PATRIA

Patrie,
Îţi simt bătăile inimii
Din miezul fierbinte al pământului,
Din înălţimile senine ale cerului,
Din stânca neclintită a munţilor,
Din apa limpede a lacurilor,
Din pădurile umbroase ale Carpaţilor,
Până la vadul repede şi rece
Al Dunării.

Patrie,
Îţi văd respiraţia
Din grâul ce străluceşte în soare,
Din bobul mustos de strugure copt,
Din mărul cu miez de veşnicie,
Din tălăngile oilor cu lâna până la pământ,
Din sufletul plăpând de puişor
Până la uriaşii şi fioroşii urşi
Ai pustietăţilor.

Patrie,
Îţi aud cântecul dulce
Răsunând în mugetul cerbilor
Tăinuiţi de codrii şi izvoare,
Răsunând în plânsul văduvelor de război
Ce îşi spală rufele pe marginea eternităţii,
Răsunând în suspinele sfinţilor
din puşcării şi pustnicii,

Patrie…

PHILOSOPHIA PERENNIS

Am privit în ochii unei stele apuse,
pâlpâind întru scorbura infinită a nopţii
şi-am găsit umbra unei fericiri ucigaşe
ce mă pândea de câteva vieţi şi ceva.

Privirile noastre s-au întrepătruns
în noaptea pustie şi rece
ca două cuţite ascuţite spre timp:
privirea mea i-a pătruns în nucleul veşted
iar în mine şi-au făcut cuib ochii ei.

În clipa aceea am simţit ceva neobişnuit,
ca şi cum mi-aş fi agăţat sufletul de lună
şi totul s-a transformat într-un vis ameţitor
care era totuşi atât de aievea,
mai aievea decât însăşi existenţa.

Apoi am văzut un imens glob, arzând,
ale cărui flăcări incandescente
înghiţeau întunericul cu dinţi haini;
timpul s-a speriat şi s-a ascuns după soare
iar noaptea s-a transformat
în ceva mai mult decât zi.

În sfârşit, am îngenunchiat în faţa eternităţii,
mi-am smuls un fir de fericire din inimă
şi l-am aruncat în flăcările imense
care devorau noaptea cu cerul
şi-abia atunci mi-am dat seama
că urma primăvara la rând.