Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 6 (126), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

FILOZOFIA ŞI ŞTIINŢA SUB semnul UNITĂŢII

Primit pentru publicare: 10 Iun. 2019
Autor: Dragoș NICULESCU
Publicat: 10 Iun. 2019
© Dragoș Niculescu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

1. Teme epistemologice fundamentale

Desigur că reflecţia asupra raportului dintre ştiinţă şi filozofie, cu toate coordonatele sale gnoseologice şi epistemologice, ridică drept obiect fertil de discuţie problematica raportului dintre ipostaza metafizică speculativă a ştiinţei filozofice şi ipostaza pozitivistă a ştiintelor fixe, supuse puterii operaţionale a principiilor formale logico-matematice. Pentru ca, plecînd de aici, de la analiza gradului de suprapunere, de imixtiune sau de diferenţiere a celor două domenii ştiinţifice, să se ajungă la evaluarea statutului omului de ştiinţă, la estimarea aparatului său analitic şi sintetic de acţiune teoretică, la descoperirea, pînă la urmă, a unui fundament călăuzitor unic, integrator în demersul ştiinţific pe care îl execută. Metoda matematică, cercetarea sub microscop, reflecţia, narativitatea şi speculaţia nu se dovedesc a fi altceva decît forme relativ diferite ale unor căi de tindere înspre descoperirea aceluiaşi adevăr ultim, global şi absolut, căruia fiecare dintre acestea încearcă să îi lumineze cîte o mică parte, să-l surprindă dintr-un alt unghi. Acesta este efortul de cunoaştere al omului, căruia, odată cu darul conştiinţei, i s-a hărăzit şi destinul de etern căutător al unor taine pe care nu se ştie cînd şi în ce măsură le va cunoaşte, efort care orice formă ar îmbrăca, orice cale de pătrundere şi descifrare şi-ar revendica, utilizează în egală măsură rigoarea, claritatea, coerenţa logică şi, mai presus de orice, darul scînteii intuitive – sămînţa Dumnezeiască aşezată şi încolţită în lumina cerebrală a fiinţei umane, care, azvîrlită în jerba unor iptoteze halucinante, îi transfigurează acestei fiinţe condiţia pauperă, proiectînd-o spre graniţele cereşti. În curiozitatea neobosită care i-a bîntuit fiinţa, omul a depăşit uşor scepticismul gnoseologic incipient şi declanşator prin însăşi puterea fecundă a negaţiei, pentru a sta o clipă să se înţeleagă pe sine, să-şi explice, prin sensibilitate, gîndire sau logos, fiorul nestăpînit al căutării.

A urmat duelul termenilor în raport cu încărcăturile conceptule pe care le poartă şi reprezintă, pentru a se desprinde din el căutarea concretă, pragmatică a empirismului englez, dar şi supleţea decelerării raţionaliste, specifică francezilor cartezieni şi postcartezieni. Scepticismului humeian, care pune radical în discuţie conceptul de cauzalitate din ştiinţă, Kant îi dă o replică de proporţii, pe cît de vaste pe atît de originale, depăşind matematic şi sintetic empirismul şi raţionalismul prin afirmarea existenţei unei cauzalităţi apriorice, determinantă a facultăţilor de cunoaştere care structurează şi construiesc experienţa. Aşa cum experienţa nu este posibilă fără formele a priori ale conştiinţei, nici conceptele (categoriile) un pot exista fără intuiţiile generatoare. Nu credem că epistemologia genetică a lui J. Piaget, care legitimează aplecarea către cunoaşterea ştiinţifică prin puternici factori psiho- şi sociogeni, care se unesc pentru a izvorî acel apetit inexplicabil şi irepresibil către cunoaştere al omului, sînt în stare a nărui existenţa unor cadre prestabilite ale subiectului, chiar şi în condiţiile în care Kant nu explică suficient geneza lor, şi aceasta dintr-un motiv capital: transcendentalul, coborîrea transcendentului în imanent, nu poate fi explicat. La graniţele difuze ale orizontului său, explicaţia umană se opreşte.

Din punct de vedere al metodei, al cunoaşterii sistematizate, filozofia ocupă nivelul de cea mai înaltă generalitate, întrucît filozofia, prin dimensiunea şi funcţia sa gnoseologică, se constituie şi ca metodă de abordare a lumii în totalitatea ei, urmînd apoi nivelul metodei şi metodologiei aşa zis “de graniţă”, valabile pentru mai multe ştiinţe particulare şi transferabile între aceste ştiinte după unele adaptări adecvate, şi, la nivelul de jos, metodele şi metodologiile specifice, distincte de la o disciplină la alta. “Purismul metodologic” parmenidian, construit pe esenţă, pe adevărul logic şi nu pe experienţă, se situează la polul opus expansiunii metodologice platoniene, căci se trece de la pur la dialectică, urmînd ca Aristotel să nu-şi mai fie suficient doar propriei viziuni, ci, prin logică, să ofere un instrument operativ metodologic pentru gîndirea ştiinţifică globală. Pînă la îndoiala hiperbolică a lui Descartes, pînă ce omul, îndoindu-se de puterea lui de cunoaştere, simte Absolutul Fiinţei perfecte, Dumnezeu, nu mai e decît un pas, şi acesta este făcut de Francis Bacon – o încercare de negare a “organon-ului” aristotelic pe baza normelor inducţiei amplificatoare, insuficientă însă pentru a valida corect funcţia logică inferenţială, mişcarea sigură între polii cauzali ai premisei şi concluziei. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea mai ales marchează o strînsă întrepătrundere între filozofie, ştiinţe, arte şi meserii. Este epoca unui nou salt în istoria gîndirii şi civilizaţiei lumii, căci proeminentele creaţii ale lui Descartes, Newton, Leibniz, Diderot, ale enciclopediştilor francezi sau remarcabilele constructe ale lui Kant sau Goethe deschid căile unor noi viziuni, fac să pătrundă magma reflecţiei şi judecăţii umane prin reţele unor fisuri insesizabile ale misterului. În lucrarea “Introducere în epistemologie”, filozoful şi profesorul Acsinte Dobre reafirmă şi susţine sugestia lui P. Botezatu de a considera, în cadrul metodei filozofice, logica formală şi dialectica ontologică într-o unitate polară: “Ca teorii de nivel universal, ele nu se substituie una alteia şi fiecare va contribui cu laturi necesare, dar nu suficiente, la reconstrucţia în gîndire a universului dinamic al lumii”. Dacă pentru John Locke “nimic nu există în intelect care să nu fi existat mai întîi în simţuri, iar Hegel impune dialectica ca metodă filozofică generală, Kant se menţine în sfera opusă, a metafizicii, a formelor a priori, anterior existente în subiect. Iată spre exemplu, cele trei idei ale raţiunii (Vernunft), distincte, la Kant, de intelect (Verstand): ideea de suflet ca totalitate a fenomenelor interioare, ideea de lume, ca totalitate a fenomenelor exterioare şi ideea de Dumnezeu, ca totalitate a realului şi posibilului. Aceste trei idei sînt de factură pur metafizică, stabile, individuale, fără să exprime o soluţie constructivă relaţională, deci raţional-dialectică. A încerca măcar să le tratăm dialectic, înseamnă, după Kant, “a ne iluziona prin concluzii dialectice generatoare de antinomii de neacceptat (A. Dobre)”.  În orice caz, dialectica modernă, unificatoare a logicii cu principii ontologice, considerată de Hegel metodă absolută, fundată pe contradicţii interne, depăşite prin succesiunile triadice teză-antiteză-sinteză, nu va putea înfrînge niciodată fundamentul transcendental. La această concluzie, coincidentă viziunii kantiene, va ajunge mai tîrziu chiar neopozitivismul lui Wittgenstein, care consideră în final (“Tractatus logico-philosophicus”) că logica este de natură transcendentală, independentă de experienţă, imanentă spiritului pur, o imanenţă, subliniem noi, apriorică, de origine esenţial transcendentă.

1.1. Orientarea pozitivistă şi neopozitivistă

Auguste Comte (1789-1857), centrîndu-şi pozitivismul pe istoria ştiinţelor, exclude “adaosurile” metafizice, considerate vetuste, deci insuficiente, şi proclamă, deasupra gîndirii speculative şi teologice, supremaţia succesiunii fenomenelor şi a legilor prin care respectivele fenomene îşi manifestă devenirea. Obiectul metafizicii poate să devină, de acum, obiect al ştiinţei. Îndepărtarea de metafizică, va fi continuată, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de neopozitivismul lui O. Neurath, R. Carnap, H. Reichenbach, B. Russell şi Ludwig Wittgenstein, al cărui obiectiv îl va constitui construirea unui limbaj unificat al ştiinţei, pe baza analizelor logico-semantice şi sintactice. Însă, după cum apreciază şi Acsinte Dobre în “Introducere în epistemologie”, neopozitivismul eşuează: “Reconcilierea empirismului tradiţional cu existenţa adevărurilor logice şi matematice pe care şi-a propus-o neopozitivismul a rămas tot ca o problemă deschisă”. Depăşind însă limitele şi eşecurile sale, neopozitivismul prezintă şi aspectul pozitiv al introducerii unei atmosfere de precizie şi rigoare în discursul filozofic şi ştiinţific, elaborînd chiar noi instrumente metodologice de verificare a teoriilor ştiinţifice.

1.2. Falsificaţionismul lui Karl Popper          

Falsificaţionismul lui Karl Popper este foarte interesant în calitatea lui de instrument de verificare a validităţii teoriilor ştiinţifice, un fel de reducere la absurd aplicată stadiului final teoretic, care, printr-o critică raţională a eventualelor erori şi eliminarea lor, ajunge la schimbarea premiselor, a ipotezelor problematice de la care se pleacă. Pe lîngă faptul că ea apare ca aplicabilă doar restrictiv, acelor teorii care se pretează la revizuirea experimentelor sau a calculelor care jalonează algoritmul teoretic şi metodologic, fiind mai greu sau imposibil de aplicat teoriilor de factură umanistă – luăm exemplul celor filozofice, speculativ-discursive şi narativ-conceptuale – concepţia popperiană suferă, în aprecierea noastră, de o capitală defecţiune internă, care, practic, o compromite, iar această de fecţiune este următoarea: depistarea unor erori în fluxul teoretic, ai unor falsificatori ai concluziei teoretice finale, fireşte că impune restructurarea, remanierea întregului construct teoretic, dar nu neapărat şi a premiselor, a ipotezelor teoretice de la care se pleacă. Din punct de vedere prospectiv şi teleologic, atingerea finalităţii intenţionate la început poate fi ruinată complet de aceste greşeli sau poate fi afectată doar parţial, deviată cu un grad accepatbil şi recuperatoriu – în ambele cazuri impunîndu-se revizuirea şi corecţiile teoretice necesare. Dar intuiţia, ideea centrală de la care se pleacă, ipoteza strălucitoare care îl aruncă pe cerecetător în lupta cu tăriile universului nu poate fi atît de uşor destituită sau schimbată, ea poate rămîne luminoasă şi valabilă, relansînd efortul teoretic înspre o apropiată sau nouă direcţie de lucru. Funcţionarea cu necesitate a unui instrument corector teoretic, fondat pe principiul unui modus-tollens nu ni se pare validă, căci falsificarea concluziei teoretice, chiar dacă reuşeşte depistarea unor erori interne nu implică în mod obligatoriu schimbarea ipotezei sau anularea ei, ci, adesea, doar corectarea acestor erori subminante şi refacerea cu obligativitate a concluziei teoretice, astfel încît naşterea unei noi probleme (P2) să nici nu existe, ci să existe doar ajungerea la o nouă concluzie teoretică, pe fondul interogativ şi sondabil al aceleiaşi teme. De aceea, considerăm că, în acest caz, al instrumentului de verificare şi corectare teoretică popperian, funcţionînd pe baza falsificaţionismului, demonstraţia argumentativă validă de tip modus-tollens nu funcţionează cu necesitate (adică întotdeauna), pentru că premisa de lucru (ipoteza) poate rămîne adevărată, ceea ce nu înseamnă că nu poate funcţiona în unele cazuri. În cazul în care modus-tollens-ul falsificaţionist nu funcţionează, este în schimb vorba despre un sistem de reglare de tip feed-back între concluzie şi erori sau între concluzie şi diferite stadii operative, sistem de reglare care lasă neatinsă ipoteza. Considerăm deci că un proces atît de amplu, cum este cel al elaborării constructului teoretic, şi care începe cu o scînteietoare, intuitivă, deci transcendentală idee, nu poate fi verificat şi corectat printr-un instrument de validare în care falsificaţionismul de tip modus-tollens funcţionează necesar, iar atunci cînd falsificaţionismul nu poate fi aplicat, poate fi înlocuit cu un feed-back reglator între concluzie şi erori.

1.3. Orientarea istoristă

Thomas Kuhn, St. Toulmin, R. N. Hanson, P. Feyeraband sînt reprezentanţii orientării istoriste, centrată pe criză şi revoluţie ştiinţifică, pe anomalii şi paradigme. Dacă în locul progresului cumulativ al ştiinţei propus de inductivişti, Kuhn propune, prin opoziţie, un progres prin revoluţii, în care înnoirile mai profunde în ştiinţe vor apărea ca o succesiune  ireversibilă de restructurări, ca schimbări ale paradigmelor, totuşi Kuhn şi ceilalţi “istorişti” nu reflectează şi mai profund, asupra fenomenului real, dar misterios al apariţiei cauzal-istorice oportune şi reformatoare civilizaţional al acestei paradigme. În afara descrierii fenomenului schimbării de paradigmă, “istoriştii” nu-şi pun întrebări în legătură cu originea şi apariţia lui, care susţinem că aparţin Înaltului Determinism Energetic, incluzîndu-se Cauzalităţii transcentive (v. Teoria Înaltului Determinism Energetic). În rest, concepţia lor apare pe cît de frumoasă, pe atît de plauzibilă.

1.4. Unitatea duală a ontologicului şi gnoseologicului în abordarea realist-integratoare

Se simte tot mai mult nevoia abordării cunoaşterii în orizontul unităţii duale a ontologicului şi gnoseologicului, într-o abordare realist-integratoare, care se distanţează de interpretările simplificatoare antirealiste sau spiritualist-subiectiviste. În aceste sens, Wladislav Krajewski propune deplasarea din zona supraestimării adevărului epistemologic ideal, nefactualizat, în zona adevărului izvorît cercetarea realistă a obiectelor de cunoaştere (A. Dobre consideră drept pertinentă această părere, ca singura în măsură de a menţie cunoaşterea pe făgaşul corect). Epistemologia genetică a lui Jean Piaget (1896-1980) găseşte o cale de mijloc critică între programele epistemoogice tradiţionale – empirismul obiectivist şi apriorismul subiectivist, găsind o formulă relaţional-interacţională între subiect şi obiect. Dar dacă această concepţie se rezumă la stadiile evolutive ale conştiinţei copilului, care ar oferi doar o zestre a funcţiilor cognitive moştenite, concepţia “deschiderii la experienţă”, a lui F. Gonseth (1890-1975) merge pe calea opusă, a înţelegerii cunoaşterii ca o permanentă interacţiune între un subiect nedesăvîrşit şi un obiect în devenire, o permanentă adecvare a fiinţei la experienţe modelatoare, cele trei orizonturi la intersecţia cărora se articulează concepţia fiind cele ale cunoaşterii intuitive, ale enunţării logic-raţionale şi ale acţiunii (ale experimentării). Astfel încît, unite într-un demers sintetic de instanţiere a cercetării şi cunoaşterii, cele două metodologii apar drept complementare, cu precizarea că metodologia gonsethiană este, prin contactul formativ al conştiinţei cu cîmpul permanent deschis al experinţei, în acest sens, autofundaţionistă. În legătură cu complementaritatea gîndire “forte” – gîndire “slabă” în ştiinţă şi în filozofie, importantă este citarea, în lucrarea mai sus menţionată, a lui Hans Gadamer, care sublinia cum, “spre deosebire de fizică, în care se elaborează un limbaj predominant «artificial» spre a exprima cu precizie stările real-fizice, filozofia nu dublează limbajul curent, iar conceptele ei păstrează ceva din originea lor în limbajul natural”.

Dar dacă vorbim despre infinit, care este o noţiune dificil de analizat sau interpretat, însăşi definirea, abordarea şi reprezentarea lui este diferită chiar în cadrul aceluiaşi tip de gîndire, cea logic-formală: în matematica clasică mulţimea infinită este totuşi delimitabilă, putînd a fi aprehendată de gîndirea matematicianului (similar Absolutului filozofic, care cuprinde o energie incomensurabilă într-o Fiinţă de dimensiuni determinate, dar nemăsurabile), pe cînd logicismul priveşte infinitul ca pe o dimensiune ipotetică nesfîrşită (şirul numerelor naturale), deşi Jeffrey Brower susţine, printr-o critică intuiţionistă, ca şi infinitul matematic să fie tratat exclusiv în mod constructiv şi considerat, deci, ca potenţial, iar David Hilbert, părintele şcolii formaliste, în alocuţiunea “Despre infinit” (1925), sublinia posibilitatea simplificării teoriei sistemului studiat – procedură comună în matematică –, prin adăugarea unor elemente ideale (de exemplu, numerele imaginare).

Asupra teoriilor cu caracter integrator, holist, care implică aspecte relaţionale, structural-sistemice, şi nu atît elemente şi aspecte substanţialiste, care deplasează priorităţile cercetării de la cercetarea pură spre cea aplicativă, aşa cum sînt cibernetica, teoria sistemelor, teoria informaţiei, semiotica etc., vom vorbi într-un segment ulterior al acestui studiu. Aceleiaşi viziuni integratoare, care impune necesitatea unei înnoiri şi operabilităţi problematice sporite, îi aparţin şi programele metodologico-ştiinţifice ale pluridisciplinarităţii şi interdisciplinarităţii, cu accent pe interdisciplinaritate, care permit transferul de metode şi idei dintr-o disciplină în alta, cu obţinerea de rezultate ample şi fecunde. Aplicabilitatea acestor programe metodologice este vastă şi stimulatoare, cuprinzînd astăzi aproape întregul cîmp disciplinar ştiinţific, în interiorul lor crescînd, din ce în ce mai mult, rolul supra-disciplinei care este matematica. O viziune integratoare asupra adevărului nu va putea fi obţinută decît prin coordonarea unghiurilor de vedere logic, metodologic şi epistemologic, cu precizarea pe care Acsinte Dobre o expune foarte pertinent, că “perspectiva epistemologică va considera conceptul de adevăr ca avînd generalitate indefinită, nelimitată, ca fiind aşadar, universal şi polimorf, deosebindu-se de viziunea logică constructivă şi univocă”, autorul “Introducerii în epistemologie” subliniind, de asemenea, complementaritatea celor două perspective asupra adevărului, cea logică şi cea epistemologică, precum şi superioritatea valorii ştiinţifice globale a unei teorii ştiinţifice faţă de valoarea ei de adevăr, deşi temeiul valorii globale a respectivei teorii rămîne, fundamental, adevărul. În acelaşi sens, Th. Kuhn se delimitează de concepţia abordării adevărului ştiinţific ca scop în sine şi definitiv fixat în favoarea mult mai importantei căutări permanente, efort cuantificat prin numărul problemelor rezolvate şi a preciziei soluţiilor lor.

Nu putem să nu ne referim şi la conceptul de cauzalitate. În această privinţă, a existenţei şi poziţionării determinismului statistic, cu legile sale, cu probabilitatea şi mai ales cauzalitatea sa statistică, tip de determinism provenit dintr-un soi de cuantificare, de măsurări aplicate hazardului, indeterminismului şi autodeterminării haotice, noi ne-am exprimat tranşant părerea şi în alte studii şi mai ale în Teoria Înaltului Determinism Energetic, în care am înfierat sever exacerbarea indeterminismului în mai toate ramurile ştiinţei, considerarea acestuia drept paradigma deterministă actuală atotstăpînitoare şi omnivalabilă. Repetăm, şi cu această ocazie, ceea ce am mai susţinut. Nefondată pe nimic altceva decît pe un model rezultat al unor constatări empirice la nivel micro-fizic, această falsă paradigmă ştiinţifică actuală, susţinută acerb de gînditori, din ignoranţă, comoditate şi neputinţă, care proclamă vehement puterea unui hazard născut din nimic, va fi înlocuită de noua şi profunda paradigmă energetică a transcentivităţii, care îşi aşteaptă recunoaşterea şi impunerea şi care explică cum în spatele acestui aparent hazard se află legi precise, ce fac din Predeterminare şi Autodeterminarea controlată, elementară şi sistemică, angrenajul determinist universal fundamental, posesor al unei cardinale funcţii şi misiuni Regenerator-energetice. Am introdus şi susţinut un nou tip de cauzalitate, Cauzalitatea transcentivă, tipul de cauzalitate specifică Înaltului Determinism Energetic. Ea provine din transcendent şi are direcţie tranzitivă, acţionează din exterior asupra structurilor existenţial-fenomenologice, ontologic-obiective. Tipurile de cauzalitate postulate de determinismul clasic (cauzalitate obiectivă – tranzitivă şi imanentă) şi de cel probabilist (cauzalitate statistică) sînt insuficiente. Deşi reale, ele nu pot să ofere explicaţii. Aparatul lor teoretic explicativ se reduce la constatări de ordine sau dezordine structurală şi factuală, ori la simple tratări unitare, conciliante între ordine şi dezordine. Poate că dezideratul pătrunderii misterului cauzalităţii – dimensiunea esenţială a principiului şi teoriei deterministe – nu a fost atins, ba chiar ne-am îndepărtat de el, din cauza dizolvării în constatări şi analize vizînd elemente ale stratului problemei (ţinînd de inerţii fizice obiectuale, empiriste, mecaniciste, precum căutări de direcţii vectoriale, ordini sau dezordini structurale, confortabile regularităţi sau bizare contingenţe) şi nu ale substratului – adevăratul teren de studiu metafizic. Dacă în domeniul determinismului modern (probabilist) se pare că fizica, biochimia, biofizica, au un cuvînt important de spus, începînd de la termodinamică şi ajungînd la mecanica cuantică, de la structura, dinamica şi reacţia moleculelor la cercetările genetice, în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Simpla descoperire a unor manifestări ale structurilor materiale şi energetice discrete haotice, probabile, desfăşurate sub imperiul hazardului nu înseamnă mai nimic. Pentru aşezarea pe calea explicării fenomenului sau a mecanismelor ascunse din spatele lui, trebuie făcuţi paşi în adîncime, nu doar pe terenul fizicii, al evidenţelor fenomenal-obiective, ci şi al metafizicii, al ontologiei spiritualiste. Orice altă orientare, către alt domeniu explicativ, va duce inevitabil tot aici. De aceea, am introdus şi susţinut, în cadrul teoriei Înaltului Determinism Energetic, conceptul transcentiv de Autodeterminare controlată, care trebuie pătruns şi înţeles în complexitatea şi profunzimea lui, concept care marchează limitele unei libertăţi imanente reale a calităţilor spirituale, permise şi încurajate, dar în acelaşi timp îngrădite, ghidate şi călauzite către un optim energetic regenerator. Prin luminarea acestei realităţi, autodeterminările imanentă şi probabilistică promovate de ştiinţa actuală sînt, din acest moment, depăşite, fiind înlocuite de o matrice explicativă profundă, stabilă, necesară, în virtutea căreia devenirea nu mai poate fi o simplă autodevenire, iar autodevenirea nu mai poate avea drept cauză puerila, convenţionala “explicaţie” neelucidată a autoorganizării sistemice, provocată de tainice fenomene entropice şi negentropice imanente, care rămîn banale formule fără fond. Acestea nu se pot constitui nicidecum în explicaţii toretice propriu-zise, ele neavînd substanţă explicativă, nefăcînd altceva decît să surprindă la nivel observaţional, empiric, stratul cel mai superficial, vizibil al problemei. Regretabilă este perpetuarea automată, fără discernămînt a acestor poncife de către filozofi (şi nu de către oamenii de ştiinţă pozitivă, de către cercetători, care au nevoie de dovezi concrete pentru a-şi schimba conduita), opţiunea lor pasivă, spiritul de înregimentare necondiţionată, confortul gregar, nesolicitant şi steril, îngheţarea într-o paradigmă formală, nesondată la adîncimea necesară a stratului cauzal profund. În acest sens, relevantă este părerea fizicianului austriac Erwin Schrödinger (877-1961), laureat al premiului Nobel pentru fizică (1933), unul dintre părinţii fizicii cuantice, care contestă paradigma indeterministă, sau a autodeterminării aleatorii şi haotice (Paradoxul lui Schrödinger, experimentul mental “Pisica lui Schrödinger), afirmînd că indeterminismul, inclusiv cel prezent în mecanica cuantică, exprimat prin relaţiile de incertitudine ale colegului său, Werner Heisenberg (de asemenea laureat al premiului Nobel, în 1932, şi fondator al mecanicii cuantice), nu poate fi supus nici unei forme de interpretare, din moment ce, în primul rînd, el nu este definibil. 

Alte modele şi metode teoretice, în afara celor menţionate, sînt cele structuraliste şi funcţionaliste, primele punînd accentul pe structuri, pe componente sistemice structurale şi nu pe geneza în timp a acestor structuri, iar ultimele, pe funcţionarea sistemelor relativ independent de caracteristicile lor structurale, în termenii relaţiilor lor cu input-urile cauzale şi output-urile rezultante.

1.5. Nivelul metodologic metateoretic şi cel psihologic în studiul creativităţii intelectuale

În legătură cu tema nivelului metodologic metateoretic şi al celui psihologic în studiul creativităţii intelectuale, depăşind caracterul inefabil, productiv, dar neînşelător, după părerea lui Eugen Ionescu, al imaginarului, izvorît din adîncimile sufleteşti ale omului, se constată necesitatea relaţionării bivalente a două categorii de cuplări structural-metodologice: prima se referă la cuplarea cunoscutelor faze ale schemei psihologice a inovării (pregătire, incubaţie, iluminare, verificare şi dezvoltare) cu fazele acţionale concrete în cîmpul afirmării noului ideatic, care sînt conceperea, propunerea explicită, integrarea şi instaurarea inovaţiei validate ca reuşită, iar cea de-a doua vizează corelativul logic-empiric, fără a cărui respectare nu mai poate fi conceput nici un demers evolutiv fertil în ştiinţă. Iată două scheme metodologice a căror contingenţă se impune ca mijloc gnoseologic şi operativ propulsor obligatoriu în izbînda atingerii unor scopuri încărcate de potenţialitate novatoare, în geneza unor noi direcţii evolutive în ontologia complexului teoretic. Frontul de acţiune al dualităţilor metodologice se întinde, sub grandoarea şi eroismul luptei creatoare, de la scepticismul critic popperian sau rezilienţa plină de precauţie a constructivismului etic justificator al lui Gerard Fourez la evoluţia kuhniană discontinuă a istoriei ştiinţei sau proiecţiile simbolice, dintr-un adînc imemorial, ale lui Freud şi C. G. Jung. Pluralitatea gîndirii este în acord direct şi implicit cu pluralitatea lumii, semnificate ale unei relativităţi şi diversităţi mereu înainte mergătoare, deschise experinţei mundane şi, prin aceasta, executoare ale Marelui Proiect transcendent. Filozoful Acsinte Dobre aşează lucid, atît sub semn de opoziţie gîndirea inovativă faţă de gîndirea învechită şi conformistă, chiar “dogmatică”, cît şi sub semnul unei dualităţi fecunde, al unui factor propulsor: “În cadrul relativităţii gîndirii umane însă se constată că inovarea, îmbogăţirea sensurilor se corelează inextricabil cu probabilitatea, cu imperfecţiunea şi pluralitatea. O astfel de gîndire inovativă, imperfectă în bogăţia creaţiilor ei şi veghind asupra propriilor ei limite, se opune gîndirii dogmatice, absolutizante; aceasta din urmă poate fi eventual cunoscătoare, dar nu şi înnoitoare.

Dualitatea gîndire inovativă – gîndire rutinieră şi dogmatică poate fi şi ea un factor propulsor în odiseea creativităţii umane, a autodeterminării sale cognitiv-reflexive. Ea indică, totodată, o cale fecundă de înaintare, sub semnul preceptului antic ce ne îndrumă a nu înceta să ne cunoaştem pe noi înşine”. Dualitatea logic (formal-logic) – empiric (observaţional-sensibil) mai cuprinde însă, în ea însăşi, în interiorul mecanismului ei corelativ, un aspect important, pe care, cu fineţe, îl relevă C. Noica. Fundată pe funcţionarea unitară a două principii, cel logic, al non-contradicţiei, şi cel de utilitate empirică al raţiunii suficiente (Leibniz), îmbinarea conţine, într-un mod dialectic, şi o funcţie reductoare: este vorba de funcţia reductoare şi validantă pe care principiul empiric poate fi chemat, finalmente, să-l exercite asupra sferei largi a lucrurilor, destinate unei analize infinite a adevărurilor lor, sferă extrinsecă lucrurilor purtătoare de adevăruri finite, reglate pe cale logică de principiul non-contradicţiei.

Din punct de vedere al perspectivei metateoretice de abordare globală a problematicii ştiinţifice, alăturîndu-se lui G. Fourez, epistemologul şi fizicianul american Gerald Holton evidenţiază ceea ce de fapt şi Thomas Kuhn susţinea – existenţa caracterului conservativ-evolutiv al conţinutului teoretic implicat în revoluţia ştiinţifică paradigmatică, sau, altfel spus, necesitatea conştientizării şi potenţării filonului genetic al procesualităţii istorice a evoluţiei ştiinţifice, prezentul şi viitorul novator neavînd cum să-şi poată asuma ilicit negarea trecutului din care provine şi se legitimează identitar şi propăşitor. Ivirea şi instaurarea noii paradigme nu înseamnă şi nu poate însemna abandonarea fondului teoretic al paradigmei anterioare – moştenire pe care o preia şi o sporeşte, construcţie pe care o reconfigurează pentru a clădi mai departe. Referindu-se la semnificaţiile filozofice ale unor controverse actuale ce însotesc descoperirea de legi în ştiinţă, filozoful şi profesorul Acsinte Dobre tratează problema descoperirii ştiinţifice şi a relevanţei ei pentru disputa dintre realism şi antirealism în filozofia ştiinţei, temă în cadrul căreia, specificînd pluralitatea nivelurilor care se întrepătrund în desfăşurarea procesului de descoperire a legilor – nivelul general-teoretic, experimental-instrumental, logico-epistemologic şi istoric-factual –, îl menţionează şi pe epistemologul italian Angelo Maria Petroni, profesor la Universitatea din Bologna, care propune modele de construcţie metafizică complexă, cu rol acţional interdisciplinar, şi care condamnă blocarea în tiparele unor structuri conceptuale fixe, imobile, în stare a lumina palid o perspectivă istorico-metodologică redusă. În liniamentul acestei concepţii, A. Petroni consideră de importanţă majoră două trăsături ale legilor ştiinţifice: precizia şi predicţia lor, trăsături care, validate în special în domeniul fizicii, susţin realismul în disputa fertilă realism-antirealism (convenţionalism). Dar înnoirile calitative din ştiinţă şi tehnologie exercită puternice implicaţii socio-istorice, civilizaţionale, care necesită abordări teoretice adecvate. Punctînd pe scurt reperele de forţă ale acestor analize, începem cu schimbarea majoră de viziune filozofică şi metodologică care a avut loc de-a lungul timpului, privitoare la inversarea polarităţii raportului acţiune (practică) – teorie, în sensul creşterii rolului, în epoca modernă, a practicii, ca dimensiune acţională ce integrează cunoaşterea teoretică.

Apoi, se remarcă un alt tip de schimbare: trecerea de la tehnocentrism la sociocentrism,  mutaţie care are loc din zona concepţiilor tehnocentriste asupra dezvoltării în zona teoriilor sociocentrice şi care reprezintă aplicarea tehnologiilor într-o societate şi civilizaţie centrată pe om, pe necesitaţile şi evoluţia condiţiei sale. Procesul de producţie a fost şi el regîndit şi restructurat în scopul obţinerii unor performanţe productive sporite, într-un climat de muncă mulţumitor, cu protejarea resurselor naturale şi a echilibrului ecologic. În spiritul noii configuraţii tehnologico-sociale, necesitatea căutării şi găsirii unor indicatori ai calităţii ştiinţei a declanşat analize epistemice care uneori s-au închis în cercul unor dependenţe biunivoce, aşa cum este cazul raportului dintre conţinutul teoretic al cercetării şi validarea sa prin praxisul în care este aplicat, raport teorie-practică ce funcţionează pe baza unei implicaţii reciproce, în ambele sensuri, dominanta sau reducţia unilaterală neputînd avea loc fără acroşarea celuilalt sens, corelativ. De asemenea, aceste analize au vizat şi comparaţii între indicatorii economici şi cei ai calităţii ştiinţei, cu reliefarea deosebirilor dintre cele două categorii de indicatori.

Din punct de vedere paradigmatic, are loc şi o recontextualizare a cunoaşterii ştiinţifice prin delimitarea concepţiilor pozitivist-normativiste de intervenţia narativităţii speculative, analitice, simbolice şi a focarelor conotative metaforice, simultan cu apariţia, la sfîrşitul secolului XX, a unor deosebiri calitative între efortul colectiv de acţiune paradigmatică a cercetătorilor şi viteza inovaţiei tehnice. Acest decalaj, semnalat de filozoafa belgiană Isabelle Stengers şi susţinut de filozoful Acsinte Dobre, marchează de fapt noua etapă a ştiinţei şi gîndirii, în care presiunea timpului, deci şi a evoluţiei, face ca uzura morală a instrumentelor tehnice de cercetare şi măsură şi necesitatea înlocuirii lor să devanseze capacitatea oamenilor de ştiinţă de a se uni şi mobiliza în elaborarea noii paradigme. Acsinte Dobre, spre finalul lucrării sale, apreciază, într-o viziune globală: “Forţa cercetării ştiinţifice metodice, utilizînd paradigma, îşi primeşte sensul mai profund din situarea ei într-un proiect social mai vast, cu componente politice, etice, filozofice. Aşadar, considerînd ştiinţa, dintr-o perspectivă acţionalistă, drept un cuprinzător proiect social, vom remarca prezenţa creativităţii la diferite nivele, între care şi acela al gestiunii şi politicii amintitului proiect”.