.
Aproape în fiecare sat era câte cel puţin un fierar, precum Avădănii, la Boscoteni, Costache Borcoi, la Vlădeni Vale, şi familiile Gheorghe Găitan, la Vlădeni-Deal, Dumitru Cimpoieşu, la Şendreni, Mihai Cazacu, Gruia şi Milian Lăeşu şi familiile Dandii, în Frumuşica etc.
La ei se potcoveau caii, se făceau căruţe, se ascuţeau tot felul de unelte agricole, de gospodărie, casă etc.
Căruţele aveau roţile cu schiţe ( ciolane ) de lemn prinse pe un cerc de fier ( balot ) şi aveau, ca prelungire, aşa numita „ corlată ”, pentru transportat furaje, strujeni cu sau fără ştiuleţi în ei, păstăi cu sau fără fasole în ele etc.
De asemenea, mai erau şi unii fântânari, ca Alecu Foca, din Vlădeni, sobari, ca, de exemplu, Alecuţu Foca şi Dumitru Teşu, ambii din Vlădeni, Mihai Ciotir, din Frumuşica, tablagii sau tinichigii, precum fraţii Traglă, din Rădenii Noi, vărari ( dovadă şi numele propriu de familie Văraru, de la Rădeni ), humari, lumânărari, încreustători de ouă etc., dar aceste preocupări, ca şi acele ale ţiganilor-lingurari menţionaţi, ocupau la început un loc minor, fiind oarecum şi cam rudimentare.
Astfel, de departe, o categorie de meseriaşi foarte talentaţi a fost, şi continuă să fie, cea a lăutarilor, menţionaţi la capitolul   „ Folclorul muzical. “
Lâna de la oi era spălată, scărmănată, toarsă, răsucită, răşchirată, împletită, obţinându-se pieptare sau veste şi flanele, fulare, şosete şi mănuşi, uneori chiar fuste, broboade şi pantaloni, brâie, glugi, traiste, macate, cergi, covoare etc.
Documentele relevă abundenţa şi varietatea produselor meşteşugăreşti vechi şi apoi multitudinea şi nivelul calitativ ridicat al acestor categorii de obiecte, realizate pe baza transmiterii meseriilor de la o generaţie la alta.
Permanentizarea unor astfel de meşteşuguri şi obiecte în acest spaţiu dovedeşte şi ea, dacă mai era nevoie, continuitatea unei comunităţi legată de pământul şi codrul său, păstrarea şi transmiterea din generaţie în generaţie a unor preocupări şi obiecte supuse unei repezi pieiri, dar renăscând de fiecare dată, în ritmul anual al vegetaţiei, infinita varietate de teme, imaginaţia creatoare, reunind materia, forma şi funcţia în obiecte integrabile viziunii artistice.

Meşteşugurile după ultimul război, în socialism

Meşteşugarii puţin timp au mai putut să lucreze independent, fiind tot mai vânaţi, impozitaţi adesea exagerat etc.
Aceştia sunt organizaţi, uneori prin diferite constrângeri, în aşa numitele „ cooperative meşteşugăreşti ”.
În consecinţă, producţia meşteşugărească continua să existe atât la sate, cât şi în târg, şi sub forma atelierelor individuale, şi sub cea a acestor cooperative meşteşugăreşti, devenite apoi, din cooperatiste, socialiste, deservind populaţia atât prin efectuarea de zidării, stolării, fierării, zugrăveli, diverse lucrări de întreţinere, reparaţii şi altele de acest gen, cât şi prin lucrări de croitorie, blănărie, cizmărie, prestări de frizerie, brutărie, cofetărie etc.
În 1956, în satele comunei Frumuşica, datorită emigrării evreilor, care constituiau grosul meşteşugarilor, prestând cele mai multe meşteşuguri, mai erau doar următorii meseriaşi sau meşteşugari: 2 tinichigii, 12 fierari şi potcovari, 9 lăcătuşi şi mecanici, 8 şoferi, patru electricieni, 2 cojocari, 2 brutari, 3 olari, 2 frizeri, 2 rotari, 7 cizmari, 2 zidari şi 23 de croitori.
Meşteşugarii, atât cei din târg, cât chiar şi cei din satele comunei, ajunseseră în a doua parte a secolului al XX-lea la un nivel de specializare şi separare de agricultură destul de ridicat, lucrând şi pe bază de comenzi, şi la domiciliul clientului, şi în atelierul propriu, distribuind produsele atât permanent, direct din faţa prăvăliei sau atelierului sau chiar din interior, în timp ce lucrau, cât şi în piaţă.

La Frumuşica, în târg, a continuat şi a făcut carieră ceramica ţărănească, atât cea maronie, cea vopsită în verde, dar şi cea neagră-naturală, la familiile lui Pomârleanu-bătrânul şi apoi a lui Luţă Pomârleanu-fiul, care realizau vase de lut arse, în special vase de bucătărie – străchini, ravare, castroane, pocrişe, urcioare (ulcioare) pentru lapte, oale pentru sarmale, chiupuri, dar şi ghivece sau găvănoase, pentru flori, şi chiar uluce, de diferite dimensiuni etc.
De la o înflorire ce i-a impresionat până şi pe nemţii ce au vizitat atelierul şi cuptorul, bineînţeles şi produsele, fotografiind şi filmând, treptat această preocupare s-a restrâns şi apoi a dispărut.
Aceasta, pe de o parte, din lipsă de ucenici, care să ducă mai departe această frumoasă şi utilă preocupare tradiţională, dar, pe de altă parte, şi din cauza restrângerii solicitării acestor obiecte, oarecum depăşite în gospodărie, cerute mai ales pentru colecţii, expoziţii, muzee etc. şi datorită apariţiei inoxurilor, tefloanelor, diverselor obiecte din marmură, faianţă, iena, sticlă, aluminiu sau plastic etc., multe dintre ele de lux.
Se făceau în continuare şi : cărămidă nearsă, chirpici, se colecta şi humă etc., dar din ce în ce tot mai puţin, preferându-se cumpărarea de cărămidă arsă, mai târziu bolţari, gresie şi altele.
Chirpici încă se mai „ fabricau ”, deşi foarte rar şi numai la familiile sărace, până la începutul mileniului al III-lea, în primele două decenii.
Mari meseriaşi tâmplari au fost Toader Plescăciuc şi Dumitru Ioaniţescu, de la Vlădeni-Vale, Jan Timofte, la Vlădeni-Deal, Ghiţă Moisa, Ungureanu şi Isidor Cojoraru, în Frumuşica.
Cunoscute sunt echipele nou înfiinţate în această perioadă, precum echipa de zidărie-construcţii conduse de Gh.Pavel, la Vlădeni-Vale, cu renumiţii meseriaşi Dumitru Pavel, Mihai Botezatu, Constantin Iliescu, Dumitru Pintilie, şi cele conduse de către Const. Talpalaru, la Storeşti şi Frumuşica, şi Ilie Paliciuc la Storeşti.
Renumite în localitatea Frumuşica au fost în această perioadă microatelierele de croitorie – bărbaţi şi croitorie – femei, ca cel al lui Buium şi al fraţilor Cojocaru, evrei, apoi cel al lui Dumitru Olaru, în Frumuşica, cele ale lui Grigore Bălăşescu, Elenei Pintilei şi Emilia Foca, din Vlădeni, Pavel Mititelu, la Storeşti şi altele.
Cizmărie se făcea la Neculai, Petrică şi Mihai Şurubaru, în Frumuşica, la Alexandru ( Sandu )Vornicu, la Rădenii Noi, şi apoi la Gh.Chiţescu, care efectuau şi lucrări de-a-ntregul, la comandă, dar mai ales reparaţii de orice fel.
Foarte cunoscut în Frumuşica era laboratorul de cofetărie al lui Nicolae Moşneguţu, renumit în turtă dulce, torturi şi mai ales în îngheţata de Frumuşica, dar îngheţată se prepara şi la Emil Bucurie,  îngheţată la cornet ce era distribuită ambulant, în bidoane de aluminiu destinate laptelui, care erau transportate, cu căruţa, mai ales în zilele de sărbătoare şi pe la hore etc.
Brutării au fost la Şai şi Iosub, evrei din Frumuşica, apoi cea a fraţilor Constantin, care aparţinea cooperaţiei de consum.
O frizerie deosebită funcţiona la Neculai Anton, la Vlădeni-Deal, dar de această meserie mai erau şi alţii, ca Ion Puşcaşu şi alţii.
Unii rotari şi fierari au ajuns să confecţioneze care şi, mai ales, căruţe, chiar pe de-antregul, la comandă sau pentru piaţă, obor, dar şi diferite componente ale acestora.
Astfel au fost : Ghiţă Moisa şi Mihai Cazacu, la Frumuşica, Avădănei, la Boscoteni, precum şi mai sunt : Gheorghe Găitan şi Costache Borcoi, la Vlădeni, Dumitru Cimpoieşu, la Şendreni, dar mai ales familiile Gruia Lăeşu şi Dandii, la Frumuşica.
Dintre croitorii de frunte îi menţionăm pe Buium şi fraţii Croitoru, evrei, apoi Dumitru Olaru, în Frumuşica, Grigore Bălăşescu, Elena Pintilei şi Emilia Foca, în Vlădeni, Pavel Mititelu, la Storeşti, şi alţii.
La sfârşitul penultimului deceniu al secolului al XX-lea meşteşugarilor li se cer mereu răspunsuri noi la situaţii permanent în schimbare şi potrivite cu firea şi trăsăturile specifice acestei comunităţi sociale.

Meşteşugurile după „ Revoluţia ” din decembrie 1989

Odată cu alungarea regimului totalitar, tiranic, cu deschiderea graniţelor şi astfel cu plecarea în masă a tinerilor şi maturilor la muncă în străinătate, pe bani mult mai mulţi, se renunţă din ce în ce tot mai mult la învăţarea şi respectiv practicarea majorităţii meşteşugurilor.
„ Nu ai un tânăr care să-ţi facă o sobă, o poartă, un scaun şi alte lucruri necesare în gospodărie… Nu-l găseşti.
Duhul acesta al plecării este un duh de nestatornicie, exact ceea ce era în viaţa barbarilor de altădată, care au venit peste noi şi s-au aşezat în Câmpia Panonică.