Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Filosofie ateistă:
  Dar pe Dumnezeu cine L-a creat?

Primit pentru publicare: 18 Oct. 2020
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN, Bistrița     
Publicat: 19 Oct.  2020
© Vasile Găurean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Filosofie ateistă:
  Dar pe Dumnezeu cine L-a creat?

„De întrebări nebunești te ferește, căci sunt mai cu primejdie pentru cine le pune, decât pentru cel care trebuie să răspundă.”  (Sf. Vasile cel Mare al Cezareeei)

În 1980, apărea la București, în colecția cu cea mai largă răspândire, BPT(Biblioteca pentru toți), eseul  reputatului filosof, matematician,  istoric și scriitor (Laureat Nobel-1950), Bertrand Russel: ”De ce nu pot fi creștin?” Se formulau motive pentru care savantul britanic(1872-1970) nu poate fi un credincios ca atâția din lume. Se formula  un șir de obiecții, cea dintâi fiind aceasta: „Pe Dumnezeu cine l-a creat:?”

La conferința mondială  a ateilor, ținută la Melbourne  în 2010,  australianul Phlip Adams declara:
„Argumentul principal al creștinilor în favoarea existenței lui Dumnezeu este că  există o Creație și aceasta are un început. Dar obiecția mea este simplă: dacă Dumnezeu a fost începutul, pe Dumnezeu cine L-a făcut?”

Aceeași întrebare o pun și alți „liber-cugetători”, ca  Bart Ehrman, Richard Dawkins (în cartea „The God Delusion”), Reza Aslan,  Karen Armstrong, întrebare socotită de  ei a fi „încuietoare”, alături de altele, năstrușnice (Cine era nevasta lui Cain? A avut Adam, mai multe neveste? Și câți copii? etc.).

Unul din principiile fundamentale ale logicii, științei  și întregii cunoașteri omenești este principiul cauzalității, care –exprimat succint – spune: „Tot ce are un început are o cauză”.

Patul în care dorm, are o cauză a ființării lui: un tâmplar s-a gândit că cineva o să aibă nevoie de odihnă și iată lucrarea, făurită întâi în mintea meșterului și apoi realizată. Nimic din ce există în lume și Univers nu este deci fără așa-numita „cauză” a ființării lui.

Deși ateii fac mare caz de „rațiune”, de „gândire rezonabilă” (și Gabriel Liiceanu la noi), ei socotesc Universul și existența vieții –două concepte majore – fără o „cauză” existențială, toate fiind rodul unui șir de coincidențe sau  a unei bizare evoluții.

Desigur, pentru creștini, este mai simplu, mai clar și mai liniștitor să accepte un Creator infinit în putere, înțelepciune și glorie, autor al tuturor minunilor ce ne înconjoară.  Deci, creștinii socotesc că și Viața și Universul au o „cauză” comună: numele acesteia fiind Dumnezeu, la care  ateii, ca Bertrand Russel, revin întrebând: „Dar pe Dumnezeu cine L-a creat?” Gânditorul britanic spune într-o altă lucrare a sa, că „filosofia nu este atractivă prin răspunsurile pe care le-ar putea da, ci prin întrebările pe care le poate pune”, recunoscând implicit fragilitatea filosofiei de a da răspunsuri mulțumitoare la marile probleme ale sufletului omenesc.

Să ne oprim deci  la susnumita interogație „majoră” a ateilor: „Pe Dumnezeu cine L-a creat?”

Încă din antichitate, gândirea omenească s-a frământat cu această problemă, deși HRISTOS, Soarele nostru, nu răsărise în lume. Aristotel a cugetat și el cu rațiunea cu care l-a înzestrat Dumnezeu și a conchis în final, că toate au o cauză, că toate sunt făcute de cineva, chiar privind în jurul nostru. Ăsta e făcut de ăla, ăla de celălalt, celălalt de un altul, dar mergând pe lanțul de cauzalități, la finele de sus al lanțului  tot trebuie să fie Cineva fără o cauză.

Întrebare: dar dacă are și el o cauză?
Dacă are, atunci mergem și mai sus și mai sus, până când avem ceva sau cineva ”fără cauză” , iar Acesta trebuie, negreșit, să fie mai presus de toate, neasemănător cu cele de mai jos pe lanț, care au cauzalități, cu trăsături supreme, Divinitatea, mai presus de tot ce este lume și în lume, izvorul a toate.
Probabil, aceasta este cea mai de seamă realizare a gândirii antice înainte de HRISTOS.

Judecând azi CAUZA existenței Universului nostru material, suntem obligați  a accepta că ea trebuie să fie altfel decât materia, fiindcă materia se supune legilor descompunerii și  alcătuiește un Univers care merge spre stingere, conform cu legile termodinamicii. Dacă  Creatorul a toate ar fi supus legilor materialității, atunci El ar fi pierit ca toți muritorii, încă de mult, așa cum strigă în piață  nebunul din parabola lui Nietsche. Din fericire, știm că nu este așa.

Toți creștinii și ateii acceptă în mod unanim că Universul a avut un început (dar căruia ultimii îi refuză o „cauză” a ființării) și va avea cu siguranță și un sfârșit.

Încă din vremile antice, acest adevăr era acceptat de filosofi și un poet latin ca Manilius versifica astfel:    „Pământu-ntreg e stăpânit de soartă/ Și totu-și are neschimbate legi./ De neschimbat curg secolii întregi. Pe cei născuți, spre moarte pași-i poartă,/ Sfârșitul odihnește-n început.”( Finis in incipens est)

Deci acel „Ceva”, care este cauza, făuritorul Universului, trebuie să fie altfel decât  materialitatea  cu existență perisabilă, supusă Timpului, ba  chiar să fie mai presus de Timp și Creator al Timpului,  L=Eterno, cum denumesc italienii dumnezeirea. Nesupusă legilor descompunerii Universului, trebuind să fie supranaturală (mai presus de natura văzută), nematerială, spirituală,  o energie,  Spirit Atotputernic, așa cum îi arată Mântuitorul binecuvântat femeii samarinence la Fântâna lui Iacob: „Duh este Dumnezeu și cei ce i se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr.”(Sf.Ev Ioan,4.24).

Deși multă vreme unii au încercat și mai încearcă și azi să opună știința religiei, deja știința însăși aduce dovezi copleșitoare asupra existenței unui Creator glorios, etern și atotputernic. Știința doar descoperă lucrurile făcute de Dumnezeu. Când admirăm structura ADN-ului sau constelațiile, nu doar le admirăm, ci  trecem dincolo de admirare și  gândim la nesfârșita înțelepciune, putere și slavă a Celui ce le-a creat.

„Mai înainte de a se fi făcut munții și de a se fi plăsmuit pământul și lumea, din veșnicie până în veșnicie Tu ești.”(Ps.90:2)

Timpul însuși nu putea fi creat decât de cineva care este mai presus de Timp, adică Cineva ETERN. De fapt, „Apocalipsa” (10:5) arată maiestuos cum va fi sfârșitul Timpului:
„Atunci, îngerul pe care l-am văzut în picioare, șezând pe mare și pe uscat, a ridicat mâna dreaptă spre cer și s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor,  că Timp nu va mai fi.”

Astăzi, după ce Acceleratorul de hadroni de la CERN Geneva a descoperit Bossonul Higs, cel care dă masă energiei, transformând-o în materie, putem intui cum a făurit Dumnezeu Universul, „din nimic” (adică din ceva neperceptibil cu simțurile) de fapt din energie,  devenind ceva perceptibil:  sori, planete, flori, constelații.

„La început, Dumnezeu a făcut cerul și pământul”(Gen.1:1)

Înțelegem că materia, materialul pentru Universul material, urmând apoi celelalte etape

Dar „cauza” acestor minunății ale Universului trebuie să fi fost alta, neasemănătoare materiei create, adică o energie neînchipuit de puternică ,un  Spirit,  Dumnezeul cel veșnic.

Fiind ETERN, El nu are nevoie de o „cauză” existențială, ci este CAUZA  „cauzelor” subsecvente a tot ce ființează.

Donald J. Batten spune că  a întreba despre cel ETERN cine l-a creat, seamănă  cu a întreba pe un burlac: „Și cu cine zici că ești căsătorit?”

Cât despre Viața pe Pământ, mai ales astăzi vedem cât de complicată este și că e, practic, imposibil să fi fost rodul întâmplării. O singură celulă are nevoie pentru a se replica de peste 400 de tipuri de proteine diferite, iar fiecare proteină poate funcționa doar în prezența a circa 20 de aminoacizi așezați într-o anumită ordine. Exemplele sunt copleșitoare și este clar că o inteligență infinit mai presus de a noastră a creat și Universul și Viața.

Avem suficiente informații despre Dumnezeu, Creatorul, izvorul Vieții și Cosmosului, dar problema este că ateismul (cu variantele lui) refuză conștient a-L accepta pe Dumnezeu. Chiar dacă datele reale arată clar spre Creator, mulți preferă să spună: „Da, dar pe calea asta eu nu merg.”

Despre unii ca aceștia zice Sf.Ap. Pavel:
    „cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit, nici nu i-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni.”(Romani,21:22)