Gânduri îndoliate
Autor, Vasile FETESCU

În anul care s-a scurs de la trecerea în nefiinţă a poetului Mihai Munteanu, gândurile-mi înnegurate s-au îndreptat în flux continuu spre Cordăreni, acolo unde, în colţul de rai pământean, amicul meu îşi trăia singurătatea şi îşi scria cărţile.
Mi-e dor, frate Mihai, de taifasurile noastre susţinute în înconjurul de verde sănătos al curţii tale, de clipele de tihnă sufletească, de cântecul păsărelelor ce sălăşluiau în crângul des şi răcoros, de dialogurile spiritualizate antrenante, mi-e dor de tine, prietene drag, de sufletul tău cald şi vibrant, de chipul tău care emana lumina interioară şi înţelepciunea vârstei şi a culturii acumulate de-a lungul vieţii de dascăl, de intelectual dedicat lecturii şi scrisului.
Că Mihai Munteanu era mare iubitor al naturii este un adevăr care nu are nevoie de argumente. În opera sa lirică şi epică, în multele sale cărţi sunt cântate împrejurimile satului natal, Slobozia, cu elementele sale emblematice: Holmul (dealul care străjuieşte localitatea) şi Ibăneasa (pârâul care o străbate), este omagiat bătrânul tei impunător şi falnic, viguros încă, ce îi domină ograda.
Umbra cuprinzătoare şi răcoroasă a teiului era locul predilect al poetului, unde îşi consuma inspiraţia în poezii şi proze de aleasă sensibilitate şi, tot acolo, şuetele noastre beneficiau de un cadru natural îmbietor, de neuitat.
Florile de tei, culese la timpul optim de maturizare, erau folosite de poet, după un ritual bine ştiut, pentru prepararea ceaiurilor pe care le savura cu gânduri de respect şi recunoştinţă pentru copacul miraculos ce i le oferea cu dărnicie.
Păstrez în memorie un fapt aparent banal dar plin de semnificaţie pentru ceea ce însemna dragostea lui Mihai Munteanu pentru natură, şi pentru întregirea portretului personalităţii lui. Într-una din frecventele mele vizite la Cordăreni, îi spuneam amicului meu că mi-am înlocuit geamul de la dormitor, care avea cercevelele deteriorate de vreme şi de intemperii, cu altul, termopan, prin care nici zgomotele nu pătrund în interior.
Eu nu aş face aşa ceva pentru nimic în lume! a fost reacţia promptă a lui Mihai Munteanu. Şi s-a explicat:
Să nu aud vâjâitul vântului printre crengile copacilor?
Să nu aud tarantela ploii pe acoperişul de tablă al casei?
Să nu o aud pe Tilica bătând când cineva încearcă să deschidă poarta?
Să nu aud cotcodăcitul lăudăros al găinilor, când îmi dau de ştire că mi-au dăruit ouă proaspete?
Sunt lucruri de neconceput pentru mine!
Am înţeles încă o dată că Mihai Munteanu iubea natura înconjurătoare în care se integra cu întreaga-i fiinţă. Vegetaţia spontană, arborii de diferite specii care răsăreau şi creşteau nestingheriţi în grădina lui îi încântau privirile şi-i ofereau decorul de codru virgin. Huceagul des şi sălbatic alcătuit din copaci şi arbuşti, din iarba înaltă şi grasă care se semeţea printre ei era un adăpost ideal pentru păsările cerului care se adunau acolo să-i concerteze poetului în zorii zilei şi în liniştea înserărilor…
Te asigur, prietene drag, că la tradiţionala noastră întâlnire de promoţie anuală din 20 iulie a.c., de la care tu vei lipsi pentru a doua oară, vei fi motivat. Prezent vei fi, cu certitudine, în sufletele noastre, ale iubiţilor tăi colegi care îţi vor simţi profund lipsa.