Ca premise fundamentale ale prezentei cercetări s-au instituit concluziile specialiştilor români şi străini care au referit în lucrările lor – direct şi indirect – asupra geografiei, istoriei, datinilor, credinţelor şi tradiţiilor folclorice din cele două zone cercetate. Marile sinteze istorice realizate de B.P. Hasdeu – Istoria critică a românilor, A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia Traiană, Vasile Pârvan – Dacica, Getica, C. Daicoviciu – Dacii, N. Iorga – Istoria românilor prin călători, Istoria românilor, precum şi lucrările monografice mai apropiate de zona noastră de interes – Constantin C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până în mijlocul secolului al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Dimitrie Onciul, Istoria Bucovinei înainte de unirea cu Austria, Din istoria Bucovinei, I. Popescu, C. Ungureanu, Românii din regiunea Cernăuţi, Vasile Stati, Istoria Moldovei, Moldovenii în Ucraina, Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Ioan Murariu, Istoria Ţinutului Herţa ca şi volumele colective Românii din jurul României şi Almanahul Cultural-literar Tara Fagilor editat de Societatea culturală Arboroasa din Cernăuţi demonstrează indubitabil o unitate continuă de locuire în acelaşi spaţiu geografic, o istorie comună marcată de evenimente semnificative cu reflex îndelungat în spiritualitatea populară; această istorie documentează relaţii foarte strânse de ordin economic, comercial, religios, cultural între centre precum Botoşani, Dorohoi, Herţa, Cernăuţi, Chişinău, Lvov, Kiev; această istorie a făcut posibil, de exemplu, ca Ștefan cel Mare care semna pe documente Stephanus voievoda sau Segnor del paese della Moldavia şi era numit de ucraineni Voevoda zemli Moldavskoi să rămână şi până în prezent o figură eroică emblematică în folclorul celor două popoare; astfel, în regiunea Cernăuţi s-a realizat o originală sinteză/simbioză a elementelor culturale ucrainene şi moldoveneşti bazată pe tradiţia relaţiilor etnogenetice şi etnoculturale astfel că în dramele populare moldoveneşti Banda lui Bujor, Jianu sau Codreanu alături de haiducii moldoveni, unul din eroii principali este un erou legendar al Ucrainei – Olexa Dovbuş. Spaţiul cercetat aparţine nordului Traciei şi ilustrează spiritualitatea est-romanică, semnificată prin etnonime şi lingvonime autoconştietizate şi printr-un discurs identitar de autoidentificare care asigură unitatea dar şi diversitatea culturilor de tip popular – folcloric; interesant este şi faptul că pe harta realizată de Dimitrie Cantemir, localităţile Botoşani, Dorohoi, Herţa, Cernăuţi fac parte din Moldavia Superior ai cărei locuitori se caracterizează printr-o exemplară ospitalitate: „Chipul în care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare laudă; căci deşi foarte săraci (…) totuşi nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare şi găzduire unui oaspete şi-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu faţa voioasă, ca şi cum le-ar fi frate sau altă rudenie… Unii așteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi şi, ca să nu mănânce singuri, îşi trimit slugile pe uliţe şi le poruncesc să poftească la masă drumeţii pe care îi întâlnesc”. Pe ogoarele acestei părţi a Moldovei istorice – nota Mihail Sadoveanu – ,,lucrează braţele moldovenilor şi-n satele ei răsună aproape pretutindeni graiul moldovenesc”; cu referire directă la regiunea Cernăuţi, cercetătorul Vasile Stati apreciază că aceasta este ,,prima regiune de sedentarizare timpurie în comun a moldovenilor şi ucrainenilor, teritoriu etnic ce se deosebeşte printr-o originală simbioză a elementelor de cultură ucraineană şi moldovenească în care se manifestă relaţiile etnoculturale dintre ambele popoare”; aici întrepătrunderea ucraineano-moldovenească îşi găseşte expresia în influenţa reciprocă a limbilor, toponimie, oronimie, antroponimie sau în întrepătrunderea subiectelor folclorice. Semnificativ este şi faptul că în zonele cercetate există o serie de toponime-dublete precum Călineşti, Cristineşti, Costeşti, Darabani, Drăguşeni, Horodişte, Ivancăuţi, Orăşeni, Selişte, Stăneşti, Stauceni, Broscăuţi, Vorniceni; aceeaşi situaţie se recunoaşte şi în domeniul antroponimiei. Foarte interesant este şi faptul că în cele două zone transfrontaliere se înregistrează şi un strat de vocabular comun arhaic – dialectal referitor la obiecte şi activităţi domestice, tradiţii şi obiceiuri, însuşiri morale şi fizice, elemente de vestimentaţie, alimentaţie.

Într-o conferinţă la radio intitulată Despre folclorul moldovenesc ţinută la 16 martie 1937, Constantin Brăiloiu preciza că prin teritoriul dialectal al Moldovei înţelegem vechea Moldovă politică din care face parte şi Basarabia; acestui dialect îi aparţin şi zonele cercetate aflate la hotarele Moldovei, în acea fabuloasă Tară a lui Orfeu unde – scria un cercetător – ,,din timpuri imemoriale, munca câmpului, exerciţiile războinice, culesul viilor şi culesul recoltei se făcea cu acompaniamentul aezilor, care cântau şi recitau poeme închinate eroilor. Aceste cântece aveau misiunea să-i îmbărbăteze, dar şi să-i distreze pe cei care efectuau o muncă grea”, aceste legendare locuri sunt considerate de antici obârşia Zeului Dionysos – despre care George Frazer scria în Creanga de aur: ,,Zeul Dionysos sau Bachus ne este cunoscut mai ales ca personificare a vinului şi veseliei produse de mustul strugurilor. Cultul său extatic, caracterizat prin dansuri sălbatice, muzică tulburătoare şi excese de băutură, pare să-şi fi avut originea la triburile primitive din Tracia, despre care se ştie ca se dedau beţiei”; astfel, Xenofon în Anabasis descria unul din dansurile războinice jucate de traci la ospeţe, dans jucat după ce participanţii beau şi împrăştie pe jos, după datină, restul picăturilor în cinstea războinicilor dispăruţi. ,,Între timp intrară câţiva oameni, care în loc de flaut, aveau un fel de cornuri, asemănătoare acelora cu care se dau semnalele, precum şi un fel de tobe de piele neargăsită, în care băteau măsura…”; asemănător descrie Strabon serbările închinate Zeiţei Bendis – divinitate a pădurii şi a lunii la geto-daci: ,,unul ţine în mână un fluier iar cu degetul execută un cântec care provoacă pe toţi la strigăte nebuneşti; altul tună cu cimvalul de alamă…. Răsună un cântec vesel; mugete îngrozitoare, imitând taurul, mugesc dintr-un loc ascuns; vuietul îngrozitor al timpanului se răspândeşte ca un tunet subteran”.

Informaţii preţioase despre prezenţa muzicii populare în momentele fundamentale ale vieţii oamenilor din ţinuturile Botoşanilor şi Herţei aflăm şi din notele de călătorie ale unor străini pe aceste meleaguri prin secolele trecute; un german descrie o nuntă de la Botoşani când ,,pământul se cutremură, şi dacă ar fi să stau cu ei şi să rabd aşa ceva, aş vrea mai bine să fac orice altă muncă grea decât să mai joc înainte cu ei. Dar ei o pot duce înainte ceasuri întregi şi pot răbda oboseala” iar un englez o înmormântare de la Ibăneşti – Dorohoi: ,,asemănătoare acelora din timpurile vechi când morţii erau însoţiţi la mormânt de cântăreţi. Sabia, cizmele şi căciula mortului erau atârnate de un cal dus de frâu; lăutarii mergeau înainte cântând, rudele lui urmau călări”.

O informaţie cantemiriană aproape surprinzătoare e cea privitoare la existenţa în spaţiul cercetat a vestiţilor căluşari – ceea ce ar putea explica încercările de revitalizare a acestui ritual coregrafic în Moldova transprutică: ,,Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbători, mai sunt încă alte câteva aproape un eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soţ, 7, 9 şi 11. Jucătorii se numesc căluşari, se adună o dată pe an şi se îmbracă în straie femeieşti. În cap îşi pun cunună împletită din pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu pânză albă. Toţi au în mână cîte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nici nu pot să fie traşi la judecată, când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numeşte stariţ, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat toate târgurile şi satele jucând şi sărind”.

Cantemir mai atestă şi existenţa unui obicei agrar azi dispărut din Moldova, numit Drăgaica prin care „După cum se vede, prin ea o înțeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaică. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la pivniţe. Drăgaica aceasta împodobită în acest scop se întoarce de la câmp, spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani”.

În cercetarea sa monografică, Cantemir nu neglijează nici informaţiile privitoare la superstiţii (ielele), datini şi obiceiuri ale ritului agrar (Paparudele) sau cele legate de sărbătoarea Anului Nou (Turca, Colinda).

După cum se vede, sub bolta senină a nordului moldav, pământul nu a zămislit numai bogate holde foşnitoare şi întinse vii şi livezi – ci, acelaşi pământ – a fost leagănul, din vremi imemoriale – unei intense creaţii folclorice semnatară, în plan spiritual – a unui autentic act de permanenţă românească. Pe acest fond de bogată şi înfloritoare viaţă spirituală de sorginte populară s-au ridicat din ţinuturile botoşănene şi herţene un număr impresionant de copleşitoare personalităţi de valoare naţională şi universală. Cu drept cuvânt, botoşănenii se mândresc cu nume de răsunet precum Eminescu, Enescu, Iorga, Luchian – dar şi cu foarte mulţi alţi scriitori, oameni de ştiinţă, pictori, muzicieni, actori plecaţi în lume de pe aceste meleaguri. Pentru o informaţie detaliată în această privinţă se pot consulta volumele Botoşani, dulce Arcadie şi Botoşani – Roma diasporelor est-europene semnate de Dumitru Lavric.

Referitor la regiunea Cernăuţi şi Ţinutul Herţei, situaţia este similară; la Herţa s-a născut marele cărturar moldovean Gheorghe Asachi care s-a afirmat chiar în capitala istorică a Moldovei ca poet, traducător, om de teatru, publicist; în acelaşi ţinut, la Mamorniţa s-a născut poetul Gheorghe Sion care a devenit foarte cunoscut prin poezia Limba românească, iar la Târnauca a văzut lumina zilei savantul Vasile Bogrea, absolvent al Liceului Anastasie Başotă din Pomârla, profesor universitar la Cluj, despre care N. Iorga spunea că este cel mai învăţat dintre români; tot la Herţa s-a născut pictorul Paul Verona, cel care a înfiinţat Societatea Artiştilor Plastici din România. Din Cristineştii Hotinului este originar B.P. Hasdeu, mare istoric, folclorist, scriitor şi lingvist român, la Toporăuţi (Toporuica) s-a născut Sofia Vicoveanca – marea ambasadoare a cântecului popular românesc, solistă a Orchestrei Populare Rapsozii Botoşanilor, la Molniţa acordeonistul şi dirijorul de muzică populară şi simfonică Mihai Amihălăchioaie care şi-a început studiile muzicale chiar la Herţa, unde s-a născut şi Marin Gheras – naist, solist al Ansamblului academic de dans popular Joc (Chişinău), colaborator al Orchestrei naţionale de cameră a Republicii Moldova şi Orchestrei simfonice Basarabia, iar din Marşinţi – Noua Suliţă este originară solista Sofia Rotaru, foarte apreciată în Ucraina şi România.

În istoria folcloristicii româneşti, abordarea comparativă a unor zone etno-folclorice diferite s-a efectuat cu interminenţe şi numai pentru anumite genuri şi specii folclorice precum: abordarea circulaţiei motivului jertfei pentru creaţie în nordul şi sudul Dunării la români, bulgari, sîrbi (Ion Muşlea şi Adrian Fochi), Mioriţa la români şi aromâni (A. Fochi şi T. Găluşcă), basmul românesc în context european şi universal (L. Şăineanu şi B.P. Hasdeu), muzica lăutărească la românii din Ardeal şi cei din Ungaria (Speranţa Rădulescu), circulaţia unor motive literare comune în folclorul românesc, italian, spaniol, portughez, francez (Tache Papahagi); privitor la cele două zone avute în vedere- Botoşani şi Herţa – se pot consulta culegerile şi studiile privind colindatul la români, slavi şi alte popoare (Petru Caraman), credinţele, datinile şi obiceiurile româneşti (El. N. Voronca), muzica populară din Bucovina – în special cântecul liric (Al. Voevidca), poezia populară (T. Găluşcă şi Ioan Nicola), folclorul muzical vechi şi nou (N. Blajinu), repertoriul muzicii de dans (I. Cobâlă); referiri disparate pe anumite secvenţe limitate cuprind şi antologiile aparţinând unor folclorişti ca El. Sevastos, T.T. Burada, T. Pamfile, M. Canianu, D. Furtună, Serghei Ciuhrii.

Împreună cu bibliografia am apelat, în peste 40 de localităţi din judeţul Botoşani şi raioanele Herţa, Noua Suliţă, Hliboca şi Storojineţ la metoda indirectă a notării faptelor de folclor prin intermediul chestionarelor, studii de teren desfăşurate – în paralel – în cele două zone, valorificarea materialelor de arhivă folclorică aflată la dispoziţia orchestrelor ,,Rapsozii Botoşanilor” şi ,,Plaiul Herţei” şi a culegerilor de folclor din zona Botoşani realizate până în prezent de Pavel Delion şi D. Chiriac, Constantin Lupu, Ioan Cobala şi Gică Costandache, Vasile Andriescu, D. Lavric.

Poziţionată sau nu în complexul sincretic literar -muzical-coregrafic, muzica s-a dovedit şi se dovedeşte o însoţitoare permanentă a omului pe drumurile vieţii; această relaţie explică prezenţa masivă a muzicii tradiţionale în ceremonialurile şi riturile ce marchează anul calendaristic şi muncile agricole precum şi momentele fundamentale ale vieţii (naşterea, nunta, înmormântarea) dar şi neocazional – mai ales prin cântecul epic şi cel liric; aceasta va fi şi schema după care voi prezenta principalele rezultate ale cercetării folclorice desfăşurate în zonele transfrontaliere Botoşani şi Herţa.

Datinile şi obiceiurile de iarnă desfăşurate în perioada de 12 zile dintre Crăciun şi Bobotează sunt cele specifice întregii Moldove – cu anumite note particulare în ceea ce priveşte pluguşorul, teatrul de haiduci, alaiurile de măşti zoomorfe şi colindatul. Pluguşorul cel mai răspândit în cele două zone este cel clasic care prezintă un adevărat calendar al muncilor agricole, cu referire şi la etnogeneza românească metaforizată printr-un personaj istoric mitizat – bădica Traian. O variantă din Tinutul Herţei conservă forme arhaic–populare şi condensează tabloul muncilor agricole:

       Luni a sacirat-o

       Marţi a cărat-o

       Miercuri a trierat-o

       Joi a dat pîinea gata

       Prin aur şi argint strecurată

       Pe o faţă de aramă turnată.

iar o alta din judeţul Botoşani – publicată şi comentată de N. Densuşianu are nu mai puţin de 700 versuri; în mare parte, variantele din cele doua zone sunt coincidente, aşa cum sunt pasajele ce se referă la secerat:

       Săceri mici, mai mărunţele

       Pentru copile frumuşele

       Cu mănunchi de văzdogele;

       Şi-au făcut seceri zimţoase

       Pentru neveste frumoase,

       A făcut seceri cârne

       Pentru cele babe bătrâne

       Care ştiu rândul la pâine.

sau la urarea finală propriu-zisă:

       Cîţi cărbunaşi în cuptor

       Atâţia gonitori în ogor;

       Câtă cenuşă în vatră

       Atâţia peţitori la fată;

       Câte pietre în fântână

       Atâtea oale cu smântână.

Localizarea se realizează prin apelul la toponime cunoscute: în variantele botoşănene moara nărăvaşă se află la Dorohoi, Ibăneşti, Hârlău sau Bacău iar în cele herţene la Movilău sau Melincea. Referiri la prezenţa muzicii în obicei cuprinde chiar textul:

       Din fluiere trăgănaţi,

       Din cîrcei zîngăluiţi,

       Din harapnice pocniţi.

În ambele zone, recuzita ce însoţeşte scandarea textului este extrem de bogată, cuprinzând o paletă largă de instrumente şi pseudoinstrumente muzicale: fluier, vioară, cobză, tălăngi, harapnice, pocnitori, fluierători, ţignale, tobe, buhai, zurgălăi, clopoţei, toacă ….; în context cu atmosfera sărbătorească textele hiperbolizează realitatea, cultivă umorul şi urmăresc un proces permanent de contemporaneizare şi localizare.

Specificul zonal este marcat puternic de obiceiul numit Malanca/Malanka, practicat în unele localităţi din nordul judeţului Botoşani şi foarte răspândită în raioanele cu pondere românească din regiunea Cernăuţi; în nordul Republicii Moldova, malanca e practic o urătură:

       Busuioc verde pe masă,

       Sloboziţi Malanca-n casă

       C-afară plouă de varsă(…)

       Mălăncuţa-i din Hârlău

       Şi-a fost şi prin Moghilău(…)

       Mălăncuţă chip de fată

       Se plimbă uliţa toată.

iar în Ţinutul Herţa apare ca o colindă:

       Bună seara, boieri mari,

       Aprindeţi o lumânare

       Şi puneţi-o sus pe masă

       Să se vadă tot prin casă;

       Busuioc verde pe masă

       Sloboziţi malanca-n casă

       C-afară plouă de varsă

       Şi din streşini picurează.

Din punctul de vedere care interesează prezenta cercetare, privitor la teatrul de haiduci practicat în cele două zone transfrontaliere se pot face următoarele observaţii: spectacolul fiind de tip vodevil, integrează cântece lirice, de haiducie sau dragoste interpretate de regulă fără acompaniament de către toţi cei care alcătuiesc „banda”; grupul e însoţit însă de un taraf sau grup instrumental care se activează în finalul spectacolului, când este invitată la joc fata sau gospodina din casă; localizarea acţiunii se realizează prin preferinţa pentru anumiţi haiduci sau hoţomani cunoscuţi în anumite microzone: Coroi, Merişoru, Făgurel sau Codreanu, Paliciuc, Palesciuc.