Friedrich Wilhelm Nietzsche, 1844-1900, filosof german, cauza manifestării neputinţelor lui, întâlnirea la piaţă cu calul obidit

         Născut la 15 octombrie 1844 la Rocken şi decedat la Weimar în 25 august 1900, înseamnă că nu a trăit decât 56 de ani, însă este socotit cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, cu o influenţă deosebită asupra gândirii filosofice ale succesorilor, adesea controversată.

          Controversat şi în religie, provine dintr-o familie de protestanţi, tatăl fiindu-i pastor, el însă, încă de tânăr, se vede un ateist, fapt care se reflectă şi în lucrările sale, cu studii filosofice făcute la Universitatea din Leipzig, bază fiindu-i cartea lui Arthur Schopenhauer cunoscută cu numele „Lumea ca voinţă şi reprezentare” în ea este vocaţia proprie-i filosofii.

          În 1869, când avea doar 25 de ani, este numit profesor la Universitatea din Basel şi devine cetăţean elveţian. Aici îi studiază pe Heraclit şi Empedocle,filosofi greci, antici,  care îl inspiră, îl pun la treabă, dar din motive de sănătate abandonează învăţământul universitar şi începând din 1879 peregrinează între Veneţia,Torino, Nisa şi Engadin, în căutarea de remedii pentru îmbunătăţirea sănătăţii, o climă mai prielnică. În 1882, în timp ce se afla la Nisa suportă refuzul domnişoarei Lou von Salome, cerută în căsătorie, dar găseşte timp, se consolează,  şi începe lucrul la ce se va numi „Aşa grăit-a Zarahustra”, lucrarea sa capitală care va apărea în 1885.  Concepţia sa din „Aşa grăit-a Zarahustra” supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: „Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit” (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (conform  parabolei  acrobatului din Zarathustra).

          În 1888 se mută la Torino, unde-şi va desăvârşi alte lucrări, „Amurgul idolilor” şi „Ecce  Homo”.

             Cu aproape zece ani înainte să moară, când se afla deja de ceva vreme sub observaţie psihiatrică, în 1889 avusese întâlnirea cu calul, biciuit de un neînţelept, sare să-l apere, îl îmbrăţişează, acumulează împreună loviturile de bici… „În ziua de 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo Alberto din  Torino,  asistând la biciuirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se a fi Dionysos sau Iisus”, a circulat vorba. Friedrich Nietzsche începea de aici sau poate mai dinainte să alunece pe deplin în propria poveste, fostă dorinţă,  şi să se identifice cu zeul Dionysos, semnându-şi scrisorile cu numele lui. Un articol de Monica Andronescu din 29 august 2018 citează  evenimentul  Dionysos, a cărui magie îl fermecase de mult, încă din vremea când scria „Naşterea tragediei”… acum devenise obsesia lui, e vorba de aşa-numitele „scrisori ale nebuniei” în care replici ca  „Fii înţeleaptă, Ariadna!… Ai urechi mici, ai urechile mele: vâră-ţi înăuntru un cuvânt înţelept! Nu trebuie mai întâi să urăşti, dacă urmează să iubeşti? Eu sunt labirintul tău…!” scrise   Cosimei Wagner din cămăruţa lui de sifilitic, care-şi trăia agonia şi iubirile erau frământările de odinioară. Analizată în cartea lui Joachim Köhler, relaţia dintre Cosima Wagner şi Friedrich Nietzsche, care n-a existat niciodată decât în visul-delir al lui Nietzsche-Dionysos, care o identifica pe Cosima cu Ariadna, lasă să se întrevadă o întreagă plasă de relaţii ţesută încet de creierul tânărului care intrase timid, cu ani în urmă, în universul lui Wagner şi al soţiei lui.

           Posibila  poveste de dragoste care se ascunde în spatele acestor scrisori ale unui om cu mintea tulburată are implicaţii de care, spune Monica Andronescu  „spiritul cititorului de astăzi se lasă sedus cu plăcere. Fiica lui Liszt, Cosima, fără să fi fost o mare frumuseţe, avea o extraordinară putere asupra bărbaţilor din jur, iar în timpul căsniciei cu Wagner, deşi cu 24 de ani mai tânără decât el, reuşea să-l facă să i se supună adesea ca un copil. Aceeaşi putere stranie a avut-o şi asupra lui Nietzsche, care, însă, după episodul despărţirii de Wagner, pe care l-a contestat cu aceeaşi forţă cu care l-a adulat, s-a transformat într-o obsesie. Obsesie ce l-a transformat în dramaturg…”.

Cosima Wagner

         Studiindu-i pe filosofii greci antici, Nietzsche identifică la ei patru etape de dezvoltare: 1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa raţiunii echilibrate şi a visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beţíei, a dezordinii, a băuturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului între apolinic şi dionisiac, unde starea de beţie este limitată de o raţiune echilibrată,referitor în special la tragedia greacă, reprezenată de  Eschil şi Sofocle, cu limitarea atât a ordinii cât şi a dezordinii, ambele înţelese  în termeni excesivi. Cu asemenea cultură,  Nietzsche a dorit să restructureze societatea, a criticat aspectele culturii moderne, ale filosofiei oficiale universitare, a negat ideile de civilizație și pe  acelea ale democrației. Pentru el, „doar arta este singurul factor care justifică viața”. În „Nașterea tragediei”), opune și asociază figurile dionisiace și cele apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima este o beție a descărcării de energie, a doua o beție pur vizuală şi,  în consecință, o adaugă pe a treia: forța voluntară care se manifestă în arhitectură. El este cel care a spus că Dumnezeu e mort,  idee care a primit două interpretări: prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea Dumnezeului creștinilor, iar a doua interpretare vorbește despre moartea Dumnezeului filosofilor.

            De la întâlnirea cu calul şi până la moarte este îngrijit de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.

Bolnavul cu sora lui

            Cea mai populară teorie este că Nietzsche a murit de sifilis cerebral. După căderea nervoasă din acel ianuarie filosoful nu şi-a mai revenit, a fost internat într-un ospiciu., dar pe parcurs au apărut studii , printre care a doctorului Leonard Sax, în 2003, care susţin că nu această boală – sifilisul – ar fi fost cauza. Într-un  articol publicat în ”Journal of Medical Biography”, Sax susţine că Nietzsche ar fi suferit de fapt de o tumoră cu dezvoltare lentă, argumente care  sunt  legate de faptul că filosoful nu ar fi prezentat simptomele asociate astăzi cu sifilisul. Mai mult, dacă ar fi suferit de această boală,spune doctorul,  ar fi trebuit să moară într-un interval de 18 până la 24 de luni, însă Nietzsche a trăit încă 11 ani după criză.

               De-a lungul timpului a circulat o anecdotă care relatează momentul în care Nietzsche a înnebunit, relatată şi de Sax, în articolul său: Calul biciuit din Torino– Pe 3 ianuarie 1889- perioadă în care Nietzsche se afla în Torino- în timp ce se plimba pe străzile oraşului, a văzut un cal care era biciuit de stăpânul său pentru că nu se urnea din loc.Profund deranjat de această scenă, filosoful german s-a repezit la el într-un acces de furie, şi-a pus braţele în jurul gâtului calului pentru a-l proteja, pentru ca mai apoi „să izbucnească în lacrimi şi să se prăbuşească imediat, la pământ”. Doi poliţişti au vrut să îl aresteze, însă prietenul şi proprietarul la care stătea în chirie, David Fino, i-a convins să îl lase în pace şi l-a dus acasă.

                  O versiune a anecdotei spune că, în următoarele două zile, Nietzsche a stat pe canapea într-o stare vegetativă. Pe 18 ianuarie 1889 a fost trimis la Basel, la un ospciu, iar două săptămâni mai târziu era timis la Jena unde i s-a pus diagnosticul de sifilis cerebral întrucât prezenta simptomele demenţei paralitice, adesea asociată cu stadiile târzii ale sifilisului.

                Referitor la simptomele bolii lui, cităm din ce ne oferă specialiştii: “Megalomanie (trimitea scrisori cu textul: “Peste două luni voi deveni primul om de pe pământ”, a cerut scoaterea de pe pereţi a tablourilor, deoarece, pretindea,  apartamentul său e un “templu”), avea tulburări de conştiinţă (îmbrăţişează un cal în centrul oraşului, încurcând circulaţia) , dureri severe de cap; comportament inadecvat. În dosarul medical al lui Nietzsche se notează că pacientul a băut dintr-o cizmă propria urină, a emis strigăte incoerente, il vedea pe paznicul spitalului ca fiind Bismarck, a încercat să baricadeze uşa cu fragmente de sticlă spartă, a adormit pe podea deşi era  lângă pat, a sărit ca un ţap, se strâmbă şi ridică umărul stâng.                                                                                                                       Istoricul bolii. Nietzsche a suferit câteva crize de apoplexie, a suferit dereglări psihice în ultimii 20 de ani din viaţă (cu toate că  în această perioadă au apărut cele mai importante lucrări ale sale, printre care “Aşa grăit-a Zarathustra”), dintre care 11ani  i-a petrecut în spitale de boli mintale, acasă a fost îngrijit de mama sa, iar spre sfârşitul vieţii, cum s-a spus, de sora lui Elisabeth Foerster Nietzsche. Starea lui s-a deteriorat constant – spre sfârşitul vieţii filozoful putea emite doar fraze simple, de exemplu: “Sunt mort, pentru că sunt prost”, sau “Sunt prost pentru că sunt mort.”

           Cu ce ne-a molipsit el?  Cu ideea de Supraom (paradoxal, anume pe acest om, care sărea viguros ca un ţap, îl asociem cu personalitatea liberă, perfectă, deasupra moralei, existentă dincolo de bine şi de rău). Cu ideea de moralitate nouă (“morala stăpânilor” în schimbul ” moralei sclavilor “): o morală sănătoasă trebuie să glorifice şi să sporească dorinţa naturală a omului pentru putere. Orice altă morală este dureroasă şi decadentă.Cu ideologia fascismului: potrivit căreia bolnavii şi slabii trebuie să moară, cei mai puternici – să învingă.Cu acceptarea enunţului, cum am mai spus,  “Dumnezeu e mort”.

              Pentru o mai completă edificare, e bine de căutat Colecţia de citate de Friedrich Nietzsche, marele filozof german care a influențat prin textele sale critice religia, noțiunea de moralitate, filosofia și știința. Iată câteva citate ale sale care îi sunt gândurile puse în cărţi:

1. Pentru a prezice comportamentul oamenilor obișnuiți trebuie doar să presupui că ei vor încerca de fiecare dată să scape dintr-o situație grea folosindu-se de cel mai mic cuantum de inteligența posibil.
2. Ajută-te pe tine însuți și toată lumea te va ajuta.
3. Dacă te uiţi mult timp în abis, abisul se va uita la rândul său în tine.
4. Trebuie să-ți dorești să fii puternic. Altfel, nu vei ajunge așa niciodată.
5. Timpul este focul în care ne ardem toți existența.
6. Nu sunt supăra.t pentru că m-ai mințit. Sunt supărat pentru că de acum nu te mai pot crede.
7. Din paradis lipsesc toți oamenii interesanți.
8. Dragostea este oarbă; prietenia doar închide ochii.
9. Avantajul unei memorii proaste este faptul că îți permite să te bucuri de mai multe ori de lucrurile bune ca și cum ar fi pentru prima dată.
10. Pentru ființa cea mai puternică, răul nu vine de la cel puternic, ci de la cel slab.
11. Fiecare biserică este o piatră pe mormanul omului bun – nu vrea sub nicio formă ca el să se ridice din nou.
12. Cunoscătorul trebuie să fie capabil nu doar să își iubească inamicii ci de asemenea, să își urască prietenii.
13. Nimeni nu cunoaște, nici nu poate cunoaște, partea cea mai bună ascunsă în adâncul lui.
14. Femeia e o suprafață care simulează adâncimea.
15. Uneori, rămâi fidel unei cauze doar pentru că oponenții tăi nu încetează să fie insipizi.
16. Mulți oameni așteaptă o viață întreagă pentru șansa de a fi buni în stilul lor propriu.
17. Fă ce vrei, dar înainte pune-te în rândul celor care ştiu ce vreau.
18. Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înșine.
19. Vrednic de cinstire este tot ce pare anevoios.
20. Individul a fost mereu nevoit să lupte pentru a nu fi copleșit de trib. Dacă vei încerca acest lucru, de multe ori vei fi singur iar uneori înfricoșat. Nu există însă niciun preț prea mare pentru privilegiul de a fi propriul tău stăpân.

Nu vi se pare, că pe undeva, e şi ceva ce ne spun cei de la Bruxelles, azi?

                      Ion N. Oprea, Iaşi, 18 iulie 2020.