Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Folclor fără frontiere: III. Zonele Botoşani – Herţa

 Folclor fără frontiere
III. Zonele Botoşani – Herţa
       
Sărbătorile de iarnă au şi capacitatea de a conserva unele jocuri tradiţionale de factură ancestrală şi arhetipală prin intermediul măştilor zoomorfe al căror alai multicolor este astfel prezentat de către etnograful Paul Petrescu: „Ursul, cerbul, capra apar şi azi în fantasticele cortegii ale celor douăsprezece zile din preajma Anului Nou, coborându-se în zările trecutului. Toate se contopesc în marele act şi spectacol al colindatului, petrecut pe trepte diferite ale vârstei omului şi în felurimea diversă a peisajului românesc, şi nu de puţine ori am fost martorul tulburat al desfăşurării acestor istorii mitice materializate în forma, mişcarea, sunetul şi cuvântul, făcute şi rostite de fapturi omeneşti şi de altele întruchipate de nesecata lui fantezie”.
În jocul ursului, masca-costum e confecţionată chiar din blană de urs sau lup, capră, bursuc, ritmul fiind asigurat de fluier, tobă, zurgălăi; colindatul cu masca de cerb actualizează un scenariu al morţii şi învierii susţinut de toboşari, fluieraşi, mascaţi; colindatul prin prezentarea jocului caprei semnifică urarea de fecunditate, iar jocul calului / căiuţilor devine un semn complex al eroismului şi virilităţii; în cazul acestei măşti prezenţa muzical-coregrafică este preponderentă – un mini-taraf exsecutând fie melodii ale unor dansuri populare propriu-zise (Polcuţa, Mazurca, Sârba, Coasa, Galopul, Alunelul) sau specifice numai acestor formaţii: Intrarea în casă, Calul, Toaca, Gînjul, Tăieta, Hobalanul, Mînînţica calului; prestaţia muzicală e asigurată de cobză, vioară, fluier, acordeon sau armonică, trompetă, clarinet; nici în cazul măştilor zoomorfe nu lipsesc încercările de localizare:
       Şapte săptămâni trecute
       Vin cu ursul de la munte
       Numai-n coate şi genunche.
       De la muntele Ceahlău,
       De acolo-l aduc eu.
       *
       La apa de lângă Prut
       Joacă capra cu un lup;
       La pârâul cel de sus
       Joacă capra cu un urs.
Mai remarc că în cele două zone măştile ornitologice (Barza, Cocostîrcul) sunt slab reprezentate, iar în raioanele ucrainene cercetate se înregistrează un dans tradiţional de Anul Nou numit Chipăruşca.
Colinda propriu-zisă e specifică estului european, fiind răspândită în special la români, polonezi, bulgari, sârbi, ucraineni; ca în întreg acest spaţiu şi în zonele Botoşani – Herţa colinda e o urare cântată adresată unor categorii de vârstă, sex, profesie, statut familial iar unele sunt de inspiraţie religioasă, istorică sau de influenţă livrescă; cele mai multe elogiază frumuseţea şi dragostea. Colinda anunţă sărbătoarea – 
       Sculaţi, sculaţi, boieri mari (…)
       Sculaţi şi vă-mpodobiţi,
       Că nu-i vremea de dormit
       Că-i vremea de-mpobodit
îl prezintă pe flăcăul vînător în tovărăşia calului, şoimului care-i stă pe umăr şi ogarului:
       Ţine calul de dîrlogi
       Ţine ogarul în lanţ,
       Ţine şoimul pe braţ
sau fata aflată în stadiul premarital, imaginată în
       Legănaş de păltinaş
       Maria, fată mare,
       Fată mare şi frumoasă
       Şade la gherghef şi coasă
după care, în variantele herţene urmează urarea:
       Mergi, măi Iacob, de-o ia-n braţă
       Ca pe-un smoc de mintă creaţă.
Ambele zone au un fond comun reprezentativ de colinde: Steaua sus răsare, O, ce veste minunată, În oraşul Bethleem, La poartă la Ţarigrad, Florile dalbe, La tulpina mărului, Dinaintea acestor curţi, La poalele raiului, Prutul mare c-a venit, Pe cărarea şerpuită; în Ţinutul Herţei mai circulă colinde dedicate lui Ştefan cel Mare – La poartă la Ştefan Vodă, La moartea lui Ştefan cel Mare. În marea lor majoritate colindele conservă cântarea bizantină, melodica acestei specii făcând parte din trecutul străvechi capabil să exprime şi azi voioşia şi bucuria; forma arhitectonică este strofică iar compoziţia urmează modelul: vers iniţial de invocare, partea descriptivă care preamăreşte prin hiperbolizare eroismul şi viaţa idilică după care urmează urarea finală; refrenul este relativ divers şi demonstreează influenţa reciprocă între etnii – Florile, flori dalbe de măr, Domnului, domn bun, Lerui, ler, Lerului şi-a mărului, Hoi ler flori de măr, Oi, dai Boje; formulele ritmico-melodice ale refrenelor sunt diferite de ale melodiei propriu-zise executată deseori antifonic; la huţuli sincretismul colindelor e global căci alături de text şi melodie se adaugă figuri coregrafice ce ar putea proveni dintr-un fond precreştin, la polonezi şi ucraineni se înregistrează şi colindatul cu măşti (turoni, Koza, Malanka), la aceştia din urmă cei care susţin colinda religioasă se numesc zvezdari iar în colinda propriu-zisă un rol important are bereza prezentat astfel de marele folclorist Petru Caraman: „Bereza trebuie să fie foarte bun cântăreţ şi bun cunoscător de colinde, fiindcă el, la ucraineni, are un rol covârşitor şi întreaga responsabilitate la cântatul colindelor. El cântă întregul colind, iar ceilalţi în cor numai refrenul după fiecare vers cântat de dânsul. În genere, la toate colindele, strofele le cântă Bereza, iar colindătorii adaugă, după fiecare strofă cântată de el, refrenul Oi, dai Boje sau altul. Bereza îşi dă cele mai multe din comenzile sale cu clopotul care e mai mare ca al celorlalţi, de obicei pentru începerea colindelor sau pentru sfârşit. În timpul cântării colindelor toţi sună uşor din clopoţei şi mişcând picioarele în tactul colindului (…). Fiecare casă este colindată de colindătorii vârstnici numai o singură dată, de un singur tabor”. 
Demn de remarcat este începutul unor colinde româneşti din Tinutul Herţa –
       Pan gospodare,
       Ne dai voie să colindăm?
precum şi prezenţa în aceeaşi zonă a unor texte amintitoare de migraţiile ciobanilor români din Carpaţi la Marea Neagră:
       El în primăvară
       Le păştea la ţară,
       Vara le văra
       Pe vîrful de munte
       Împrejur de curte,
       Toamna le-aduna,
       Iarna le ierna
       Pe ţărmuri de mare.
Prezenţa riturilor şi ritualurilor de fertilitate în cele două zone este azi aproape nesemnificativă: Drăgaica, Drăgaicele, Drăgăicuţa au intrat în repertoriul copiilor –
       Spicele sunt măricele,
       Drăgaicele-s mititele-
la Herţa, Paparuda a fost contaminată de colindă:
       Roadă multă pe câmpii
       Să mănânce oamenii.
       Rodul să rodească,
       Gazda să trăiască,
iar Caloianul nu mai este practicat chiar dacă şi slavii răsăriteni aveau un obicei similar, acela al înmormântării lui Iarilo, zeu solar simbolizând fertilitatea.
Ceremonialul nupţial are în cele două zone certe similarităţi în ceea ce priveşte prezenţa momentelor specifice unui ritual de trecere (îmbroboditul miresei, bărbieritul mirelui), a melodiilor ce marchează astfel de secvenţe (Cântecul miresei, Cântecul petelei. Uncropul, Marşul), a jocurilor specifice (De trei ori pe după masă, Jocul zestrei, Jocul vorniceilor, Oleandra, Jocul găinii, Ostropăţul, Şlaierul, Lozioara, Vatalele şi Iţele) sau a celor generale (Hora, Sârba); cel mai impresionant rămâne cântecul miresei, care conservă în unele variante (Ia, taci, lado, nu mai plânge) denumirea zeiţei pământului la slavi:
       Plângi, mireasă, şi suspină
       Că intri-n casă străină
       Şi te-or bate fără milă
       Şi te-or mustra fără vină.
       *
       Plângeţi ochi şi lăcrimaţi
       Că voi sunteţi vinovaţi
       Că v-aţi cerut măritaţi.
       *
       Frunză verde viorele
       Cazi mireasă-n genunchele
       Şi frumos iertare-ţi cere.
       Interesant este şi faptul că unele oraţii de nuntă amintesc de foaia de zestre – obicei consemnat şi de Cantemir:
       El cu dânsa zestrea-şi cere,
       Cele lăzi cu bunătăţi
       Şi cu teancuri de postavuri
iar unele strigături indică chiar denumirea jocurilor populare specifice nunţii:
       Amu-ţi joacă şlairaşul
       Şi la anul oghelaşul;
       Şi-amu-ţi joacă floricica
       Şi la anul covăţica.
Studiul comparativ a reconfirmat că din zonele cercetate nu lipseşte epica folclorică în versuri (balada, cântecul epic, jurnalul oral) – adăugând însă câteva constatări limitative: acest compartiment a intrat în repertoriul pasiv, lipsesc marii rapsozi capabili să susţină astfel de cântece de mari dimensiuni, interesul publicului pentru acest palier al cântecului a scăzut, continuă tendinţa de condensare a textului şi liricizarea acestuia.
Dintre baladele clasice ale folclorului românesc au fost consemnate variante din Corbea, Toma Alimoş, Balada gerului, în raionul Storojineţ circulă o variantă a Mioriţei cu refrenul Bîriţî, balană iar în mai multe sate din regiunea Cernăuţi se mai putea auzi cu ani în urmă balada despre Malcoş Paşa în care se aminteşte de opinca de capră – încălţăminte obişnuită la daci:
       Hai, Gerule, să ne batem
       Că oastea-mi este îmbrăcată
       Şi la picioare-ncălţată
       Cu opinci negre de capră
       Ce rabdă bine la apă.
Nu lipseşte din repertoriul zonal doina – cu diferitele subspecii tematice: Doină, doină, cântec dulce, Pădure, dragă pădure, Creşti pădure şi te-ndeasă, Drag mi-o fost dealul să-l sui, Omul când îmbătrâneşte, Eu mă duc, codrul rămâne, Inimă supărăcioasă… prin melodie ilustrând aprecierea lui C. Brăiloiu: „Doina ne duce înapoi în vremurile arhaice când o singură melodie liberă recitativă servea la cântarea tuturor textelor poetice, fie lirice, fie epice”. Persistă în cîntecul liric – mai ales de cătănie – evidente ecouri istorice:
       Iraplanurile nemţeşti
       Ce vin de la Mărăşeşti
       *
       La Sîntă Măria mare
       A sunat mobilizare
       *
       Spală, mamă, rufele
       Că m-aşteaptă trupele.
       În folclorul herţean sunt încă prezente ecouri ale celui de al doilea război mondial, ale refugiului sau deportărilor:
       Când războiul a-nceput
       Feciori la plug n-am mai văzut;
       De coarne-l duce-un moşneag,
       Plugul două vaci îl trag.
       *
       Săraca soţia mea
       Cine-o fi bărbat la ea.
       *
       Veniţi, fraţilor, la gară,
       Vedeţi trenul cum ne cară,
       Ne cară din gară-n gară
       Şi ne duce-n altă ţară.
       *
       Rag oiţele pe munţi,
       Ciobanii-s la Cernăuţi.
Sensibilitatea populară pentru astfel de drame a fost pregătită şi de experienţa dureroasă a primului război mondial, încă intens reflectat în zona cântecului liric cercetat; iată un răvaş trimis din Herţa în 1917;
       Foaie verde şi-un bujor,
       Măicuţă cu doi feciori
       Plânge de moare de dor;
       Cel mai mare-n roşiori
       Cel mai mic în vânători
– un altul expediat Mariei Roşca din Suharău în aceeaşi perioadă:
       Împărate, împărate,
       Ţine pace, nu te bate,
       Că de când te-ai prins a bate
       N-au rămas flăcăi prin sate
       Numai mame supărate,
       Fete mari nemăritate
sau un cântec de cătănie:
       Joi, în săptămâna mare,
       Merg feciorii la catane;
       Marţi, în săptămâna mică,
       Vin feciorii fără chică:
       Chica lor cea gălbioară
       În Cernăuţi grămăjoară.
Considerabil este repertoriul melodiilor de joc, impresionant prin melodică, ritmică, modalităţi de structurare a discursului muzical; în aceste zone, Hora, Sârba, Bătuta dezvoltă un număr extraordinar de variante, unele reprezentând adevărate modele pentru ceea ce se numeşte tema cu variaţiuni; Hora Nistrului, Moldoveneasca racilor, Sârba de la nord, Sârba de la Prut, Basarabeanca, Caţaveica, Hangul, Brâul au o mai mare răspândire în raionul Herţa, iar pentru judeţul Botoşani pot fi considerate mai reprezentative Corăgheasca, Hora mare, Hora moldovenească, Hora cu bătăi, Bătaia, Iţele …
Organologia specifică zonelor cercetate cuprinde instrumente vechi (drâmbă, bucium, corn, fluier, cimpoi, nai, ţambal, cobză), străine (trompetă, clarinet, acordeon), pseudoinstrumente – în special frunza de păr, vişin, liliac, gutui, fag …
În ţinutul Herţa – în special în localităţi ca Movila, Ostriţa, Bairachi, Târnauca, Satu Mare, Lunca, Buda Mică, Molniţa, Culiceni se manifestă încă interes pentru instrumente mai deosebite ca drîmbă, ţiteră, muzicuţă, ocarină, baian, tilincă, iar în localităţile botoşănene Vorona, Corni, Vlădeni, Mileanca, Coţuşca se arată o preferinţă deosebită pentru muzica de fanfară.
Repertoriul folcloric literar-muzical-coregrafic se activează ocazional şi neocazional – între cele doua prilejuri existând asemănări şi deosebiri. Din folclorul muzical activat în evenimentele fundamentale ale vieţii omului, menţionez din repertoriul cumetriei / botezului Cântecul copilului, Hora cumătrului mare, Cumătriţa, Husînul, ultima tendinţă fiind însă de a se aborda melodii vesele din repertoriul general, melodii de la hora satului, cântece de petrecere şi de pahar; în ce priveşte repertoriul nupţial sunt doar cîteva momente în care acesta păstrează tipicul tradiţiei, însuşit foarte bine şi de formaţiile de lăutari: Bărbieritul mirelui, Busuiocul, Cântecul miresei, Ia-ţi, mireasă, ziua bună, De trei ori pe dupa masă, Jocul paharelor, a sarmalelor, a nunului, cântecul soacrei, Hora nuntaşilor, Şlaierul, Oleandra, Colomeica pot fi considerate specifice Tinutului Herţei – dar nu lipsesc cu totul din localităţile nordice ale judeţului Botoşani. Trebuie să fac precizarea că multe din aceste piese aveau în trecut un caracter improvizatoric prin care melodia şi/sau textul se adaptau la diferite situaţii concrete, astăzi acestea fiind tipizate şi impuse de lăutarii plătiţi, fără aportul rudelor şi nuntaşilor care în trecut era hotărâtor. Repertoriul funebru performat cu secole în urmă de bocitoare semi-profesioniste, şi-a pierdut caracteristicile de specie fiind o lamentaţie improvizată liber în funcţie de situaţia celui decedat: bărbat – femeie, tînăr – bătrîn, copil – matur; sunt citabile totuşi bocete precum: Bucură-te, cimitire, Scoală, mămăică, scoală, Frăţioare, frăţioare, Moarte, moarte blestemată…
În ambele zone, obiceiurile de primăvară – vară pentru ploaie şi recoltă bogată au trecut în repertoriul pasiv şi au putut fi doar reconstituite din consemnări şi amintiri, Paparuda, Caloianul sau Cântecul cununii de grâu având tendinţă să treacă – într-o formă degradată sau controlată de maturi – în repertoriul copiilor, fără a conştientiza funcţiile rituale iniţiale.
În zonele în care se referă studiul activează şi două orchestre de prestigiu – Orchestra Populară „Rapsozii Botoşanilor”, condusă de prof. Ioan Cobâlă şi „Plaiul Herţei”, dirijată de Ilie Crişmaru – ambele cu un repertoriu bogat şi cu posibilităţi certe de a transmite valorile autentice ale folclorului muzical.
Geografic şi istoric cele două zone cercetate sunt unitare şi se înscriu în dialectul folcloric nord-est moldovenesc în care se mai înscriu judeţul Iaşi şi câteva raioane din nordul Republicii Moldova; în această macrozonă, etnonimul şi glotonimul sunt comune, dezvoltarea social-istorică, datinile şi obiceiurile, ocupaţiile şi meşteşugurile populare au evoluat similar, fiind evidente şi influenţe ruso-ucrainene, poloneze, evreieşti care nu afectează fondul ancestral comun; zonele, subzonele şi microzonele folclorice cercetate ilustrează pertinent fenomenul natural al unităţii în diversitate.
       
Dumitru Lavric
       



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5