Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © FFosta Cetate de Scaun a Sucevei, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre fosta Cetate de Scaun a Sucevei, ghidul Ciprian Popovici mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, în interiorul acesteia.

– Domnule Ciprian Popovici, cine și când a construit această cetate?
– Fortăreața a fost zidită, în 1377, de domnitorul Petru I Mușat [1375-1391], care a mutat capitala Moldovei la Suceava. Atestată documentar, pentru prima oară, la 10 februarie 1388, cetatea a fost construită din gresie, cu bolțile din cărămidă și porțile, îmbinate, din piatră.

– Ce alte modificări a mai suferit construcția de-a lungul timpului?
– În vremea domniei lui Alexandru cel Bun [1400-1432], la poarta de sud a fost adăugat un zid pentru apărarea acestui sector. În timpul stăpânirii lui Ștefan ce Mare [și Sfânt, 1457-1504], zidul a avut un rol secundar și a fost distrus, în locul lui fiind ridicat, în două etape, înaintea a două mari bătălii, un altul exterior, cel mai gros, de aproximativ 4 m, cu o înălțime variabilă în Evul Mediu, între 15 m și 20 m. În această perioadă, a fost săpat șanțul exterior de apărare, care înconjoară cetatea pe trei laturi, mai puțin cea de nord, unde nu a fost nevoie pentru că, pe atunci, acolo era o pantă abruptă de aproximativ 80º. Șanțul nu a fost, niciodată, plin cu apă, în schimb, în această zonă, erau amplasate țepușe din fier și din lemn. Zidul din apropiere (contraescarpă) avea rolul de a consolida pământul pentru a nu se prăbuși în șanț. Fortul mușatin avea opt turnuri dreptunghiulare, dintre care se mai păstrează doar unul, iar, în exterior, Ștefan cel Mare a ridicat 12 turnuri semicirculare, mai înalte și cu ziduri mai groase. Deasupra acestora, se afla o platformă din lemn, pe care erau instalate tunurile și puștile. Din cauza alunecărilor de teren, ce au distrus partea de nord a cetății, trei bastioane au dispărut. Podul actual a fost realizat după 1990 și, spre deosebire de cel original, este fix. Între acest pod principal și curtea exterioară, există un podeț secundar ce acoperă o groapă adâncă de circa 7 m, care era capcana cetății. Pe fundurile ambelor șanțuri, se aflau țepușe, iar podețul se putea ridica, rămânând două spații goale între atacatori și apărători. De-a lungul timpului, în fortăreață au fost încartiruite și alte garnizoane, alcătuite din turci, tătari, cazaci, polonezi, munteni și ardeleni, ce au ajuns aici în urma trădărilor celor care ar fi trebuit să o apere; cu toate acestea, cetatea nu a fost cucerită niciodată. Din 1951, fortăreața a fost restaurată de la dungile albe de astăzi, cea mai consistentă etapă de reabilitare fiind cea dintre 1975 și 1977, iar, în prezent, se desfășoară noi lucrări de refacere.

– Descrieți, vă rog, fortăreața propriu-zisă.
– În curtea interioară, la etaj, era situată încăperea domnitorului, deasupra celei de-a treia camere de gardă, rolul soldaților de aici fiind de a asigura paza acestuia. În dreapta camerei voievodului, se găsea paraclisul (bisericuța), unde se rugau, pe rând, apărătorii cetății. Tot în sectorul de est, se afla hala de jos, care era sala de mese a oștenilor și slujitorilor, una dintre puținele camere care și-au păstrat tavanul, iar, lângă ea, cuptorul de pâine, cu boltă din cărămidă. În sectorul de sud, în stânga scărilor, se găsea baia de aburi, de inspirație otomană, iar, în dreapta, închisoarea. În sectorul de vest, era poziționată pivnița, în care se păstrau alimentele și vinurile; în timpul asediilor (care durau și șase luni), rezervele de hrană erau suplimentate prin depozitarea lor la baza turnurilor. Cea mai importantă cameră era sala tronului (sala sfatului domnesc), plasată la etajul pivniței; aceasta era cea de-a doua astfel de sală, prima dintre ele, folosită în mod frecvent, aflându-se în curtea domnească din centrul târgului. Sectorul de nord a fost distrus de cutremurul din 1683, care a dus la micșorarea fortăreței; din acest motiv, în curtea interioară au fost sădiți, la începutul secolului al XX-lea, doi stejari pentru a consolida solul. În același scop, pe versantul de nord a fost plantată o pădure, dar, și în prezent, din cauza prezenței apei freatice la suprafață, alunecările de teren continuă să creeze probleme. Cetatea a mai fost distrusă în 1675, când sultanul Mehmet al IV-lea i-a dat ordin domnitorului Dumitrașcu Cantacuzino [1673; 1674-1675; 1684-1685] să o dărâme dacă vrea să-și mai păstreze tronul. În acest fel, turcii urmăreau să pună stăpânire pe Moldova prin eliminarea ultimelor bastioane de apărare ce constituiau vestitul brâu de fortificații care o protejau.

– Ce a mai rămas, astăzi, din fosta Cetate de Scaun a Sucevei?
– Se mai păstrează fortăreața, într-o stare de conservare precară, ca și Curtea Domnească din oraș. Sunt două repere istorice și turistice deosebit de importante – atât pentru Suceava și Moldova, cât și pentru România, care are nevoie de a fi promovată pe plan extern pentru a-și putea schimba imaginea.

Florin Bălănescu