Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Formarea omului de mâine

Primit pentru publicare: 22 Ian. 2020
Autor: Lenuța Hudescu
Publicat: 23 Ian. 2020
© Lenuța Hudescu, © Revista Luceafărul

„Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ți întoarcă spatele.”
 Emil Cioran

Educatorul este și va rămâne izvorul viu al unei vieți cu multe cărări întortocheate pe care are misiunea de a-l conduce pe alții spre ținta succesului.
Când între școală și familie există o permanentă colaborare bazată pe încredere, respect, stimă, se obține o eficiență maximă în educația copilului.

Pentru a putea exista într-o continuă schimbare copiii au nevoie de cunoștințe și de capacitatea de a opera cu acestea, în mod selectiv. Ei trebuie să înțeleagă cum se corelează anumite informații și să le descopere sensul și să dea sens creator și productiv informațiilor.
Prin întreaga activitate desfășurată cu copiii, să reflectăm asupra părerilor, gândurilor, dorințelor, trăirilor lor, împreună să găsim cauzele tulburărilor și neliniștilor, astfel încât echilibrul procesului instructiv-educativ să fie restabilit în folosul formării personalității copiilor, îndrumându-l pe făgașul firesc al înclinațiilor și posibilităților fiecăruia.

Pecetea pe care o lăsăm asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității copiilor se menține toată viața.
În copil trebuie să trezim energia de a învinge timiditatea, cu încrederea și, astfel, să se poată stimula independent.

De exemplu, textele lirice ocupă un loc prioritar în sufletul copilului, oferindu-le modele de exprimare, trezesc sentimente, provoacă emoții, satisfacții și încredere în performanțele viitoare.
Din nou, sunt subiectivă, dat fiind faptul că doamna învățătoare e cea care i-a pus „oficial” prima stiloul în mână. Am spus „oficial” pentru că deja o învățasem să scrie, dar mai ales să citească. Recunosc însă că prima ei clasă ar fi fost, puțin cam anostă, dacă doamna Butnaru nu o anima permanent.

Îmi amintesc că într-o zi, în clasa I, când a învățat litera „a” le-a dat elevilor să scrie câte o pagină cu această literă. Ea, fiind mai rapidă, a scris întreaga pagină și, de plictiseală, fiecărei litere i-a desenat ochi, nas, gură. Evident că a fost certată, dar avea o pagină cu extrem de mulți „zâmbilici”!
Doamna le-a fost elevilor un permanent exemplu de corectitudine, punctualitate, seriozitate și decență. Era foarte exigentă. Nici un elev nu avea prilejul să invoce vreun pretext pentru o temă neefectuată. Asta a făcut din mulți dintre copiii dumneaei oameni adevărați, marea majoritate intelectuali cu cariere de succes.

La ultima oră, la sfârșitul clasei a-IV-a, elevii au așteptat-o într-o liniște deplină… și cu catedra plină de flori, iar când a intrat elevii au început să cânte, apoi i-au împrăștiat timizi gândurile lor, amintirile lor… A urmat îmbrățișarea firească de grup și lacrimi pe obraji.